Your browser doesn’t support HTML5
Matthew Halsall & The Gondwana Orchestra
Găsirea subiectelor pentru Dicționarul de sunete rare nu e întotdeauna ușoară.
E un efort care depinde între altele și de starea de spirit în care mă aflu în momentul când îmi dau seama că se apropie cu viteză termenul limită pînă la care acest articol săptămânal trebuie „livrat” radioului spre difuzare, și subiectul trebuie găsit urgent.
E un mic moment de panică atunci, dar o panică pozitivă în cele din urmă (dacă se poate spune despre panică așa ceva), pentru că de cele mai multe ori în astfel de clipe subiectul pare să se arate de unul singur, ca din senin, cu puțin din ironia unui obiect căutat ascuns exact sub nasul celui care-l caută.
Cel mai ușor e însă când subiectul apare din pură întîmplare, într-un moment confortabil din punctul de vedere al urgenței, cum e cazul filei de azi a Dicționarului de sunete rare, al cărui subiect l-am găsit în mașina unei femei frumoase ce m-a dus recent la Cheile Turzii, și care a pus spre ascultare în timpul călătoriei „When the World Was One”, album lansat în 2014 de Matthew Halsall & The Gondwana Orchestra.
Considerat de critici drept unul din marile talente ale jazz-ului britanic contemporan, Matthew Halsall e un trompetist și lider de grup britanic din Manchester care face parte din categoria muzicienilor de jazz proprietari ai acelor case mici și independente de discuri ce elimină „rechinii” drepturilor de autor din circuitul muzician - publicul cumpărător.
Label-ul lui se numește Gondwana Records, și îi are în portofoliu între alții pe Mammal Hands și GoGo Penguin, despre care am vorbit deja de la acest microfon. (Un astfel de muzician de jazz e în România saxofonistul Mihai Iordache, fondatorul casei de discuri Fiver House Records, unde au lansat albume Luiza Zan și Suzana Lașcu.)
John Fordham de la „The Guardian” scrie despre Matthew Halsall că pare să fie un om cu „urechile deschise”, adică deși stilistic vorbind descinde direct din muzica meditativă a lui John și Alice Coltrane din anii 1960, aventurile sale componistice „călătoresc” uneori spre inspirația orientală cu ajutorul unor instrumente ca acela japonez asemănător țiterei numit koto, sau ca flautul indian bansuri.
Noi ascultăm acum „Tribute to Alice Coltrane”, de pe „When the World Was One”.