Faină de tot ideea regretatului Laurenţiu Ulici (1943 – 2000), care publica, încă în 1988, la Cartea Românească, Nobel contra Nobel, Propuneri, prezentări şi antologie în două volume a câte 565 pagini fiecare. Cum deceniul în-Nobel-aţilor 2010 – 2019 tocmai s-a încheiat, în toamna lui ’19, cu austriacul Peter Handke, uneori bucurându-mă cu asupra de măsură (în 2010, când i se acorda lui Mario Vargas Llosa, sau în 2017, când îl primea Kazuo Ishiguro), alteori lăsându-mă bouche bée (în 2011, 2014, 2015, 2016 – vă mai amintiţi de laureaţii acelor ani?!), mi-am zis să fac o listă proprie, una a Marilor Nedreptăţiți, câte unul pentru fiecare an, şi totodată ţinând cont că Nobel-ul se acordă doar scriitorilor în viaţă.
2010 – Umberto ECO. Cimitirul din Praga
Dacă J.L. Borges ar fi scris roman, cred că s-ar regăsi întru totul în Cimitirul din Praga, de Umberto Eco, Polirom, 2010. Magistrală punere în scenă a istoriei moderne, cu mijloace – s-ar zice – hollywoodiene. Niciodată geniul epic al autorului Numelui trandafirului nu a colaborat mai fructuos cu monstruoasa erudiţie a părintelui semioticii, iar copilul-minune ieşit din această încrucişare se numeşte căpitanul Simonini, tot el abatele Dalla Piccola. Bineînţeles – o creatură profund duplicitară, dacă nu de-a dreptul diabolică! Este falsificatorul de acte prin excelenţă, nu în sensul în care ar trage copii perfecte după documente autentice, ci creându-le direct pe acestea din urmă – la început sub îndrumarea unui notar: „Să fie clar (…), eu nu produc falsuri, ci noi copii ale unui document autentic care s-a pierdut sau care, printr-un accident banal, nu a fost niciodată produs, dar care ar fi putut şi ar fi trebuit să fie produs”, apoi depăşindu-şi maestrul.
Umberto Eco
Şi astfel de la plastografierea unei scrisori de recomandare pe lângă Garibaldi şi până la confecţionarea mărturiilor ce aveau să devină, traduse-n Rusia ţaristă, Protocoalele Înţelepţilor Sionului, nici un eveniment istoric important nu scapă de pana căpitanului Simonini, între timp intrând în slujba Serviciilor secrete franceze, dar lucrând şi pentru nemţi, ruşi, iezuiţi şi toţi cei care sunt mai cu dare de mână. Dar; Dumnezeule! ce pledoarie pentru lectură: „Cel ce trebuie să falsifice documente trebuie să se documenteze totdeauna – iată de ce frecventam bibliotecile. Bibliotecile sunt fascinante: uneori pare să stai sub acoperişul unui peron de staţie feroviară şi, consultând nişte cărţi despre ţinuturi exotice, ai impresia unei călătorii către ţărmuri îndepărtate. Astfel mi se întâmplase să dau într-o carte peste unele gravuri frumoase ale cimitirului evreiesc din Praga”. Şi câtă ironie, peste alte câteva zeci de pagini: „A te închipui un element necesar în ordinea universală echivalează, pentru noi, oamenii cu lecturi serioase, cu ceea ce e superstiţia pentru analfabeţi”. Şi n-am ajuns decât la pag. 106, din cele 450 ale romanului.
Cum se face aşadar că Umberto Eco nu a luat Premiul Nobel pentru literatură?!!
2011 – Carlos FUENTES. Voinţa şi norocul
Carlos Fuentes
„Poate să existe voinţă sau noroc fără necesitate?”, iată întrebarea!
