De regulă, mult prea uzitata sintagmă „de suflet” – întâlnire de suflet, concert de suflet, om de suflet ş.a.m.d. – mie unuia îmi sună a gol; cum să le spui însă unor cărţi care, dincolo de tramă, scriitură, galerie de personaje, scene memorabile etc., etc., se lipesc literalmente de suflet (ca o pătlagină!), tămăduind acele răni care, de fapt, nu se cicatrizează niciodată?! În acest sens, poezia are o putere taumaturgică fără egal, astfel că în Vinerea Mare m-am gândit să recitesc – à haute voix – pentru Domniile Voastre câţiva poeţi de forţă, majoritatea români, prezentaţi de-a lungul ultimului deceniu.
* * * * * * * * *
Angela MARINESCU. Opere complete
O poetă uriaşă, Angela Marinescu (n. 1941), îşi publică Opere complete, în 3 volume (I. Subpoezie; II. Subpoezie; III. Proză) la o mică editură din Bistriţa, Charmides, 2016. Între o foarte consistentă Prefaţă, semnată de Al. Cistelecan, din care reţin această formulă cvasi-exhaustivă: „Lumea Angelei Marinescu nu e materie de reverie, ci pură substanţă de ostilitate”, şi o nu mai puţin doctă Postfaţă. În afara poeziei, de Ştefan Borbely („…nu «golul» sau «neantul» domină mişcarea esenţială a acestei gândiri, ci neliniştea extatică (…) a plenitudinii. Metafizica Angelei Marinescu e metafizica instinctului dezlănţuit, realizat ca plenitudine”), universul liric al uneia dintre marele creatoare ale literelor române e-n plină expansiune, chiar dacă însăşi poeta pune totul sub semnul întrebării, până şi scrisul: „Să fie şi moartea ca scrisul? Când scriu fiecare literă şi fiecare cuvânt format din litere şi fiecare frază formată din cuvinte este ca şi când mi-aş distruge, cu fierul roşu, fiecare celulă a trupului? Este această distrugere, pe care o practică scrisul, o moarte sau o înviere? Sau ceva între? Câte între-uri există în lumea asta? Câte lucruri şi fiinţe tot atâtea între-uri? Ce păcat că nu mai ştiu nimic până la capăt şi că însuşi capătul a devenit unul dintre între-urile mele pe care le gândesc cu o plăcere neagră? Dar dacă negrul meu este numai pentru mine negru şi pentru alţii este gri, alb, sau verde?”. Din fericire, tot dinspre poezie vine răspunsul, iar acesta este cumplit şi fără drept de apel:
„Nimic nu mi se pare prea mult; poate o mână care
înlocuieşte melancolia; şi mână dinăuntru, fără sfârşit.
(…)
mi-am provocat eşecul, poezia şi moartea; îmi provoc,
acum, pielea, părul galben şi sângele.
(…)
noapte şi întuneric în cuvinte;
numai în cuvintele mele”.
Altminteri, Angela Marinescu o recunoaşte franc: „Eu scriu negru şi negrul meu mă distruge numai pe mine. (…) Scrisul meu negru şi negrul meu îmi aparţin. (…) Cât timp îmi aparţin, sunt vie. Fie ca scrisul să mă poată şi învia.” Aferim!
Şerban FOARŢĂ, Amor amoris
În Republica Literelor române, Şerban Foarţă face figură de magister ludi, într-atât de asemănătoare magiei jocului cu mărgele de sticlă este ars combinatoria poetului timişorean. Recenta sa antologie, Amor amoris, Ed. Paralela 45, 2010, scoasă în colecţia „Poeţi laureaţi ai Premiului Naţional de Poezie Mihai Eminescu”, înfăţişează un autor pe cât de singular, pe-atât de îndatorat – dar numai în felul în care ucenicul vrăjitor se revendică din şcoala lui cutare sau cutare maestru vechi – lui Mallarmé, Ion Barbu, I.L. Cargiale, Leonid Dimov şi, nu în ultimul rând, „geniului eponim” eminescian. Departe de a fi dat o (nouă) crestomaţie, Şerban Foarţă ne propune o „partitură în cheia, timbrul şi registrul” erotic, după cum o anunţă franc din titlu.
De la trubaduri la postmoderni, pe arii geografice & lingvistice tot mai extinse, puterea de seducţie a acestei lirici spectaculoase se conjugă cu farmecul discret al făuritorului ei: pe cât de frumoasă poezia, pe-atât de best-ial poetul. Orice atingere transformă versul în fagure de aur, cu simetrii diamantine, dincolo de prestidigitaţia artistului transpărând magia creatorului. O mostră (sacră, îndrăznesc să afirm):
„În care cristalină lacră,-mi
stă Ea, înde miraza ei?
