„Anul și romanul” e despre basarabeanul Alexandru Popescu (n. 1987, în Bender; debut cu Montana, 2022, Premiul USM, urmat de Adâncuri incolore, 2023), care revine – „reia parcă, la alt nivel, firul narativ-tematic al romanului Montana, strălucitul său debut” (Eugen Lungu) – cu cel de-al treilea roman al său, Ecografie, Editura ARC, 2024.
Coperta cărții lui Aexandru Popescu
Construcție inelară, debutând cu scena asasinării unui „biciclist” în plină stradă (Prolog) a cărei ecou se face auzit în capitolul final, 12 (sau în loc de epilog), între timp tânăra femeie de 19 ani mergând la ecograf (Nota Bene: refuză să afle sexul copilului; nu-l va afla nici cititorul, și nici alte personaje care o tot întreabă pe viitoarea mămică), apoi la fosta școală-internat ca să-și ridice diploma, unde se vede nevoită să stea de vorbă cu nesuferita directoare („Și da, acum sosi momentul adevărului. Directoarea simțea că urma să facă ceva pe măsura unui sacrilegiu...”), din gura căreia află cumplitul adevăr: „Cu cine ți-ai legat viața, copilă dragă? Nu are nicio treabă faptul că (...) el îți este bun de tată. Nu asta e problema. (...) Tihon al tău a fost comandant de cercetași atunci, în ’92. (...) Băieții lui, pur și simplu, i-au executat ordinele. Nu mai are rost să țin sub lacăt un adevăr care trebuia să iasă la suprafață mai devreme sau mai târziu.” Și așa Inga Rotaru dă de ucigașul părinților săi în războiul din Transnistria, nimeni altul decât Sensei Tihon Kuzmin, antrenorul ei adorat de karate și tatăl copilului ce urmează să se nască (prin cezariană – de ce ți-e frică nu scapi!), pe-atunci mercenar în armata rusă. Confirmarea vine chiar de la Tihon, care-i povestește fetei, beat fiind, cum a împușcat o familie de moldoveni din Bender („l-am lovit cu patul armei direct în barbă. Următorul gest mi-a ieșit aproape din reflex. I-am tras un glonte în burtă. (...) Credeam că am uitat totul cu trecerea anilor. Dan nu”), fără să-i treacă prin minte că victimele erau chiar părinții fetei. Și reacția femeii? „Întreabă-l! Iartă-l, fato! Dacă-l va întreba, totul se va nărui. Dacă-l va ierta, totul se va nărui. Și totuși nu mai putea să tacă.” Iar peste alte câteva pagini: „Simți pornirea (...) să-l apuce de piciorușe pe bebe, să-l smulgă din trupul ei și să-l arunce în Nistru. (...) Nu, nu putea. Un copil în burta altui copil”. Și lucrurile nu se opresc aici, căci – de la același Eugen Lungu citire – „tânărul prozator știe să construiască o intrigă plină de suspans, cu viraje bruște ale subiectului, aducând în prim-plan caractere puternice, bine conturate psihologic”.
Vorbeam de structura inelară – dacă nu cumva, de bumerang! – a cărții; ei bine, romanul se încheie cu o scrisoare adresată mamei, Sensei Inga Rotaru, a copilului născut în 2002, acum în vârstă de 20 de ani (așadar suntem în 2022, Rusia tocmai a atacat Ucraina), din care îngăduie-mi-se să citez un mic fragment:
„Toată viața e un război, mamă. De fapt, karate e aceeași luptă și cere aceeași disciplină de fier. E nevoie de echilibru emoțional și de sânge rece. Ai luptat toată viața. Ai avut adversari în carne și oase pe tatami, dar, de fapt, loveai și te apărai de trecutul sângeros, de firea animalică a omului. Nu știu dacă ai câștigat. Oare nu crezi că, acceptând să trăiești cu tata toți acești ani, te-ai făcut complice la crima comisă împotriva bunicilor mei?”, și, puțin mai jos: „De ce crezi că a fost nevoie să știu că tata mi-a ucis bunicii?”
Las întrebările fără răspuns, dacă nu cumva însuși romanul ni-l oferă, au fur et à mésure, de-a lungul celor 180 de pagini.
8 iulie ’24