Publicat la 80 de ani, romanul lui Carlos Fuentes, Voinţa şi norocul, Curtea veche, 2011, este o carte mare – şi la propriu, şi la figurat – a literaturii latino-americane şi totodată un soi de Popocatepetl (vulcan de peste 5450 m înălţime) al vastei moşteniri literare a autorului mexican. Centrat, cum ne-a obişnuit, pe raporturile de Putere, fie aceasta politică sau economică, romanul începe prin a-i pune faţă în faţă pe doi orfani, Iosua Nadal şi Ierihon, replică a lui Castor şi Polux, şi care vor ajunge în Partea a patra să se identifice cu Cain şi Abel, pentru a culmina prin ciocnirea dintre „fiinţa supremă a politicii naţionale şi zeitatea civică a iniţiativei private”, alias preşedintele Valentin Pedro Carrera şi magnatul Max Monroy, „cei doi poli ai puterii în Mexic”. Scena e memorabilă:
„- Luaţi loc, i-a spus Carrera lui Monroy.
- Eu da. Dumneavoastră nu, a replicat Monroy.
- Scuzaţi?
- Nu e vorba de scuzat.
- Pardon?
- E vorba că trebuie să mă ascultaţi cu atenţie. În picioare.
- În… de ce?
- Dumneavoastră în picioare, domnule preşedinte.”
Or, cine deţine Puterea absolută îi are pe toţi ceilalţi la degetul cel mic, şi oricât ar încercă unii să i se sustragă, sfârşesc în cel mai bun caz în puşcărie, pe care – simţindu-se aici mult mai în siguranţă – refuză s-o părăsească, sau pierzându-şi capul, literalmente, primind „o lovitură de macete în ceafă”. Ei bine, tocmai capul retezat al bietului Iosua Nadal – pe numele său adevărat Iosua Monroy Sarmiento –, aruncat pe o plajă a Pacificului, spune întreaga poveste, pe care dacă ar fi s-o rezum, aş face-o tot printr-un citat din carte, şi anume: „…nu există altă libertate decât lupta pentru libertate”.
2012 – Philip ROTH. Complexul lui Portnoy
Philip Roth
„Ce mult o să-mi placă să ajung şi eu bărbat evreu!”, exclamă mai spre finalul naraţiunii Alexander Portnoy, protagonistul romanului Complexul lui Portnoy, de Philip Roth, Polirom, 2011, după ce preţ de 200 de pagini se manifestă deplin atât ca bărbat, cât şi ca evreu.
Apărut în anii ’60 într-o Americă încă puritană, dar care-şi descoperea sexualitatea odată cu generaţia beat, Complexul lui Portnoy e un roman infinit mai complex decât lasă să se înţeleagă la o primă lectură, fiind nu atât o „carte de citit cu o singură mână” – şi nici măcar pe „canapeaua lui Freud”! –, cât o scriere de-o sinceritate dezarmantă, neiertătoare cu cei apropiaţi şi cu goimi-i & goite-le, mai puţin cu şikses-ele, pentru care eroul nostru are o adevărată slăbiciune, pe-alocuri autoflagelatoare, uneori chiar – până la înduioşare: „Doctore, spune-mi, de ce anume ar trebui să mă debarasez, de ură… sau de dragoste?” În rest, copilul, apoi adolescentul, iar de la un moment încolo bărbatul de 33 de ani Alex[ander] se arată solidar cu cei care „nu tu bani, nu tu şcoală, nu tu limbaj cultivat, (…) numai curiozitate fără cultură, muncă fără şanse de promovare, experienţă fără-nţelepciune”, chit că e impregnat de conştiinţa comunităţii din care face parte: „Ei şi ce dacă am pierdut? Eram evrei şi nu ne era ruşine s-o spunem în gura mare! Eram evrei – şi nu numai că nu le eram inferiori goimilor care ne băteau la fotbal, dar întâmplarea făcea ca noi, neomorându-ne din fire să obţinem victoria într-un sport atât de brutal, să fim superiori”. Şi aşa preţ de 250 de pagini, în care descrierea mediului familial, frustrările adolescentine, cuceririle adulte etc., etc. se succed vioi, pigmentate de tot felul de istorioare picante – sau tragice, dar şi acestea, vai! frizând ridicolul (de ex., bileţelul de adio către maică-sa, pe care Ronald Nimkin şi l-a prins, cu un bold, de cămaşă: „Te-a căutat doamna Blumenthal. Te roagă să aduci regulamentul de mah-jong la partida de diseară. Ronald”) –, dintre care, se-nţelege, cele mai mustoase nu se pot relata aici.
