Despre puterea fragilității feminine într-o societate de bărbați

Bine v-am găsit, doamnelor și domnilor! La microfon e Vasile Botnaru, autorul și prezentatorul emisiunii „Punct și de la capăt”.

În martie, ne bucurăm că femeile sunt în preajmă, le dăruim flori, le spunem cuvinte frumoase, dar e cazul să ne întrebăm dacă am devenit mai puțin misogini față de anul trecut sau nu, că să ne debarasăm complet de misoginism încă nu se pune problema. Dar poate avem șanse? Răspunsul la această întrebare îl găsim împreună cu invitatele mele; aflați imediat cine sunt. La fel cum respectăm obiceiul de a dărui flori în ziua de 8 Martie, așa discutăm noi la Europa Liberă, încercând să răspundem la eterna deocamdată întrebare: care este rolul femeilor, cum evoluează acest rol, dacă femeile se simt mai confortabil, mai adecvat într-o societate de tranziție care se zice că se democratizează? Și la Europa Liberă invităm femei care au ce spune în acest sens, care dețin instrumentele de măsurare, care oferă exemplul de comportament nu neapărat feminist - cred că e primitivă definiția aceasta -, dar un comportament în care vedem rolul femeii, fără ca să îi marginalizeze sau să fie discriminați deja bărbații etc., etc. Mai mult decât atât n-o să spun, vă spun doar că a venit deputata Ana Racu și scriitoarea Maria Pilchin.

Despre puterea fragilității feminine într-o societate de bărbați

Europa Liberă: Vreau din start să vă provoc cu următoarea aserțiune – nu cumva mișcarea feministă a obținut inversul, după ce femeile au vrut neapărat să împartă egal cu bărbații și activități politice, și să fie și ministre la apărare, și de toate? De fapt, au rămas cu aceleași sarcini tradiționale pe care le-au avut și au mai luat de la bărbați niște sarcini suplimentare? Și ați ajuns unde nu v-ați dorit?

Ana Racu: „Nu neapărat. Dacă vă referiți la prețul puterii sau prețul unor poziții, funcții publice, cred că femeile au suficientă reziliență și rezistență să le îmbine și să le combine. Mie nu-mi place să vorbesc despre alegeri în sensul alegeri de extremă, că trebuie să faci alegerea între a fi casnică și a-ți iubi copiii, și a face un sacrificiu profesional sau invers.”

Europa Liberă: Dar asta nu se întâmplă? Nu vă place să vorbiți, dar asta este, nu?

Ana Racu: „De regulă, de asta ziceam mai devreme că femeile sunt suficient de rezistente ca să le îmbine pe toate și asta-i posibil. Eu chiar nu cred că trebuie neapărat să faci sacrificii, e altceva dacă trăiești în societăți ca ale noastre, la un moment dat, femeile care au reușit în politică sau în afaceri au fost cele care de multe ori au fost singure sau pentru că nu au avut anumite posibilități, inclusiv mă refer la o infrastructură pentru copii și la alte oportunități, dacă vreți, legale. Noi abia anul acesta am ajuns să avem o cotă dublă în parlament. Deci, dacă în ‘90 aveam 3,6% reprezentativitatea femeilor în legislativ, acum am ajuns la 40,8%, dacă nu greșesc. Adică, cumva ne-am aliniat în sensul acesta la țări europene cu democrații consacrate, deci ne reușesc mai multe lucruri la capitolul acesta și asta este o dovadă sigură că femeile le pot combina.”

Europa Liberă: Faptul că avem președintă, asta-i la fel o dovadă că femeile și-au cucerit deja un rol anume?

Ana Racu: „Este un model pentru unii, pentru cei care vor să facă carieră politică sau își doresc să ajungă în anumite poziții la guvernare sau la cârma statului. Eu cred că succesul dnei Sandu reprezintă un model în sine. Mai mult decât atât, venind la această emisiune, chiar m-am uitat la niște date foarte interesante. Un studiu recent, din 2021, arată că, de fapt, noi avem o abordare destul de moderată în raport de femei la putere, și cel mai interesant lucru este că în spațiul rural abordarea aceasta este mult mai temperată decât în cel urban. Asta chiar a fost o revelație pentru mine și dovadă este și votul care i-a fost acordat dnei președinte. Deci, probabil, cumva am depășit în sensul acesta niște stereotipuri, ceea ce e de bine.”

Europa Liberă: Deci, întrebarea generală către scriitoarea Maria Pilchin și către observatoarea vieții publice: s-a depășit repartizarea patriarhală a rolurilor – desculță, gravidă și la bucătărie? Dovada asta, de exemplu, cu cota-parte a femeilor în parlament sau activistele pe care le vedem, Olga Țapordei, care-i în vârful muntelui sau altele, care traversează oceanul și grație căror factori anume, dacă s-a întâmplat?

