Pe 8 aprilie curent, se împlinesc 110 ani de la naşterea lui Emil Cioran – l-am citit de la un capăt la altul, atât cărţile apărute în anii ’30 în România, cât şi volumele scrise în franceză, acestea din urmă în ediţia (cvasi)comopletă de la Gallimard. Nu mă încumet însă să vorbesc despre opera sa, au făcut-o alţii, de sont vivant şi după dispariţia filosofului (20 iunie 1995), cu competenţă şi din varii unghiuri de vedere. Şi tot la acest capitol (de exegeze) trebuie amintit filmul documentar al lui Gabriel Liiceanu, Exerciţii de admiraţie, un document artistic şi uman absolut zguduitor.
N-am apucat să-l cunosc personal pe mult mai celebrul meu tiz, am însă un prieten pictor (Ion Coman, stabilit de vreo trei decenii la Milano) care l-a întâlnit şi chiar au peripatizat într-o buză zi prin Jardin du Luxermbourg. Despre Emil Cioran, omul de-o vitalitate debordantă, mi-au vorbit şi Emil Hurezeanu, şi – pe larg, într-o după-amiază de neuitat de la Bookfest – regretatul Luca Piţu (1947 – 2015), care l-au cunoscut. Ultimul a şi depus mărturii scrise, la patru mâini cu Sorin Antohi, despre care am vorbit la vremea respectivă:
Emil Cioran
„Când am văzut spectacolul acestor eşecuri succesive, am vrut să scriu o carte cu acest titlu: Neantul românesc. Până la urmă n-am mai făcut-o, pentru că…”, lasă să-i scape la un moment dat – mai exact pe 5 octombrie 1991 – Emil Cioran, într-o convorbire cu Luca Piţu şi Sorin Antohi, din fericire înregistrată pe bandă magnetică. La 17 ani de la acea antanta cordială cu Decompozitorul, ultimii doi au „încercat aici să salvăm titlul, spiritul şi o parte din substanţa acelei cărţi nescrise şi omniprezente, a cărei chintesenţă este exprimată deja într-un titlu sintetic, dureros şi obsedant”, şi anume Neantul românesc. O convorbire, Polirom, 2009.
Interesantă în sine, povestea intrării în scenă a protagoniştilor pare a fi o succesiune de citate: Sorin Antohi scrie un text „cioranian” despre Le stigmate et l’utopie, nu înainte de a fi citit Histoire et utopie, împrumutată de la Luca Piţu, el însuşi de curând – suntem în ’91 – autor al Sentimentului românesc al urii de sine. Un adevărat cerc de lectură, la care se alătură maestrul în persoană, primindu-i în mansarda sa de pe 21 rue de l’Odeon.
Rezultă o convorbire spumoasă, cu rememorări sfâşietoare (Mircea Vulcănescu, cel care „Nu avea o viziune tragică, dar simţea ceva”; Petre Ţuţea, „aruncat în puşcărie ca un fanatic, ca un tip periculos, pentru că nu şi-au dat seama că e un geniul verbal, nu un geniu politic!”; Nicu Steinhardt, „un tip simpatic şi sincer”; Belu Zilber, „un tip ciudat” ş.a.), presărată cu formule paradoxale („În România, succesul înseamnă să eşuezi…”), în care autorul Schimbării la faţă… dă frâu liber gândirii: „Aşa este. Deci neantul ăsta… Asta e neliniştitor. Fiindcă românii sunt totuşi un popor inteligent. Dar e ceva exterior! Străluceşte, dar nu are bază. Există ceva în neregulă la rădăcină. Şi asta e probabil drama. E un defect incurabil”.
Dacă-i adevărat că – şi este ! – cui pe cui scoate, Neantul românesc tocmai a salvat de la neant cartea nescrisă a lui Cioran.
S-ar fi putut pune puct aici, dacă între timp nu descopeream acest text al lui E.M. Cioran – „Chère amie, J'aurais dû vous remercier plus tôt pour l'admirable Mallarmé. Şerban Foarţă s'est attaqué à l'impossible et a réussi grâce à son talent et aux vertus poétiques de la langue roumaine. Notre peuple a tout raté, sauf graiul. De toutes les langues que je connais, la nôtre est indeniablement la plus poétique. Me voilà patriote..." (E.M.Cioran, către Dana Diminescu (o cunoştință comună a lui & a lui Foarță), în 13 mai 1989) –, din care reţin această frază, una din cele mai dureroase şi sublilmă din câte s-au spus vreodată despre geniul creator românesc (să fie o întîmplare că-n scrierile vechilor cărturari, dar şi la Eminescu, limbă mai însemna şi popor ?!). Iat-o : « Notre peuple a tout raté, sauf graiul ».