În rest – vorba personajului: „Haide, vino, neamule, (…) dă-mă-n vileag şi condamnă-mă. Te rog, întemniţează-mă, ca nu cumva, Doamne fereşte, s-o iau razna – şi s-o iau de la capăt, să fac ceea ce, de fapt, chiar îmi place!” Lectură plăcută!!!
2013 – Cees NOOTEBOOM. Următoarea poveste
Cees Nooteboom
Nu-mi spunea nimic, numele olandezului Cees Nooteboom (n. 1933), înainte de a-i fi citit Următoarea poveste, Univers, 2013, iar faptul că se bucură de preţuirea lui J.M. Coetzee – „prea inteligent, prea sofisticat, prea abil în a crea marea iluzie a realismului” – m-a făcut să-i parcurg romanul cu ochi şi mai exigenţi.
„Cele mai mari braţe din lume mă culeseră din Amsterdam şi, după cât se părea, mă depuseseră într-o cameră din Lisabona. (…) Şi cunoşteam această cameră, căci aici, cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, comisesem un adulter”, aşa îşi începe povestea Herman Mussert, zis şi Socrate, fost profesor de latină („Eram urât, iar frumuseţea era pasiunea mea, nu frumuseţea vizibilă, (…) ci varianta cealaltă, ascunsă sub carapacea inexpugnabilă a unei limbi moarte”), iar după ce-i dat afară de la liceu, câştigându-şi existenţa din alcătuirea ghidurilor turistice, pe care le semnează Dr. Strabo. Cum însă „nimic nu valorează mai mult decât o experienţă veritabilă a déjà-vu-ului” – iar în cazul dat, a déjà-lu-ului, căci personajul e „o prelungire a bibliotecii” –, bărbatul revede în oglinda retrovizoare povestea sa de dragoste cu Maria Zeinstra, „profesoară de biologie la acelaşi gimnaziu unde preda şi soţul ei, Arend Herfst”, femeia fatală cu păr roşcat ce-l alintă „chifteluţă” şi care i-o spune de la obraz: „Pentru cineva atât de urât, arăţi încă destul de bine”. Toate bune şi frumoase, doar că le ménage à trois se-ntoarce în ménage à quatre – Arend Herfst iubindu-se cu Lisa d’India, cea mai strălucită elevă a gimnaziului & fata aceea „atât de tânără, încât puteai vorbi cu ea despre nemurire”; or, aceasta din urmă pare să intuiască ceea ce le scapă tuturor celorlalţi: „Dacă termin cu Arend Herfst, înseamnă că o veţi pierde pe doamna Maria Zeinstra?” Înainte să aflaţi răspunsul, ce-ar fi să vă bucuraţi de perfecţiunea unei fraze ca aceasta, chintesenţă a stilului auctorial: „…cum a fost cu putinţă, se întrebă el, ca o mână pe care o sprijini de marmura unui pilastru să ia cu sine o părticică minusculă, microscopică, invizibilă şi cum toate aceste mâini, vreme de atâtea secole, prin simpla repetare a aceluiaşi gest, modelaseră o mână care tocmai acum se prezenta ca absenţă.”
Un roman (preaplin!) de nici 90 de pagini, dar care însumează o bună parte a Bibliotecii Lumii, ceea ce-l face pe Ed Park, de la The Village Voice să afirme: „Ca şi opera lui Nabokov, romanele lui Nooteboom sunt pline de aluzii literare şi culturale”.
