Recentul Încântec, Univers, 2022, e mai mult decât o încântare – cu cuvintele lui Julie Myerson, „o pledoarie seducătoare pentru forţă şi magia imaginaţiei”.
Două femei, foste iubite, una trăindu-şi de-un an şi ceva doliul după cealaltă, cea de-a doua continuând să se înfăţişeze, în carne şi oase (tot mai descărnate), în apartamentul lor – neştiutori, vecinii se plâng de mirosul pestilenţial, crezând că li s-a spart canalizaţia! –, sau s-o urmeze într-un alt oraş, la hotel sau prin librării (de unde şuteşte două cărţi), totul descris într-atât de realist, încât până şi apariţia printre personaje a lui W.G. Sebald, Colette, Freud, Katherine Mansfield, Shakespeare ş.a. – asta în timp ce protagonista reciteşte Oliver Twist – pare un lucru firesc, este cam tot ce se întâmplă în această scriere concisă, în patru părţi (evanghelii, aş fi tentat să scriu) – Despre timp; Despre formă; Despre limite; Despre ofertă şi despre reflecţie –, de-o densitate rar întâlnită, intelectuală & emoţională. Fraza de la pagina 34 (de fapt, e un pasaj mai mare, vezi pp. 33-34) e şi despre Încântec: „Cărţile necesită timp pentru a putea fi pătrunse în profunzimea lor, ne ia timp să înţelegem cum sunt create, din punct de vedere al structurii, al analogiilor tematice, al adăugirilor, şi permanent în legătură cu cărţile scrise înaintea lor, deoarece cărţile sunt create într-o mai mare măsură de cărţi decât de scriitori; sunt o consecinţă a tuturor cărţilor care au existat înaintea lor”. Toate astea, pentru a-i spune celei plecate – şi care continuă să revină! – că, „dacă mă gândesc cum a fost să trăiesc cu tine, (…) a fost ca şi cum aş fi trăit într-o poezie sau un tablou, o poveste, o piesă muzicală (…). A fost minunat” .
Să fi avut mai mult timp la dispoziţie, aş fi citat integral fragmentul cu tatuajul (pp. 20-23), absolut antologic şi de departe cel mai emoţionant; nici acest pasaj reflexiv, de la pp. 94-95, citat pe sărite, nu-i mai prejos:
„În momentele cele mai grozave în care făceam dragoste, mă simţeam de parcă mi se arăta un nou loc din lume, sau poate un nou loc din afara lumii, un loc aparte (…) Mă gândeam cum undeva, în miezul acestor momente de dragoste, ştiusem de câteva ori, înţelesesem preţ de o clipă, ce se întâmplă în miezul pământului, (…) până în nucleu. Mă mai gândisem că, exact în acelaşi timp cu această coborâre a mea în adâncuri, înţelegeam orice clopot uriaş suspendat la mare înălţime într-o clopotniţă, gol, dar şi plin, semeţ, dar şi greu, înălţat în văzduh ca o pasăre, începându-şi solemnul balans al lui către el însuşi, semn că dintr-o clipă în alta văzduhul îşi va preschimba esenţa şi va deveni sunet.
Era un loc în care puteai ajunge doar dacă aveai destul curaj să te desăvârşeşti în asemenea măsură, încât să te poţi lăsa pe tine însăţi în urmă”. O fi chiar asta, formula iubirii nepieritoare – „să te poţi lăsa pe tine însăţi în urmă”.