Cultura în timpuri vitrege

Cultura în timpuri vitrege

Nu trece o săptămână în Republica Moldova fără să ni se servească porția de toxicitate politică. Un caz de cenzură, revoltător, la o televiziune declarat pro-română și unionistă, denunțat de un grup de angajați ai acesteia, a suscitat comentarii și luări de atitudine pe un subiect foarte sensibil: soarta presei independente din Moldova.

Scandalul a izbucnit după ce la o emisiune informativă a acestui post a fost difuzat un material critic la adresa regimului de la Chișinău, preluat de la o altă instituție media: europarlamentarul german Helmut Scholz acuză o alianță fățișă între Plahotniuc, Dodon și președintele turc Erdogan, dezvoltată cu ocazia răpirii și extrădării celor șapte profesori turci de la liceele Orizont.

Verdictul politicianului german nu este o noutate pentru autoritățile din Republica Moldova: în aceiași termeni s-au pronunțat destui comentatori politici, reprezentanții societății civile, Opoziția pro-europeană, dar și alte structuri internaționale – însă, în mod ciudat, difuzarea acestei știri la postul 10TV a supărat administrația și probabil anumite „mărimi” influente din afară, după ce, așa cum declară jurnaliștii care au părăsit instituția, solidarizându-se cu o colegă a lor concediată, în ultimul timp li s-au făcut mai multe sugestii de politică editorială în sensul unei atitudini mai prudente, mai conciliante față de puterea de la Chișinău și toate acestea… „pentru a servi mai bine idealul unionist în Republica Moldova”(!)

S-a confirmat încă o dată un fenomen pe care-l știam: unionismul în Moldova lui Plahotniuc – la un post TV finanțat de București cu un scop foarte generos și transparent, și anume susținerea și promovarea identității naționale și culturale a românilor din cele două state – este condiționat, iată, de interesele oligarhului-coordonator. Cine își imaginează, la Chișinău, că de dragul Unirii pot fi sacrificate libertatea de exprimare, dreptul cetățenilor la o informare corectă, se înșală amarnic. Cauza românească în Republica Moldova este organic legată de soarta democrației, de valorile europene, de libertatea de a spune lucrurilor pe nume… Deocamdată, nu avem un punct de vedere din partea conducerii acestui post TV pe marginea celor întâmplate, așa încât rămânem cu versiunea jurnaliștilor care acuză imixtiuni abuzive în activitatea lor.

O altă știre cu vădită tentă anti-românească este expulzarea din Republica Moldova a activistului unionist George Simion, președinte Platformei Acțiunea 2012. Reținut de angajații Biroului Migrație și Azil, în seara zilei de luni, 1 octombrie, în timp ce se deplasa către vama Leușeni, acesta a fost declarat persoană indezirabilă în Republica Moldova pe o perioadă de 5 ani și escortat spre frontieră. Motivul expulzării lui George Simion rămâne un mister. Într-un comunicat, Biroul Migrație și Azil a invocat, sibilinic, „rațiuni de securitate națională”. Judecând după expulzările anterioare ale liderului Acțiunii 2012, e puțin probabil să aflăm adevăratele motive. Presa, comentatorii politici, presupun că expulzarea lui George Simion transmite semnale Rusiei că actualul regim de la Chișinău ar fi determinat să combată unionismul, pe care îl folosește circumstanțial pentru a „duce de nas” Bucureștiul și a dezbina mișcarea pro-europeană anti-oligarhică din Republica Moldova.

Am reținut și alte ipoteze: expulzarea lui George Simion ar trebui să creeze o rumoare, un zgomot de fond care să facă uitată cumva răpirea cetățenilor turci, dar și pentru a-i menține lui Dodon ratingul de mare patriot moldovean, pentru că s-a văzut că, lăsat de capul lui, prezidentul nu mai e luat în serios nici măcar la reuniunile CSI. „Pericolul unionist”, pe care l-a revelat noul „caz Simion”, îl va ajuta pe Dodon să peroreze alarmist până la alegeri, să mobilizeze electoratul pro-rus dezamăgit de prestația socialiștilor. Mai ales că tot Dodon declarase că expulzați ar trebui toți cetățenii români din Republica Moldova care militează pentru Unire.