2014 – Ismail KADARE. Accidentul
Orice s-ar spune, cele mai tulburătoare poveşti de dragoste se scriu la anii târzii, de-ar fi să citez doar Sonata Kreutzer de L. Tolstoi. Redactat la 72 de ani, Accidentul, de Ismail Kadare, Humanitas, 2011, este un „roman ambiţios, scris (…) împotriva curentului, strălucind printr-o argumentaţie rafinată, foarte subtilă, care devine fermecătoare în toate direcţiile în care te poartă” (La Quinzaine Litteraire).
Totul începe cu… sfârşitul amanţilor, într-un banal accident rutier; proiectaţi dintr-un taxi căzut în prăpastie, şoferul (scăpat cu viaţă) îi surprinde în oglinda retrovizoare în clipa în care „cei doi pasageri de pe bancheta din spate… nu făcuseră nimic… nimic… doar încercaseră… să se sărute…” Cum victimele sunt albaneze – Besfort Y. e un funcţionar al Consiliului Europei, şi Rovena St., după toate probabilităţile amanta lui – „două guverne balcanice, unul după altul, au solicitat să vadă dosarul accidentului”, astfel încât „după ce interesul sârbilor pentru acest caz a dispărut, a venit rândul spionajului albanez să intre în acţiune”. Dar abia un „detectiv misterios” reuşeşte să reconstituie cele 40 de săptămâni dinaintea accidentului, iar odată cu ele – una dintre cele mai tulburătoare poveşti de dragoste: „Doi oameni obişnuiţi, care jucau teatru prefăcându-se că sunt amanţi, (…) dar nefiind de fapt decât o pereche vulgară, clientul şi prostituata sa, sau, dimpotrivă, doi amanţi de lux, care (…) încercau să-şi ascundă iubirea sub măşti de împrumut”. Dacă mai punem la socoteală şi faptul că Besfort Y. anchetase asupra crimelor comise de sârbi în Ex-Iugoslavia, iar în ultimele săptămâni se aştepta chiar să fie convocat – ca martor? ca inculpat? nu se precizează – la tribunalul de la Haga, e limpede că relaţia celor doi se tensionează până la paroxism. „Uite, Rovena, îi zise el calm. Până mai ieri te plângeai că din cauza mea ţi-ai pierdut libertatea. Acum te văicăreşti că ai prea multă. Şi toate numai din cauza mea.” Într-un cuvânt, „liberi, adică şi mai nedespărţiţi”. Inclusiv, în moarte.
Rămâne frumuseţea unei iubiri interzise, al cărei sfârşit tragic pare să fie anunţat încă de la început: „Lui Besfort Y. i se păruse întotdeauna că gâtul şi braţele delicate ale femeilor (…) fac parte din arsenalul de război…”
2015 – Julian BARNES. Sentimentul unui sfârşit
Ador cărţile cu centrul de greutate deplasat spre final, când acţiunea, domoală la început, te conduce în volute largi, apoi tot mai concentrice, până aproape de marginea prăpastiei şi te lasă acolo, faţă-n faţă cu abisul. E cazul romanului Sentimentul unui sfârşit, de Julian Barnes, Nemira, 2013, „o carte liniştită” (Juriul Premiului Man Booker), dar şi „un roman compact, care mocneşte încet, (…) iar scenele finale te acaparează ca un thriller al memoriei şi moralei, care detonează o apocalipsă personală” (The Independent).
Anglia anilor ’60. Patru prieteni adolescenţi – Alexandre, Anthony, Colin şi ultimul venit, dar care devine liderul neformal al grupului, Adrian – îşi trăiesc („autoevident în plan filosofic!”) anii tineri, iar faptul că Veronica, prima iubire a lui Anthony, ajunge în braţele lui Adrian, îl face pe Tony să le scrie o misivă deliberat jignitoare: „…fie ca ploaia de acid să cadă asupra capetelor voastre apropiate şi stropite cu mir”. La revenire din SUA – unde a „cunoscut o fată, Annie” cu care „cât de simplu era: să te împrieteneşti şi să te culci cu cineva” –, Tony află că Adrian şi-a luat viaţa, pregătindu-şi minuţios ieşirea din scenă: „Redactase scrisoarea către procuror, fixase pe uşa de la baie un anunţ pe care scria «NU INTRAŢI – CHEMAŢI POLIŢIA – ADRIAN», dăduse drumul apei în cadă, încuiase uşa, îşi tăiase încheieturile în apa fierbinte şi murise din cauza sângerărilor”.
