Nu mai ţin minte ca între Ziua Învierii Domnului şi Paştele Blajinilor să fi nins, şi încă atât de abundent, încât copacii să se frângă sub greutatea pufoasă a zăpezii de aprilie. Pe fundalul albului atotprezent, verdele crud al frunzelor (vai! pleoştite) parcă nu mai bucură ochiul, de unde primăvara-şi luase avântul şi părea de neîntors din cale. (Şi n-am suflat un cuvânt despre toată floarea scuturată, de prin livezi şi grădini, cel mai probabil – înainte să fi legat rod…) Ceea ce înseamnă că nu tot ce coboară din Ceruri este neapărat un dar de la Dumnezeu…
Despre daruri, în rândurile ce urmează. Mai exact, despre pomeni – an de an televiziunile noastre se întrec în a face reportaje senzaţionale de la Paştele Blajinilor, filmând adevărate chiolhanuri prin cimitire, ceea ce la drept vorbind nu mai uimeşte pe nimeni. Celor care de pe acum îşi pregătesc coşurile cu merinde, la fel şi pomenile, aş vrea să le strecor în geantă dacă nu o carte, cel puţin o parabolă indiană – căci, nu-i aşa? omul nu trăieşte doar cu pâine. Iat-o:
Cerşetorul şi regele
Un om sărman, care abia îşi ducea zilele cerşind din poartă-n poartă, a zărit într-o bună zi o caleaşcă de aur intrând în sat, iar în caleaşcă se afla un rege frumos şi surâzător.
Săracul şi-a spus de îndată în sinea lui: suferinţele mele au luat sfârşit, traiul meu nevoiaş s-a isprăvit. Simt că regele cu chip luminos a venit aici doar pentru mine. Am să mă bucur de firimiturile averii lui şi am să duc de azi înainte o viaţă lipsită de griji.
Ca şi cum ar fi venit, într-adevăr, pentru a-l întâlni pe omul cel sărman, regele a oprit caleaşca în dreptul lui. Cerşetorul, care îngenunchease cu fruntea în ţărână, s-a ridicat şi l-a privit, încredinţat că norocul n-avea să-l mai ocolească.
Deodată, regele a întins o mână spre cerşetor şi i-a spus:
– Ce-mi dai?
Săracul, uimit şi încurcat, n-a ştiut ce să-i răspundă. „Nu cumva regele vrea să glumească sau să-şi bată joc de mine?”, se întreba el. „Ori mă aşteaptă alte necazuri?”
Apoi, văzând surâsul regelui, chipul luminos şi mâna întinsă, a scotocit în traistă şi a găsit câţiva pumni de orez. A luat un bob de orez şi i l-a dat regelui, care i-a mulţumit şi a plecat mai departe în caleaşca trasă de caii nemaipomenit de iuţi.
Seara, cerşetorul şi-a golit traista şi a găsit un bob de aur. A început să plângă amar…
– De ce oare nu i-am dat tot orezul?
Acum, gândească-se fiecare la ce-a vrut să spună autorul anonim – dar şi cel de-o citează – prin parabola dată; mie unuia nu-mi rămâne decât să… pun bomboana pe colivă, ca un adevărat creştin ortodox, printr-un text al regretatului Cristian Popescu (1959 – 1995), Scris minuscul, pe care-l citez cap-coadă:
„Cel mai mare scriitor din lume se pare că a fost Popescu Cristian din Bucureşti, România, care a reuşit să-şi scrie opera pe două kilograme de orez (638 de litere pe fiecare bob). Spre sfârşitul vieţii, complet nesatisfăcut de rezultat, el a fiert cu ceapă şi cu ardei cele două kilograme de orez şi le-a mâncat singur.”