Evacuarea internaților civili în Moldova
Dacă exista pericolul unor epidemii, internații puteau fi transferați în alte centre din țară. Asemenea cazuri au existat la scurt timp după internarea civililor Centrali. În cele din urmă, ca urmare a schimbărilor de pe front, chiar serviciul prizonierilor și internaților a fost evacuat în Moldova, în noiembrie 1916.
Din regiunea de internați Ialomița au fost evacuați în estul țării numeroși internați, împărțiți pe categorii. Dintre aceștia, 2.600 erau lucrători pentru fortificații la Zoița. Alți 2.446 de meseriași și încorporabili au fost transferați la Galați, unde urmau să fie cazați în forturi, în locul prizonierilor de război trimiși la muncă. În momentul ajungerii la destinație ei trebuiau vaccinați. Alți străini – 4.309 de oameni cu vârste între 17 și 55 de ani, care nu intrau în categoriile de mai sus – trebuiau mutați în satele din zona Ianca-Brăila. Operațiunea de evacuare a început la 15 noiembrie 1916 și trebuia să se încheie în trei zile. Deplasarea s-a făcut pe jos. Au fost luate echipamentele și bunurile de „gospodărie”, care urmau a fi folosite în locurile de dislocare. Mai rămăseseră în zona Ialomița 5.291 de străini, în cele șapte centre de holeră; 5.055 de persoane cu vârste peste 55 de ani, infirmi, femei și copii, la Urziceni și în împrejurimi; 500 de lucrători la construcția șoselei Giurgeni-Piua Petrii.
Evacuarea din Muntenia în Moldova s-a făcut pe vreme rea, în noiembrie-decembrie 1916, cum s-a întâmplat și în cazul prizonierilor de război. Nu este de mirare că s-au înregistrat multe pierderi de vieți omenești, mai ales în rândul celor vârstnici, fie pe drum, fie după ajungerea la destinație, ca urmare a epuizării, mizeriei și lipsurilor de tot felul.
Retragerea în Moldova, sfârșitul anului 1916 (Sursa: Lady Kennard, A Roumanian Diary, 1915, 1916, 1917, New York, 1918)
Între internații evacuați din Ialomița în Moldova se aflau și cetățeni austro-ungari și germani arestați de români în sudul Transilvaniei, în august-septembrie 1916, inclusiv înalți magistrați, politicieni, bancheri și negustori. Împotriva lor nu exista nicio decizie judecătorească, după cum preciza Alexandru Marghiloman, într-o scrisoare care îi era adresată regelui Ferdinand I, în iarna 1916/1917. Exista zvonul că internații aveau să fie trimiși de autoritățile române în Rusia. În această situație, autoritățile germane de ocupație amenințau că aveau la rândul lor să-i expedieze în Asia Mică pe ostaticii luați după intrarea în București. Marghiloman propunea reciprocitate în privința celor internați. Românii ar fi urmat să îi treacă dincolo de linia frontului pe internații Centrali avuți în vedere, iar germanii îi puneau în libertate pe internații din teritoriul ocupat. Nu știm dacă scrisoarea a ajuns la destinatar. În orice caz, schimbul de ostatici propus nu a avut loc în 1917.
Constituirea regiunilor de internare în Moldova
Odată cu retragerea administrației române în Moldova, inclusiv cu evacuarea internaților, la începutul anului 1917 a fost emis un ordin privind organizarea regiunilor de internare. Au fost constituite două asemenea regiuni: Nord, cu reședința la Dângeni, și Sud, cu reședința la Huși. Fiecare regiune se împărțea în subregiuni, centre și subcentre.
Administrația era exercitată de regiune prin intermediul centrului respectiv. Paza, controlul și inspecția internaților era făcută de către inspectorii de subregiune, comandanții de centre și comandanții unităților de miliții. În fruntea fiecărei regiuni era desemnat un general sau colonel, cu titlul de inspector. În vreme ce regiunile și inspecțiile de regiune erau conduse de ofițeri superiori, centrele de internare aveau în frunte ofițeri inferiori, ajutați de grade inferioare, pe care Marele Stat Major le punea la dispoziție de la părțile sedentare ale unităților.
Structurile inferioare – centrele, subcentrele, grupele de bordeie etc. – urmau a se împărți în subunități, potrivit sistemului militar de organizare. În fruntea fiecărei subunități era desemnat un internat, care avea calitățile necesare și era de încredere, îndeosebi dintre cei care aveau legături cu România. Însărcinările acestuia priveau disciplina, gospodăria și administrația unității respective. Responsabilul de unitate trebuia să vegheze la prezența internaților în locul de internare.