Julian Barnes
Peste 40 de ani, Anthony – divorţat, tată a unei fete cu care se înţelege bine (ca şi cu fosta soţie, de altfel) – primeşte de la mama Veronică o neaşteptată moştenire: 500 de lire sterline şi… jurnalul lui Adrian, atât că acesta se află în posesia Veronicăi, iar aceasta refuză categoric să i-l dea. Abia acum naraţiunea intră pe serpentine periculoase, adevărate curbe ale morţii: „Ceea ce începuse cu hotărârea de-a obţine un bun care-mi fusese lăsat moştenire se preschimbase în ceva mult mai important, ceva care arunca o lumină asupra întregii mele vieţi, asupra timpului, asupra memoriei. Şi asupra dorinţei. Am crezut că pot să mă întorc la începuturi şi să schimb lucrurile. Că pot face sângele să curgă invers”.
Atât că nu poţi intra de două ori în aceeaşi apă, şi nici în baia în care prietenul tău tocmai şi-a tăiat venele…
2016 – Amos OZ. Iuda
Un roman la cub „al înţelepciunii, al melancoliei şi umorului” (Die Literarische Welt), în care cele trei planuri – mitic, la răscrucea dintre Vechiul & Noul Testamente; istoric, evocând formarea statului Israel; şi sufletesc, al suferinţelor din iubire –, Iuda, de Amos Oz, Humanitas, 2016, este cheia de boltă a unei opere ce face din autorul ei un fel de sacerdoţiu al literelor israeliene.
Mai degrabă roman de idei decât de acţiune, trama propriu-zisă se reduce la un minim necesar – după ce-l părăseşte iubita, măritându-se cu fostul ei prieten, Shmuel Asch se angajează să-i ţină companie unui bătrân infirm, socrul unei văduve de vreo 45 de ani, de care bineînţeles că se îndrăgosteşte –, cât să pună-n ecuaţie nu atât nişte personaje, cât diverse viziuni asupra trădării, care întemeiază – după cum se va vedea – religii & state. „Iuda Iscariotul e întemeietorul religiei creştine”, notează Shmuel în carnetul său, ferm convins că acesta „a fost primul om din lume care a crezut cu cea mai deplină convingere în natura divină a lui Isus”, căci, nu-i aşa, „fără Iuda, poate n-ar fi existat crucificarea, şi fără crucificare, n-ar fi existat creştinismul”. Persistă însă întrebarea: „cum ar fi arătat lumea, cum ar fi arătat evreii dacă Isus n-ar fi fost predat autorităţilor”, iar o altă polemică – dintre „trădătorul” Shaltiel Abarbanel şi „eroul” David Ben Gurion, şi unul şi altul sionişti convinşi, doar că primul este adeptul unei înţelegeri cu arabii –, în plin proces de formare a statului Israel, redefineşte termenii ecuaţiei: „Pentru că evreii de aici sunt un mare câmp de refugiaţi, şi arabii la fel. Şi de acum înainte, arabii trăiesc zi de zi nenorocirea înfrângerii lor, iar evreii trăiesc noapte de noapte groaza răzbunării lor”. (În paranteză, se face auzită şi vocea lui Iuda, într-un monolog de vreo 12 pagini, din care se reţine: „Eu am bătut fiecare cui în carnea lui. Eu am făcut să curgă fiecare picătură din sângele lui pur. El ştiuse de la început până unde merge puterea lui, dar eu n-am ştiut. Eu am crezut în el mai mult decât a crezut el însuşi. Eu l-am împins să promită (…) mântuirea.”)