Maria Pilchin: „Mi-ar plăcea să spun că grație mișcărilor filozofice și politice, pentru că avem un feminism politic și un feminism filozofic; a mișcărilor femeilor în general și mă bucur că noi vorbim despre femei, și nu despre femeie, un produs abstract care a tot fost cântat inclusiv în literatură. Vorbim despre femei care sunt diferite, dar mi-e frică că totuși am ajuns la acest rezultat dintr-o conjunctură care nu ține neapărat de o izbândă a acestor deziderate cu drepturile și egalitatea de gen, ci tocmai o conjunctură a pieței muncii, pentru că chiar în spațiul nostru, la toate nivelurile e o criză de brațe de muncă. Și atunci, chiar mă gândesc – Maia Sandu a fost aleasă pentru că e femeie sau pentru calitățile ei personale? Și eu m-aș bucura să fie în primul rând pentru calitățile ei personale. Dacă s-au schimbat niște atitudini față de stereotipuri și au zis: „Da, ar fi bine să fie și o femeie”, mă bucură și asta, pentru că o societate e flexibilă, ea întotdeauna vrea să încerce, să testeze, am tot avut bărbați docți, bărbați frumoși, deștepți – sigur că eu acum probabil că chiar și ironizez, pentru că sunt scriitoare –, acum am zis: „Hai să vedem ce vor face femeile”. Și această tendință se observă în toate domeniile vieții umane, și nu doar în spațiul nostru. Că mă bucură, că mă întristează, nici nu știu dacă operez cu acest instrumentar, aceasta este epoca pe care o trăiesc eu, aici am ajuns și mă gândesc că ar fi poate o șansă ca femeile să iasă în față, să iasă din rând și să spună: „Noi suntem la fel de bune și noi putem la fel de bine să facem o țară împreună, să facem o comunitate”. Desigur că îmi este frică de tot felul de abuzuri, pentru că orice -ism pe parcursul istoriei și-a avut abuzurile. Și, iată, de ideologie îmi este frică, nu că frica aia că am început a tremura, ci sunt atentă, de aceea oricine se apropie de un -ism trebuie să admită că am putea luneca spre niște extreme, ceea ce, la momentul actual, în Republica Moldova nu observ să se întâmple. În general suntem acum la nivel de discurs mai degrabă și cu încercări, pe alocuri reușite, de a aplica niște atitudini.”

Europa Liberă: Ana, Dvs. cum răspundeți la întrebarea aceasta – de ce s-a întâmplat acest progres, după mine, minim?

Ana Racu: „Dat fiind faptul că dna Pilchin este scriitoare, mi-am adus aminte o frază citită undeva, probabil, la Ana Blandiana, dacă nu greșesc: „N-am altă Ană, mă zidesc pe mine”. Deci, când am ajuns în situația aia din 2021 – niciodată nu m-am văzut în politic, am fugit dintotdeauna –, eu mi-am dat seama că dacă nu noi, atunci cine? Nu că aș avea complexul salvatorului, am vrut să pun umărul să facem lucrurile să meargă în țara asta. De aceeași motivație sunt mai multe femei care au venit în parlament, care au acceptat funcții.”

Europa Liberă: Deci e meritul femeilor, acesta e răspunsul?

Ana Racu: „Uneori este lipsa de alegere, pentru că există o problemă și tu nu aștepți ca... Nu știu să afirm foarte sigur dacă faptul că noi am devenit cumva mai bărbătoase se datorează lipsei de ferocitate a bărbaților sau conjuncturii, dar țin totuși să-i dau dreptate dnei Pilchin că aceste realități sunt dictate și de piața forței de muncă. Și, apropo, încercăm să venim cu anumite elemente reale, palpabile ca să trecem de etapa doar a discursului pro, să venim și cu niște lucruri mai exacte. Unul din domeniile de care acum suntem preocupați este să diminuăm disparitățile la nivel de plăți salariale. Sunt domenii în care diferența de salarii între femei și bărbați este enormă, de exemplu, în domeniul IT.”

Despre puterea fragilității feminine într-o societate de bărbați

Europa Liberă: Mulțumesc că m-ați adus aici, pentru că v-ați cucerit alte teritorii, dar nimeni nu v-a luat darul, obligația, talentul de a naște copii, de a crește copii. Și atunci vă întreb dacă, maturizându-se, democrația moldovenească înțelege că munca asta, întâi de toate, trebuie prețuită, că asta-i cea mai mare investiție pe care poate s-o facă și își trage un glonț în cap dacă nu face asta? Și dacă se face, iată, în parlament există conștiința acestui fapt, mai ales în pandemie, când femeile acestea trebuiau și să lucreze, și să aibă grijă de copiii care-s școlarizați la distanță etc., se face ceva concret sau măcar există o strategie?