Toate serviciile de gospodărie cădeau în sarcina internaților. În fiecare localitate de internare, centru, subcentru, grupă de bordeie sau barăci și șantier de lucrări se constituia un comitet compus din trei-patru internați, recrutați dintre cei mai capabili. Numirea acestora era făcută de regiune prin ordin de zi, iar sarcina lor era de a se ocupa, sub supravegherea conducerii centrului respectiv, de gospodărirea internaților și de a da comandantului informațiile care li se cereau asupra stării sanitare, alimentare, îmbrăcămintei și reclamațiilor celor aflați în structura respectivă. Dacă nu existau tabere special amenajate pentru internarea străinilor, centrele în care erau grupați aceștia urmau a fi așezate în sate, unde persoanele erau împărțite grupat și în mod echitabil la locuitorii satului respectiv, sau în bordeie ori în barăci construite special. În măsura posibilităților, internații urmau să fie grupați în centre pe naționalități.
Biserică sătească (Sursa: Lady Kennard, A Roumanian Diary, 1915, 1916, 1917, New York, 1918)
Străinii internați erau considerați sub regim militar. Fără autorizare specială și fără pază, internații nu puteau părăsi localitatea unde era instalat centrul, șantierul, proprietatea sau fabrica unde erau trimiși pentru lucru. În caz de ieșire din limitele respective, se considera că era vorba de tentativă de evadare, atrăgând pedepse disciplinare, inclusiv trimiterea în judecata tribunalului militar care se înființa în regiune. În judecată erau trimiși inclusiv șeful subunității și superiorul acestuia, dacă se dovedea că erau complici la evadarea unui internat, dacă nu semnalaseră dispariția sau nu făcuseră ceea ce era necesar pentru a împiedica evadarea sau pentru prinderea celui în cauză. În fața Curții Marțiale erau trimiși tăinuitorii evadaților, jandarmii și autoritățile care aveau cunoștință de existența acestora pe teritoriul comunei lor a străinilor fugiți din centrele de internare și nu îi denunțau.
Paza în cele două regiuni de internare era efectuată de milițieni. Un comandant al pazei, ofițer superior, era numit în fiecare regiune de internare, misiunea lui constând exclusiv în asigurarea supravegherii internaților. Sub ordinele sale se aflau toate unitățile de milițieni și jandarmi din regiune. Paza în fiecare centru era efectuată sub autoritatea comandantului local, care era ajutat de gradele inferioare din subordine, precum și de către jandarmii aflați acolo. Aceștia din urmă efectuau poliția interioară în centre, la lucrările executate de internați, precum și la supravegherea drumurilor între centre. Milițienii care aveau naționalitatea uneia dintre puterile cu care România era în război nu puteau fi menținuți în serviciul de pază. De aceea, din Regiunea de Nord au fost înlocuiți 204 milițieni care intrau în această categorie.
Efectivele de milițieni utilizate la paza centrelor de internare erau destul de importante. Spre exemplu, în Regiunea de Nord erau 1.000 de milițieni la începutul anului 1917, acestora urmând să li se alăture alți 1.500-2.000, puși la dispoziție de Marele Stat Major.
Zilnic se făceau două apeluri ale tuturor internaților din centre, subcentre, șantiere de lucru etc., la ore și locuri dinainte stabilite. Apelul se efectua în prezența comandantului de centru sau de detașament, iar în caz de necesitate a ajutorului acestuia. Internații bolnavi și copiii sub 12 ani, împreună cu mamele lor, erau scutiți de prezența la apel, dar erau controlați de jandarmi. Pe vreme defavorabilă, apelul putea fi făcut în case de către șefii de subunități, aceștia raportând apoi comandantului de centru sau detașament. Aceeași procedură era aplicată și în caz de epidemii, pentru a preveni extinderea bolilor. Erau prevăzute zilnic și apeluri inopinate la diferite subunități ale centrelor.
Pedepselor le era alocat un spațiu special în ordinul privind organizarea regiunilor de internare. Pentru indisciplină și pentru nerespectarea măsurilor de ordine interioară, internaților li se aplicau pedepse disciplinare militare, de la închiderea timp de una sau mai multe zile până la reducerea rației de hrană sau mutarea într-un alt centru. Delictele sau crimele erau supuse judecății unei instanțe speciale. Pentru rebeliune, nesupunere, cuvinte sau alte acte ostile României, spionaj, înlesnirea evadării etc., internații erau înaintați Curții Marțiale de pe lângă unitatea pe teritoriul căreia se găsea regiunea respectivă.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.