Iuda, o carte magistrală care redefineşte poporul Cărţii – în raport cu lumea, dar şi, nu în ultimul rând, în raport cu el însuşi.
2017 – Svetislav BASARA. Mărirea şi decăderea bolii Parkinson
Într-o cultură care i-a dat pe Danilo Kiš şi Milorad Pavic, apariţia lui Svetislav Basara (n. 1953) ţine de logica însăşi a unei mari literaturi, pe cât de înrădăcinată în tradiţie, pe atât de inovatoare. După Enciclopedia morţilor, de D. Kiš, şi Dicţionarul khazar, de Milorad Pavic, scrieri eminamente livreşti, Mărirea şi decăderea bolii Parkinson, de Svetisalv Basara, Cartier, 2017, nu face decât să răsucească şi mai abitir spirala ADN-ului cărturar, antrenându-i în vertijul naraţiunii – ca personaje? ca sosii avant la lettre ale autorului? – pe F.M. Dostoievski, Pavel Aleksandrovici Florenski, Vladimir Nabokov ş.a. Astfel, sub ochii noştri (neapărat citiţi) prinde contur o Utopie ficţională care ia faţa realităţii: „în loc ca romanele să ia naştere şi să existe în interiorul statului, statul trebuie organizat ca un construct literar şi încadrat în roman”. Şi fiindcă „Rusia beneficiază de o mulţime de scriitori talentaţi”, aceştia trebuie reuniţi „sub conducerea Ilustrului Romancier (e vorba de Dostoievski)” pentru ca proiectul să poată demara – căci „scrisul presupune un grad înalt de concentrare, concentrare care înnobilează, iar nobleţea aduce în cele din urmă pacea…”
Svetislav Basara
Dar numai despre pace nu-i vorba în romanul lui Basara, istoria fiind privită din perspectivă morbidă, şi asta deoarece „Boala trebuie transformată în ideologie, într-o mişcare politică”. (În paranteză fie spus, cum să nu-ţi aduci aminte de un titlu celebru, Aceşti mare bolnavi care ne guvernează?!) Şi dacă la pag. 13 aflăm „că omul este în esenţa sa o maladie incurabilă”, spre final ni se dezvăluie că „în esenţă, există doar o singură boală – boala vieţii – pe care, din raţiuni de ordin practic, am numit-o boala Parkinson”.
Odată întoarsă ultima filă, simţi cum lectura te-a vaccinat împotriva a tot felul de iluzii & temeri, romanul fiind – oricât de contorsionat & labirintic s-ar prezenta – un adevărat galop de sănătate.
2018 – Milan KUNDERA, Insuportabila uşurătate a fiinţei
Recitindu-l pe Milan Kundera (n. 1928), în seria de autor scoasă la Humanitas în două reprize, fac un râvnit popas în halta 1984, anul — orwellian! — al apariţiei penultimului său roman scris în cehă, Insuportabila uşurătate a fiinţei, Humanitas, 2007. Întreaga naraţiune descinde din acest titlu oximoronic, asemeni omenirii din Adam după ce va fi gustat din pomul cunoaşterii: “Dar este, într-adevăr, greutatea cumplită şi uşurătatea frumoasă?” Astfel încât, pe de-o parte, “povara cea mai grea ne striveşte (...)”, pe de-alta, “femeia doreşte să fie împovărată de greutatea trupului bărbătesc”. Or, măestria lui Kundera constă tocmai în această continuă răsturnare a polilor: de-a lungul celor peste 300 de pagini, Tomas şi Tereza, protagoniştii romanului, precum şi Franz şi Sabina, dublurile lor în ale sporturilor de cameră, sunt daţi peste cap ori de câte ori par să se stabilească definitiv. Abia dacă-şi fac o situaţie la Geneva, unde s-au refugiat după invazia trupelor sovietice în Cehoslovacia, că Tereza şi decide să se întoarcă la Praga, şi asta fiindcă “Ea era ca Dubcek, care făcea o pauză de o jumătate de minut în mijlocul unei fraze, ea era ca patria ei, care se bâlbâia, abia trăgându-şi sufletul (...) Dar tocmai cel slab trebuie să fie tare şi să plece atunci când cel tare e prea slab...” Urmează o lungă coborâre în Infern — lui Tomas i se interzice să profeseze, strălucitul chirurg ajungând un simplu spălător de vitrine; la rândul ei, chelneriţă într-un cartier muncitoresc, Tereza plăteşte pentru fotografiile făcute în toiul “primăverii pragheze” —, la capătul căruia, într-un colţ prăpădit de la ţară, se-ntrevede, dacă nu paradisul terestru, cel puţin o tristă fericire: “Tristeţea era forma, iar fericirea conţinutul”.