Stă Ea, în demiraza ei,
în care Crist alină lacrămi.
Alb, umple-o apele-mi! O-nchid,
albastră, limpede,-ntre ele,-n
alb; astră limpede,-ntre ele,-n
album, pleoapele-mi o-nchid.”
Cum să nu-i dau dreptate lui Mircea A. Diaconu, postfaţatorul cărţii, care se întreabă: „Poate că substanţa poeziei lui Şerban Foarţă este tocmai această tensiune dintre text şi lume, întrucât autotelicul text îşi creează până la urmă o identitate exterioară, manifestată fie şi numai ca proprie intensitate abisală, care, autodevorându-se, este nu doar un semn, ci şi, eminescian spus, o hieroglifă a lumii”. Şi cu asta iată-ne întorşi la colecţia propriu-zisă – Poeţi laureaţi ai Premiului Naţional de Poezie Mihai Eminescu –, „o colecţie absolut necesară” (N. Manolescu). A tout seigneur tout honneur!
Vânt potrivit până la tare. Tineri poeţi germani din România
Pour finir en beauté acest an 2019, al tuturor „răsturnărilor” politice de-o parte şi de-alta a Prutului, în bine şi în rău, deschid antologia lui Peter Motzan Vânt potrivit până la tare. Tineri poeţi germani din România, Tracus Arte, 2012, „reeditată după 30 de ani, (…) întregită acum cu doi poeţi care fuseseră iniţial incluşi, apoi eliminaţi din sumar”, şi care „este însoţită de texte introductive şi de texte documentare ce reconstituie «dosarul» fenomenului”.
Anemone Latzina, Franz Hodjak, Rolf Frieder Marmont, Johann Lippet, William Totok, Richard Wagner, Rolf Bossert, Helmut Seiler, Horst Samson, Helmut Britz, cărora li se alătură, după trei decenii, Klaus Hensel şi Werner Söllner, în tălmăcirea lui Ioan Muşlea, aşa arată prima reprezentativă (de etnie germană) a generaţiei 80, căreia i-a urmat, în acelaşi an (1982), Aer cu diamante şi Cinci, cu poeţi români (Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan & Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin şi Alexandru Muşina). Dintre numeroasele reacţii pe care le-a stârnit Vânt…-ul în epocă, cea a lui Mircea Cărtărescu mi se pare de maximă precizie: „Poezia germană de la noi e mai modernă, în sensul unei mai pronunţate atitudini programatice, experimentale. Este o poezie orală, punând mare accent pe «secţiunea ritmică». Versul este proiectat spre public cu energia rostirii libere, negre, neornamentate. Din caracterul violent antiretoric al acestei poezii decurge anexarea polemică a zonelor «antipoetice» ale existenţei: banalul, cotidianul, care intră în conştiinţă fără să treacă prin subconştient, ca într-un aparat de filmat. E o poezie hiperrealistă, dar mai puţin în imagine cât în discurs.”
S-ar fi cuvenit să citez câte-o mostră din toţi cei 12 poeţi antologaţi; voi scoate în prim-plan doar două poeme, a câte 5 versuri scurte fiecare, pentru puterea lor vizionară „peste mode şi timp” – primul, al lui Rolf Bossert (1952 – 1986):
„Mică publicitatea
caut câine
cu două boturi
să poată
şi lătra
când muşcă” (1979);
şi cel de-al doilea, al lui Franz Hodjak (n. 1944):
„Optică
e onorabil şi glorios
să-ţi sacrifici viaţa
pentru o cauză măreaţă
s-o spună odată cineva
din proprie experienţă” (1974).
Dictonul Multum in parvo şi-a găsit, prin aceste două poeme, împlinirea supremă; tot aşa cum anume dintre scriitorii aceluiaşi „Aktionsgruppe Banat” va ieşi, în 2009, viitoarea laureată a Premiului Nobel pentru literatură, Herta Müller. C-o fi vorba de revoluţie, c-o fi vorba de poezie, în România tot Banatul e fruntea!