Ana Racu: „Există mai multe strategii. Trebuie să recunosc că sunt mai multe documente de politici care sunt axate inclusiv pornind de la extreme, bunăoară, suport pentru femeile victime ale violenței domestice sau infracțiunilor sexuale și cu alte documente de politici. Nu vreau să intru în detalii din astea super-plicticoase, pentru că, declarativ, la nivel de aliniere la tot ce înseamnă setul de convenții internaționale care protejează

drepturile femeilor noi suntem OK. Ce avem de făcut? Tema de acasă este cum să ajungem la nivel de comunitate, cum să ajungem la nivel de angajator până la cele mai înalte funcții din stat să împărtășim aceeași atitudine și mă refeream, în mod special, la faptul că egalitatea de șanse nu înseamnă că noi trebuie să devenim la fel, femeile și bărbații. Noi trebuie să avem oportunități și posibilități egale de a ne manifesta, a munci, de a fi plătite pe picior de egalitate. Abordarea asta: „Îi bună, dar peste doi ani o să nască și hai să-i băgăm un salariu mai mic, mă rog, îi tânără, s-a mărita”... Deci, asta trebuie să dispară, pentru că povara creșterii unui copil, povara educației, oricum, tradițional, în mediul acesta al nostru revine femeilor în mare parte. Deși eu mă bucur foarte mult că totuși văd, cel puțin în cuplurile mai tinere, văd o tentativă foarte frumoasă, de fapt îi chiar o realizare, de a împărți obligațiile de familie, de muncă. Și din punctul acesta de vedere pandemia a fost o încercare enormă, dar, totodată, unele cupluri trecând prin asemenea încercări și provocări s-au consolidat mai bine, altele, din păcate, n-au rezistat...”

Europa Liberă: Și statistica violenței...

Ana Racu: „Statistica arată că, de fapt, au crescut cifrele alarmant de mult. În 2020 am avut peste 2.600 de cazuri de violență în familie și în 2021 am avut vreo 2.400 de cazuri, dintre care omoruri, dintre care peste 900 de infracțiuni catalogate drept violență în familie și, la momentul actual, eu cred că avem undeva în jur de 334 de persoane condamnate la ani de privațiune de libertate pentru violență în familie. Nu neapărat victimele au fost doar femei, avem și pe invers.”

Europa Liberă: M-ați adus iarăși la o întrebare, după mine, necesară în momentul acesta – hărțuirea sexuală. Cred că ați văzut interviul Irinei Șihman cu Tatiana Vasilieva, devenit celebru pe rețele. Mulți se uită la asta ca la o chestiune exotică, dar mie mi se pare simptomatică. După valul de Me Too și după cazurile alea răsunătoare de condamnare a bărbaților care au agresat femeile în vorbe sau în fapte, acum mi se pare că, iată, ridică capul înapoi femeile care spun: „Ia nu mai umblați voi cu...” Spun pentru cei care nu au văzut interviul acesta, Tatiana Vasilieva, actriță cunoscută în Rusia, nu găsește nimic reprobabil în faptul că a fost amantă de ocazie la regizorul-șef la teatru, care îi dădea roluri, culmea, spune că „nu mă costa mare lucru să îi prestez, ca și cum în contra-partită, atitudine de muză”, nu neapărat era vorba de prostituare, dar era vorba de o muză în schimbul rolurilor. Oare pendulul se duce în partea opusă, Maria?

Maria Pilchin: „Nu știu dacă Tatiana Vasilieva este reprezentativă. Să știți că am devenit atentă pe parcursul acelui interviu.”

Europa Liberă: A vrut să epateze doar?

Maria Pilchin: „Eu chiar am luat-o ca pe un personaj pe care aș pune-o în carte. Nu, nu e vorba de epatare, eu chiar am găsit o categorisire pentru ea. Din tot ce povestește, dacă o luăm cu acest inventar, ea e totuși actriță, poate era o ipostază actoricească în acel interviu, dar ea se poziționează, de fapt, în mintea mea ca o victimă a diferitelor situații existențiale și profesionale. Ați fost atent cum ea își povestește relația cu soții ei? Ea practic, a întreținut niște bărbați, eu în viața mea n-am făcut asta și acum zic și eu ca vameșul biblic...”

Europa Liberă: Ca și femeile noastre care se duc în Italia, cumva, și trimit bani pentru..

Maria Pilchin: „Nu putem generaliza, sunt situații și sunt femei diferite, dar mai ales în felul în care povestea ea cum se raportează ea la președintele țării ei, eu am devenit și mai atentă. Adică, bucla mi s-a închis și eu am privit-o empatic. Este o femeie foarte talentată, e un nume, dar asta nu înseamnă că ea e un model de urmat.”