Milan Kundera
Şi parcă pentru a pune-n lumină, odată-n plus, titlul oximoronic al romanului, Milan Kundera lasă fără răspuns această ultimă replică a lui Tomas: “Nici nu ştii ce enormă uşurare e să constaţi că eşti liber, neavând nici o misiune”.
2019 – Marie NDIAYE. Trei femei puternice
Literatura franceză contemporană seamănă tot mai mult cu Naţionala Franţei la fotbal – autori de origini diferite, venind din Magreb, Caraibe sau Africa neagră, dau strălucire limbii lui Voltaire. Printre aceştia, Marie Ndiaye (născută în 1967, dintr-o mamă franţuzoaică şi un tată senegalez ce revine în Africa, şi pe care aproape că nu-l mai revede), distinsă cu Premiul Fémina în 2001 pentru Rosie Carpe, şi cu râvnitul Goncourt, în 2009, pentru Trei femei puternice, Ed. Trei, 2016.
Se numesc Norah, Fanta şi Khady Demba, şi sunt – fiecare într-un text autonom – cele trei femei puternice ale naraţiunii; prima este o avocată locuind în Franţa, după ce că tatăl ei îl răpise pe fratele lor mai mic să-l crească singur în Tanzania, iar acum contează pe sprijinul ei ca să-l scoată din puşcăria unde ispăşeşte de fapt o fărădelege a tatălui; cea de-a doua, profesoară la Dakar, îşi urmează soţul alb în Franţa, unde lucrurile nu merg deloc bine, astfel încât căsnicia lor riscă să naufragiază; în sfârşit, o biată văduvă „mereu fericită să-şi pronunţe numele pe tăcute şi să simtă cât de bine i se potrivea” alungată de familia soţului şi care se luptă să supravieţuiască, fără a-şi pierde demnitatea umană.
Marie Ndiaye
Magistral scrise, ceea ce m-a impresionat mai cu seamă este acel amestec de tandreţe şi cruzime ce face din stil un stilet, dacă nu cumva chiar un bisturiu. Altfel spus, Marie Ndiaye nu scrie, ci taie în carne vie: „Cu mult timp în urmă, tatăl ei îi răspunsese odată la telefon mamei sale care, neagră de supărare, îi spusese că urma să împrumute bani pentru a-şi lua un bilet de avion, să vină să-şi viziteze fiul, dacă el refuza să-l trimită în vacanţă la ea: Dacă te văd coborând din avion, îi tai gâtul şi mi-l tai şi mie după aceea, sub ochii tăi. Dar era el un om care să-şi taie gâtul?”, iar peste câteva pagini: „I se părea că nu are nici o portiţă de scăpare, că o ţinea ostatică, îi ţinea ostatici, de fapt, de când îl răpise pe Sony, imprimând asupra vieţii lor marca ferocităţii sale”. (În acest sens, cea de-a treia naraţiune ar trebui citată cvasi integral, la fel – şi pasaje lungi dintr-a doua.)
Ea însăşi o femeie puternică şi un romancier de forţă, Marie Ndiaye dă un plus de culoare literelor franceze.