Arcadie SUCEVEANU, Ferestre stinse de îngeri
Ce mult te-am iubit, Jurnal de doliu, Litanii pentru orgă – tot atâtea jelanii puse-n pagină ale unor fii îndureraţi, cărora li se adaugă Ferestre stinse de îngeri, de Arcadie Suceveanu, Prut Internaţional, 2014. Tema morţi cere respect, cu atât mai mult când este vorba de moartea fiinţei care ţi-a dat viaţă:
Într-o dimineaţă
cu ceaţă deasă de noiembrie, 1952
Mama venea de la starea civilă
cu certificatul meu
de naştere
Într-o dimineaţă cu ceaţă deasă
de noiembrie, 2012
vin eu, fiul ei, de la starea civilă
cu certificatul ei
de deces
Mama îmi aducea începutul
eu îi aduc rezumatul
Mama îmi purta flacăra
eu îi port cenuşa
De unde înainte poezia lui Arcadie Suceveanu ţâşnea ca un gheizer, în jerbe baroce, iat-o acum pâlpâind ca o flacără de candelă, chit că nici de data asta orfevrul din el nu se dezminte, punând în valoare caratele unor versuri de mare fineţe, de-ar fi să citez: „necolindate ferestrele se vor usca în pereţi”, sau „Pe ramura de jos, sângele Mamei/ cânta ca o priveghetoare”, sau „Pe nesimţite, sângele meu s-a retras din tine/ rămânând cu o margine în afară”.
Odată cu Mama Catrina, o lume întreagă – lumea tradiţională a satului românesc din Bucovina de Nord – pleacă pentru totdeauna, sau mai exact sfârşeşte într-o carte. O carte, în ultimă instanţă, senină, precum acest Iris ceresc:
Mama avea ochii albaştri-albaştri
Cu cicoarea lor, îngerii
vor tivi
lanurile de grâu
dintre stele
Ion MUREŞAN. Poezii
Faptul că „cel mai important, şi cel mai valoros poet român de la finele veacului trecut şi de la începutul celui de acum” (Al. Cistelecan) – alias Ion Mureşan, autor a doar trei cărţi de poezie: Cartea de iarnă (1981); Poemul care nu poate fi înţeles (1993); şi cartea Alcool (2010) – publică primul său volum antologic, Poezii, Paralela 45, 2014, la circa 60 de ani, nici măcar din proprie iniţiativă, ci ca urmare a câştigării Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, spune ceva despre singularitatea autorului clujean printre confraţi. „Multum in parvo” scrie pe blazonul său literar!
Înglobând doar 53 de titluri, unul singur inedit (Întoarcerea lui Ulise), aşezate cronologic, fără însă a urma ordinea strictă din volumele respective, antologia lui Ion Mureşan dă impresia de tot întreg inextricabil – nimic de luat, nimic de adăugat. Este acel caz rarissim când poezia nu se caută, fiindcă ea e cea care te găseşte! Sau, mai exact : ţi se arată, ţi se revelează. Senzaţia pe care ţi-o provoacă lectura acesteia este nici mai mult, nici mai puţin de vertij: ca şi cum te-ai afla pe buza unui crater cât un amfiteatru grec, în a cărui cutie de rezonanţă se aude suflul exploziei. De la urechea din cârpe din copilărie (“Ia-o şi strigă în ea până o faci ferfeniţe!”) la “gura cuiva”, orice gol (cel necuvântător, y compris: “fie şi gura surdului mut”), este bun pentru a da naştere strigătului, materia primă a poeziei mureşene. „Ion Mureşan trăieşte cu teroarea «numirii» lumii, a primei «numiri», cu angoasa că locul obiectelor va fi luat de numele lor, observă şi criticul Al. Cistelecan, într-o foarte doctă postfaţă, Poetul care nu poate scrie poezie. Imaginile sale, pe cât sunt de himerice, pe atât sunt de concrete, de materiale, ceea ce dă senzaţia că limbajul instituie, odată cu numele, şi realitatea. (…) De aceea cuvintele sale par încă pline de urme traumatice, de sânge şi viscere rupte, ca şi cum abia ar fi ieşit dintr-o geneză materială a limbii”.
Întru a se adeveri cele spuse, închei prin a cita cel mai scurt, dar şi cel mai încăpător poem din volum, Facerea lumii:
Şi a fost seară.
Şi a fost dimineaţă.
Dar asta a fost demult.
Şi o singură dată.
Între atâtea generaţii, promoţii, serii de autori, un poet ca Ion Mureşan se întâmplă într-o literatură/limbă o singură dată – for ever!
Ioan Es. POP, Sans issue/ Fără ieşire
De când a debutat editorial, cu Ieudul fără ieşire, în 1994, acţiunile lui Ioan Es. Pop sunt în continuă creştere, poezia sa apreciindu-se faţă cu cea a colegilor săi cu fiece nouă apariţie, iar de la o vreme încoace, şi cu fiece nouă traducere într-o limbă străină. Recenta antologie bilingvă româno-franceză, Sans issue/ Fără ieşire, L’Oreille du Loup, Paris, 2010, lansată de curând la ICR-Paris, sparge cercul literelor naţionale – graţie versiunii franceze semnată de Linda Maria Baros – pentru a-l înscrie pe Ioan Es. Pop printre valorile certe ale Bătrânului Continent.