Europa Liberă: Întrebarea mea este – atunci când a fost mișcarea Me Too, mie mi se părea că s-a pus punct la hărțuirea femeilor la serviciu, la condiția să se culce cu secretara; mie mi se părea că, iată, deja s-a pus un hotar și acum ușor-ușor se diluează, se revine și mă tem că tot cu asta rămânem. Iată, deunăzi a fost o știre despre o femeie dintr-o organizație foarte solidă (chipurile, de la SIS), prima care a îndrăznit să spună că a fost hărțuită la serviciu.

Ana Racu: „Au mai fost cazuri, cam 20-25%, în anumiți ani. În cadrul Consiliului nostru pentru egalitate au fost examinate plângeri care vizează discriminarea pe bază de gen, inclusiv din autorități. Și eu mă bucur, de fapt, că femeile care lucrează în poliție sau în Serviciul de Informații și Securitate, sau în forțele armate au acest mecanism de a depune o plângere, pentru că, de fapt, de aici pornim. Cazul Tatianei Vasilieva sau altele asemănătoare mie mi se par de multe ori niște tentative de justificare infracțională, de mecanism de protecție. Deci, ele trebuie să găsească o formă pentru a justifica un

comportament, în unele cazuri ca să nu fie atât de devastator din punct de vedere psihologic, pe când dacă vorbim de aceleași violențe sexuale pe care le fac, să zicem, anumite trupe militare dislocate undeva, acest gen de violuri sau violențe sexuale sunt considerate, de fapt, infracțiuni de tortură, genocid, după gravitatea și după efectul pe care îl produc în viețile oamenilor. Și aici nu vorbim doar despre femei, în egală măsură Da, este un conflict privat, dar el devine obligația statului atunci când femeia trebuie să meargă la poliție, și nu are posibilitatea să o facă sau nu poate să depună o plângere, și statutul nu reacționează. Noi avem câteva condamnări la CtEDO foarte grăitoare în Noi avem câteva condamnări la CtEDO foarte grăitoare în sensul acesta, statul nostru a fost pedepsit, pentru că nu a luat măsuri sau nu a întreprins acțiunile necesare într-un caz de violență domestică. sensul acesta, statul nostru a fost pedepsitși minorii, și bărbații pot fi supuși infracțiunilor de violență, inclusiv sexuală. De ce este justificată de multe ori violența domestică sau de ce o palmă, sau chestia asta pe care o avem înveterată – „Femeia nebăută e ca și o casă nemăturată”? Pentru că ține de un conflict intern, privat, unde, aparent, statul nu ar trebui să-și bage nasul, dar statul este obligat să o facă. Da, este un conflict privat, dar el devine obligația statului atunci când femeia trebuie să meargă la poliție, și nu are posibilitatea să o facă sau nu poate să depună o plângere, și statutul nu reacționează. Noi avem câteva condamnări la CtEDO foarte grăitoare în sensul acesta, statul nostru a fost pedepsit, pentru că nu a luat măsuri sau nu a întreprins acțiunile necesare într-un caz de violență domestică. Aici intervine statul prin posibilitatea de a depune o plângere, de a fi investigat cazul de violență sau de viol. Într-o vulnerabilitate aparte sunt femeile care au copii mici, care nu au studii, care nu muncesc, care nu au un venit, ele tac și rabdă; rabdă până ajung într-o extremă – fie că îi dă cu ciocanul în cap, fie că își ia copiii și fuge la un moment dat, dar de multe ori îi deja calicită, în sensul mutilată psihologic și mutilată fizic, dar e o situație de viață și moarte. În situații similare, de altfel, sunt și bărbați, dar e în cultura noastră să nu te jelui. Sunt! Eu am cunoscut bărbați în mediul carceral care au fost bătuți la greu de neveste, dar la greu(!) sau chiar omorâți. Discursul sau dialogul, sau schimbul de opinii pe subiectul acesta trebuie să ne aducă nu pe baricade, dar să recunoaștem că, de fapt, e o problemă socială. Da, este adevărat, statisticile ne arată foarte elocvent: agresori – 716 bărbați și 60 de femei. Deci, coraportul este evident net mai mare.”

Europa Liberă: Asta-i statistica pe câți ani?

Ana Racu: „Sunt statisticile poliției pe ultimii doi ani.”

Maria Pilchin: „De multe ori când vorbim despre agresivitate, violență în familie, în imaginarul nostru colectiv sunt mai mult familiile vulnerabile, ceea ce nu este neapărat. Și un doctor habilitat, și un director de întreprindere poate să-și bată nevasta și copiii. Este o chestiune de demonstrație de forță, vine probabil și din constructul nostru hormonal, dar mi se pare că, la un moment dat, noi ca societate am ajuns la un nivel civilizațional încât să putem să ne oprim anumite porniri, să nu dăm în celălalt. Și apropo de discuția cu Me Too, mă întreb: în cadrul speciei din partea femeilor există un comportament la fel undeva, să zic eu, nesportiv? E o întrebare retorică.”