Pe fundalul acestor manifestări anti-democratice și românofobe, două evenimente culturale susținute de statul român ne fac să credem că mai există insule de normalitate în Republica Moldova. Mă refer la Reuniunea Teatrelor Naționale Românești, ajunsă la a IV-a ediție, și la mai venerabilul Festival Internațional de Ethno Jazz, care și-a bifat a 17-a ediție. E uimitor că ne putem încă bucura de o comuniune spirituală cu artiștii români și cu cei de pe alte meridiane, în timp ce din punct de vedere politic Republica Moldova degradează pe zi ce trece.

Singurul inconvenient legat de acest „regal artistic” de la Chișinău a fost că cele două festivaluri s-au suprapus, astfel încât publicul, în mare parte același, a avut o dilemă: să aleagă, de pildă, excepționalul spectacol de teatru „D’ale carnavalului”, în regia lui Silviu Purcărete, ori să-l admire în aceeași zi și la aceeași oră pe muzicianul polivalent Marius Preda, sau să se delecteze cu sonurile formației de retro-jazz, The Dime Notes, de la Londra?

Nu voi face o prezentare amplă a acestor evenimente culturale. Dar voi menționa două spectacole de teatru: ele ne-au amintit cumva de valorile pentru care merită să luptăm. Primul, intitulat Teatru de război (scenariu Florin Lăzărescu, Lucian Dan Teodorovici, regie Cristian Hadji-Culea), jucat de trupa Naționalului de la Iași, evocă greul tribut în vieți și suferințe pe care l-am plătit în Primul Război Mondial pentru a vedea înfăptuit idealul Marii Uniri și, totodată, ne-a oferit un prilej de reflecție despre rolul culturii și artei în timpuri vitrege.

La fel de puternic a rezonat la Chișinău și spectacolul Cealaltă țară, al Teatrului Național „Marin Sorescu” de la Craiova, inspirat din scrierile Hertei Müller – scriitoare germană originară din România, laureată a Premiului Nobel în 2009. A fost o plonjare în atmosfera sumbră a României ceaușiste: destinul dramatic al minorității germane, obsesia emigrării, teroarea regimului, dar și scepticismul cu care au fost întâmpinați mulți etnici germani din România în „cealaltă țară” (o sintagmă cu dublu sens), inclusiv Herta Müller (pe care o recunoaștem în rolul Irinei jucat de actrița Romanița Ionescu).

Montarea regizorului Alexandru Istudor se vrea o parabolă a omului confruntat cu răul omniprezent, a spiritului rebel care nu acceptă, indiferent de loc, nedreptatea, umilința, discriminarea. Spectacolul a avut un decor original: un „trabant” rablagit (automobilul-simbol al Europei de Est comuniste), urcat pe scenă, și o cameră cu pereți transparenți, care încadra viața personajelor piesei, cu dramele, disperările și micile bucurii, cu scenele de dragoste, crispate, vulcanice, și cu tortura interogatoriilor de la Securitate.

Festivalul internațional de Ethno-Jazz de la Chișinău și-a restrâns programul de la patru la trei zile, având câte trei formații pe seară, fapt ce a pus oarecum la încercare rezistența fizică a spectatorilor, dar bucurându-i pe cei mai dedicați și mai pasionați melomani cu evoluții memorabile. Chișinăul are un public cultivat și cosmopolit, care nu ratează nicio ediție a Ethno-Jazz-ului. Ca și în anii precedenți, oameni de bază ai festivalului au fost Anatol Ștefăneț, liderul formației Trigon, managerul Natalia Ștefăneț, poetul și criticul de jazz Virgil Mihaiu de la Cluj – tot el și infatigabilul, mereu surprinzătorul moderator al festivalului –, colegul nostru Vasile Botnaru, prezent cu faimoasele sale tablouri în tuș oferite muzicienilor de pe scenă, precum și tinerii voluntari care au muncit cu dăruire pentru buna desfășurare a evenimentului.

Nu renunțați la artă, la cultură, ele ne ajută să supraviețuim în aceste vremuri otrăvite, sunt un ingredient al solidarității umane!

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.