Europa Liberă: Dar eu vă întrebam dacă, grație democrației, tranziției, apropierii de spațiul european sau îndepărtării de spațiul răsăritean, femeia e în mai mare siguranță? Vă întreb ca un bunic care lasă în țara asta niște nepoate: oare ele sunt mai sigure?

Ana Racu: „În spațiul european – asta v-o spun din postura mea de membră a Comitetului împotriva torturii – avem mecanisme și legale, și la nivel comunitar, și sociale care protejează inclusiv din perspectiva religioasă a lucrurilor. În comparație, nu vreau să dau exemple de anumite țări, dar, să zicem, în țările în care există așa-numitul sistem Șaria, femeile sunt supuse mutilărilor ginecologice, femeile sunt supuse aplatizării, adică sânii le sunt presați, ca să nu crească. Am avut un caz în 2016 sau 2017, este vorba de o țară din Asia, de fapt am luptat ca să ajungem să nu fie condamnate la moarte femeile însărcinate, să le lase să își nască copiii, după care să fie pusă în executare sentința judecătorească. Și aici deschid o paranteză, este vorba de tăierea capului cu sabia pentru infracțiuni care poate să fie la un moment dat și un furt, poate să fie pasibil de pedeapsa cu moartea sau adulterul pedepsit cu lapidarea, care este omorâtul cu pietre.”

Europa Liberă: Eu nu vă invidiez pentru participarea la acest comitet, dar chiar și ceea ce aud eu în reportajele de la Radio France Internationale despre femeile acestea care se mișcă, migrează în speranța să ajungă în Europa și la hotarele de la o țară la alta plătesc cu corpul lor vama, plătesc trecerea și rămân și însărcinate, și au copii, și fără acte, deci e o realitate de la care chiar ți se ridică părul în cap, dar dacă noi tot suntem într-o zonă așa, mai ferită de ororile astea, pentru noi și o palmă, pentru noi și o hărțuire sexuală e foarte mult. Și vă întreb dacă astea au devenit deja tabuuri clare, pentru că violența nu avem cum s-o extirpăm total. Am oprit-o aici, ea se duce spre bullying sau nu mai știi unde, dar întrebarea este dacă se transformă într-un cod etic al societății și dacă se pune în Decalogul creștinesc sau în cutumele societale pe care deja le respectă oamenii. Putem spune că s-a schimbat ceva?

Maria Pilchin: „Desigur, subiectiv este că da, și spre bine. Chiar ar fi să compar și percepția mea, când eram copil la mine în sat și când auzeam că cutare a bătut-o pe cutare, acum totuși există asistența socială care se implică în cazul copiilor, și știu cazuri concrete. Totuși, 13 ani am predat la Universitatea de Stat, la Facultatea de Limbi Străine masiv veneau fetele și multe din ele nu au profesat, dar chiar acolo în catedră discutam, faptul că ele vin și se școlesc deja e un pas spre emancipare, pentru că, după ce treci

printr-o facultate, ai citit niște cărți, ai o altă raportare la viață, la celălalt și atunci dialogul în acel spațiu privat se produce altfel. Și femeile au învățat să se protejeze, să se apere, să nu rabde, de altfel. Și mie mi se pare că, în ultimii 20 de ani, totuși portretul comunității noastre în acest sens e mult mai plăcut și cred că dna Racu ar putea să vină cu cazuri individuale care m-ar face să mă întristez și să zic că încă avem mult de lucrat la acest capitol. Și totuși mi se pare că cumva am învățat, în perioada sovietică existau aceste duble standarde – să nu ne facem de rușine, să nu ne ducem la partid –, erau acele judecăți demonstrative în colectiv, or, acum, lucrurile se întâmplă mai organic și mie mi se pare că e o tendință favorabilă individului, individei și copilului. Desigur că mai avem încă multe de făcut la capitolul stereotipii, pentru că se poate întâmpla că dacă avem o fiică și o maltratează, chiar verbal, cum spuneți cu bullying, e o reacție, dar dacă avem un fiu și el maltratează verbal, atunci cumva empatizăm cu el și spunem că ea e vinovată, s-a băgat etc. Eu cred că încă animăluțul din noi e acolo, eu despre asta tot încerc să vă spun, el există. Și, de fapt, educație și civilizație înseamnă să ieșim din acel animăluț.”

Europa Liberă: Dar cum?

Maria Pilchin: „Prin literatură, cultură, artă, lectură, dialog...”

Europa Liberă: Mersi pentru această deschidere a ferestrei, pentru că aici voiam să ajung. Și Ana Racu la fel e predispusă pentru meseria Dvs., eu văd ce scriitor zace în ea, animăluțul acela de scriitor care uneori străpunge crusta asta de deputat și scrie... Iată, mijloacele prin care femeile își acreditează o imagine, avem un exemplu clar în fața noastră – poeta Maria Pilchin. Hai să zic așa, nu seamănă deloc cu Ahmatova, de exemplu, n-ai s-o vezi oftându-se în poemele ei, dar e altfel de imagine pe care o acreditează femeile, chiar și femeile care au lirismul tradițional, hai să mă gândesc la pictorițe, ele sunt altfel deja. Și atunci, ce imagine are femeia care luptă cu animăluțul ăsta? Este femeia din poemele lui Grigore Vieru sau deja este femeia din «Ночные снайперы»/„Lunetiști de noapte” (trupă de rock rusească), să zic așa?

Maria Pilchin: „Este și femeia din creația lui Grigore Vieru, pentru că sunt niște arhetipuri generale care trec peste timp și, totodată, e o altă femeie, pentru că noi devenim, noi ne transformăm, suntem diferite și femeile generației mele, dar nu trebuie să spun „generației mele”, femeile timpului meu, pentru că și o femeie de 80 de ani este o femeie și poate să fie extraordinară, și poate să trăiască din plin epoca pe care o trăiesc eu alături de ea. Mie mi se pare că ele au ajuns la o concluzie foarte importantă, pe care bunicile noastre de după război și mamele noastre, copiii după război născuți n-au înțeles-o, femeile de acum au înțeles că libertatea nu ți se dă, egalitate, drepturi nu ți se dau până nu-ți iei. Chestia asta trebuie să mergi și s-o iei, să insiști, să accentuezi...”

Europa Liberă: Exact cum a spus Ana – „Dacă nu eu, cine”?

Ana Racu: „Feminismul, în general, a apărut ca un răspuns împotriva sexismului, șovinismului, misoginismului...”

Europa Liberă: Și luminița în capătul tunelului era dreptul la vot, nu?

Ana Racu: „Nu doar, pentru că aici vreau să mă întorc la mecanismele statului. Poți să ai determinarea interioară și să fii foarte luptătoare, dar trebuie să ai și spațiu, pentru că dacă vorbim despre un stat totalitar sau un stat în care, iarăși nu vreau să dau exemple, pentru că nu neapărat este peste tot așa, dar, să zicem, în statele islamice femeile sunt

mult mai discriminate, unde nu ai mecanisme de protecție. Pornim de la un caz simplu – ce poate să facă o femeie care are trei copii de la doi la opt ani, să zicem, nu are un serviciu, nu are o sursă de venit, nu are studii și care este bătută? Dacă nu are șansa accederii la un serviciu de asistență socială sau la un centru care prestează servicii de suport, nu dă peste un avocat sau un jurist care s-o ajute cu o cerere de divorț, nu dă peste un ofițer de urmărire penală s-o ajute cu o solicitare de asistență, un polițist sau polițistul de sector cu o ordonanță de protecție, femeia aceasta nu prea are sorți de izbândă. Eu m-am implicat de nenumărate ori în cazuri în care au fost sesizări din partea medicilor, au venit femei cu semne vădite de fracturi, de echimoze, deci era clar că sunt victime ale violenței, dar care cu o înverșunare de invidiat își apărau consorții din simplul motiv că știau că nu își pot crește copiii de unele singure.”

Europa Liberă: Deci, aceasta-i situația extremă, dar eu zic de situația relativ normală în care femeile ce mijloace au să ia ceea ce li se cuvine sau ceea ce le face pe ele vizibile, mai importante, egale?

Ana Racu: „Oricum, trebuie să avem toată paleta aceasta comprehensivă, începând de la prevenire de discriminare și violență și terminând cu servicii de reabilitare pentru cele care au ajuns victime. Prevenire – asta înseamnă instruire, acces la educație, acces la servicii medicale, combatere, investigare, dacă vreți; asta înseamnă munca poliției, a autorităților de drept, instanțelor, procurorilor, deci cei care sunt chemați și prin lege au competențe de a apăra drepturile femeilor și servicii de suport și reabilitare pentru toate victimele. Aici nu vreau să fac deosebire, vorbim de femei, bărbați și avem foarte multe victime persoane în etate, de o vulnerabilitate aparte sunt femeile din detenție, femeile care au o dizabilitate sau o boală, femeile cu mulți copii sau cele care nu au venituri.”

Europa Liberă: Dar cazurile acestea fericite, poate îs puține, când femeile într-adevăr au ieșit în față grație unui blog, grație unei cărți scoase care duduie sau grație unui rol, grație poziției excepționale de la Geneza Art, sau sunt astăzi posibilități ca femeia să dea clasă, să spună: „Noi suntem la fel, dacă nu chiar surclasăm bărbații”?

Ana Racu: „Sunt, sunt! Acest manifest este tot mai sesizabil. Deci, de fapt, femeile asta vor să demonstreze, că noi nu suntem cu un cap mai jos. La un moment dat îmi plăcea teoria asta că femeia nu a fost făcută din capul sau din talpa bărbatului, a fost făcută din coastă, mai aproape de inimă, noi suntem pe picior de egalitate. Asta revenind la ideea despre valorile creștine și egalitatea de șanse. De fapt, toate evangheliile vorbesc despre iubește-ți aproapele, nu-ți risipi talanții, deci cumva și motivele sau personajele biblice nu sunt deloc discriminatorii, e altceva că ritualul religios este foarte discriminator.”

Europa Liberă: Și preoțimea-i bărbătească...

Ana Racu: „Da, dar pornim de la chestii și mai simple, băieții sunt conduși în altar, fetele – nu. Trebuie să umblăm și la normele acestea un pic, pentru că și de aici, având în vedere influența Bisericii, și de aici pornesc multe, dar, iarăși deschid paranteza, eu mă bucur că sunt preoți care înțeleg ce înseamnă violență domestică și încearcă să ajute victimele, să le ofere un suport, inclusiv o masă caldă, avem nenumărate cazuri de acest gen la noi. Dar femeile, chiar dacă au aceste șanse acum în Republica Moldova grație efortului tehnologic, grație faptului că suntem într-un stat european, că avem codificate o groază de drepturi și libertăți, oricum trebuie să aibă antrenat sentimentul de luptătoare. Noi trebuie să avem în noi un pic de spirit de amazoană, nu în detrimentul bărbaților, e vorba de siguranța femeii, la un moment dat partenerul poate să plece, poate să moară, poate să devină infirm, deci o femeie trebuie să știe să fie independentă. Eu cu asta am crescut, n-am avut întotdeauna modelul actrițelor sau n-am crescut neapărat, deși o urmăream pe Indira Gandhi sau pe Benadir Bhutto în copilărie, dar pentru mine modele de referință au fost mama mea, bunica mea, femei care n-au fost maltratate și care au fost tratate pe picior de egalitate de soții lor.”

Europa Liberă: Acum, dacă mi-ați ridicat mingea la plasă, iarăși o întrebare provocatoare, dacă o găsiți așa, multă lume spune că familia s-a devalorizat, femeile foarte des rămân singure sau se distrug familiile. Acum, asta-i din cauza femeilor, din cauză că ele s-au emancipat și nu mai fac pe placul bărbaților, și borșul nu-i la fel de bun ca altădată, și renunță bărbații? De ce se întâmplă asta? Sau poate e un diagnostic greșit că familiile sunt mai vulnerabile acum?

Maria Pilchin: „Dar poate este și despre curaj? A pleca dintr-un matrimoniu e totuși o modalitate de a nu te gândi la ce vor spune alții, te vor judeca sau nu. Dvs. întrebați, în general, ce trebuie să facă femeile ca să reușească? În general, să fie curajoase în orice domeniu.”

Europa Liberă: Inclusiv să rupă pisica atunci când familia nu merge?

Maria Pilchin: „Da, eu consider că instituția divorțului este una bună în momentul în care nu mai funcționează instituția matrimonială, dar vreau neapărat să vă spun o idee care îmi venise când vă ascultam, este și despre discurs, o să revin la familie, o să vă răspund. De foarte multe ori în discursul pe care îl auzim noi fiind adolescente, discurs demotivațional și îmi amintesc despre o vorbă scăpată, nu neapărat cu rea-voință poate, a unei profesoare la facultate care ne spunea (noi eram un curs de fete): „N-o să mai iasă din voi Stănescu și Călinescu”. Vreau să vă spun că eu câțiva ani la rând am crezut așa, nu mai iese din noi Stănescu și Călinescu.”

Europa Liberă: Adică ai plafonul și nu-l sari?

Maria Pilchin: „După care într-o zi eu am zis: „Dar eu vreau să fiu Maria, eu nu vreau să fiu Stănescu sau Călinescu, deși ei sunt niște modele extraordinare”. Așa este și în familie. Noi de multe ori încercăm să perpetuăm un model al unei familii, și e bine dacă e un model reușit, dar nu întotdeauna. Acest „taci și rabdă”, pe care de multe ori mamele îl spun fiicelor sau bunicile nepoatelor, sau „să nu ne facem de râs”, sau „copilul ăsta o să crească fără tată” provoacă și poate să ducă la drame, suicid, chiar și violența acestei femei care este extrapolată asupra unui copil, pentru că și ea este ființă vie. Cred că totul trebuie să existe atâta timp cât funcționează. Eu nu cred că dispare instituția matrimonială, ea se poate reinventa. Poate suntem la o etapă civilizațională, a apărut, mai ales în Occident, familia cu contracte – „ne-am căsătorit, dar fiecare-i cu banul lui”. Nu e în zadar, această motivație financiară explică foarte multe lucruri, pentru că uneori și femeia ar putea să zică: „Uite, ne căsătorim, dar eu am bani mai mulți acolo la bancă”. Nu vreau să zic că totul e dramatic, dispare, chiar ultimul timp auzeam în spațiul public și politic de la noi: „pentru familie” și familia e un soi de altar...”

Europa Liberă: De dragul familiei să sacrifici...

Maria Pilchin: „Da, dar un altar de multe ori prăfuit, învechit, nereinventat, pentru că și familia, și Biserica, apropo, trebuie să meargă în pas cu societatea, cu comunitatea. Și, apropo, observați că Biserica Catolică este mult mai flexibilă în acest sens? Ei au devenit mai permeabili spre tot ce vine dinspre societate. În cazul Bisericii Ortodoxe mi se pare că rămânem undeva mai restanțieri.”

Europa Liberă: Ana, dumneata cum crezi, instituția familiei se năruiește sau nu trebuie să dăm alarma?

Ana Racu: „Eu nu cred că trebuie să dăm alarma, noi trebuie să umblăm un pic la negocieri de conflicte, la cultivare de valori, dar, în egală măsură, cei care decid să rămână singuri sau decid în favoarea divorțului la un moment dat, sau decid să nu aibă copii, sau nu-i pot avea...”

Europa Liberă: ...sau, dimpotrivă, rabdă de dragul familiei...

Ana Racu: „...să nu fie blamați. Toată lumea are loc și rost și noi avem nevoie, în egală măsură, de femei și bărbați și de înțelepciune, indiferent de gen sau sex, și de mai puțină violență. Deci, dacă reușim să diminuăm ca societate niște fenomene și să ne plasăm un pic mai sus, iarăși pe scara socială să ne detașăm de unele stereotipuri și încercăm să facem lucrul acesta constant, ne-o arată și mai multe sondaje, eu cred că avem o șansă totuși să ne plasăm ca o națiune civilizată, în care fiecare om – bărbat sau femeie, copil sau vârstnic – este respectat. Sigur, este un deziderat poate prea utopic, dar eu văd sens, pentru că dincolo de tot ce înseamnă strategii, norme, autorități, există soarta sau drama unei familii, sau soarta unei femei care suferă, sau a unui bărbat care suferă. Noi, ca societate și ca autorități, trebuie să facem astfel ca aceste cazuri să fie cât mai puține, iar atunci când se întâmplă, ele să aibă o rezolvare de o natură sau alta, numai nu una dramatică în care omul se duce, că totuși în doi ani au murit de mâna soților sau concubinilor, iubiților în jur de 40 de femei în țara asta.”

Europa Liberă: Paradoxul sau culmea este că în Scriptură scrie: „Nu judeca și nu vei fi judecat”, dar, din păcate, oamenii cu asta se ocupă zi și noapte. Și acum cineva mă judecă pentru faptul că am ciorapii portocalii sau am un fel de tichie deasupra și, mai ales, judecatul femeilor este foarte frecvent. Și dacă civilizarea, apropierea de Europa, hai să spunem pe șleau, ne va ajuta să scăpăm de hibele nu doar sovietice, din diferite imperii unde era segregare pe criteriul de gen, dacă o să putem scăpa, doar atunci avem șanse să devenim o societate în care toată lumea să se simtă liber. Și eu personal și subiectiv mă gândesc întotdeauna foarte concret la nepoatele mele - ce viață le așteaptă, cum o să le șuiere sau nu bărbații din urmă, când o să parcheze mașina mai anapoda sau cum o să se uite un șef, când o să le angajeze la lucru. Lucrurile acestea au referințe foarte concrete și, așa cum spun interlocutoarele mele, ele trebuie monitorizate, reparate în situații concrete și prin generalizări legislative, dar eu împărtășesc optimismul dumnealor că s-au schimbat totuși lucrurile, până și Biserica începe să se dea cu lumea, nu mai este patriarhală, ca acum 20-30 de ani și să sperăm că suntem pe calea cea bună, dar să ne judece femeile, întâi de toate, ele știu mai bine încotro ne mișcăm și ce obținem. Dar revenim, oricum, la un nou 8 Martie și iarăși ne întrebăm – ce s-a schimbat de la un an la altul? Pe curând!