În linii mari, Sans issue/ Fără ieşire se coagulează în jurul volumului de debut, căruia i se adaugă momfa, din Pantelimon 113 bis, dar şi un ciclu de inedite, lumile livide. De remarcat însă omogenitatea discursului liric: e ca şi cum, angajat pe mai multe şantiere odată, ar căra cu roaba beton de la aceeaşi betonieră, care betonieră amestecă graiul dialectal & de mahala cu cea mai elevată limbă literară, obţinându-se un liant universal. Efectul este, adesea, surprinzător: în mijlocul paginilor colcăind de poezia „cotidianului prozaic şi bufon” (Radu G. Ţeposu), căreia îi corespunde un fel de lumpen-limbaj, autorul nostru risipeşte adevărate mărgăritare. Nu voi cita spre edificare decât un poem, fotografie de familie, această copie în negativ după Sfânta Familie, şi care ar putea sta alături de capodopera lui Jacques Brel, Ces gens-là:
stăm tusşase pe trepte. bunica surâde
ca-n zilele bune. din umerii bunicului cad viermi.
curând se vor strecura amândoi în pământ.
dar nu ei contează, contează ea care
stă cu o treaptă mai jos. capul ei trufaş
poartă pene şi cioc, iar copita îi scapără de sub fustă.
o mână lungă ca o viperă odihneşte
pe umărul tatălui, care se uită în jos.
cealaltă sâsâie pe pieptul meu care e negru.
fratele se hlizeşte alături şi din pantofii lui
susură sânge roşu ca din nou-născuţi.
a răsărit luna. spaima ne zguduie.
el e încă mic şi se gândeşte doar cum să ucidă.
în stânga e pivniţa unde ne vom strecura după cină
şi vom bea. vom citi. ne vom arăta colţii.
vom dănţui până când unul dintre noi va supravieţui
şi va ieşi afară mare şi greu, hohotind,
va sparge treptele, va zdrobi luna
şi va face iarăşi bine pe pământ.
Cartea însă trebuie citită cap-coadă, iar apoi recitită în franceză. Şi aşa şi tot aşa, pe cerc – n-ai altă ieşire!...
Ruxandra CESEREANU. Scrisoare către un prieten şi înapoi către ţară
Mai mult decât o voce lirică distinctă – o conştiinţă civică, Ruxandra Cesereanu revine în forţă la dragostea ei dintâi – Poezia –, odată cu Scrisoare către un prieten şi înapoi către ţară, Paralela 45, 2018, un amplu poem „politic în cel mai nobil & mai pur sens al cuvântului” (Radu Vancu), după ce că a publicat romane, povestiri, studii, jurnale de lectură ş.a.m.d., prezentate – unele – în cadrul emisiunii noastre.
„asta e rapsodia română de-acum,/ slujitori ai Domnului!/ şi iată cum depresia personală se face/ portal pentru depresia de ţară/ în vremurile în care femei oficiale se coafează/ ca nişte cratiţe,/ iar bărbaţii oficiali au încă miros de cal în gură” – nu-i aşa că, în anul Centenarului, versurile sună cu atât mai dramatic, cu cât cutia de rezonanţă a străzii le amplifică?! („Scrisoare către un prieten şi înapoi către ţară a circulat astfel într-un grup de manifestanţi. Poezia mea a fost în stradă, acolo, iar eu am fost onorată şi emoţionată că nişte oameni curajoşi din 10 august 2018 mi-au răsfoit cartea şi au avut-o cu ei în ziua aceea”, mărturiseşte autoarea într-un interviu cu Andra Rotaru.) Vertiginos, poemul început ca o rapsodie ia turaţii de ragtime: „guvernul se caţără pe un alt guvern care/ se caţără pe un alt guvern,/ roşu galben şi dezastru,/ ruleta rusească, matrioşka, principiul dominoului tras la indigo”, care face loc unui slam à la Le Grand Corp Malade: „ţara e ca o jupuitură acum,/ dar dincolo de piele nu se mai vede carnea,/ ci un drapel găurit/ care miroase a vechi şi bătrân” – atât că Marele Corp Bolnav este chiar Statul, pe câţi reprezentanţi ai naţiunii îi doare sufletul pentru el? Şi „unde s-au dizolvat colinele basarabene?”
Întins pe 32 de pagini, cu versuri când voit prozaice, când tăiate aforistic – de pildă: „în staza ei digitală ţara e xeroxată/ ca un certificat dublu, de naştere şi de moarte” –, „Manifestul Ruxandrei Cesereanu e o elegie pentru o epocă, un timp murdar dar şi fioros” (Andrei Codrescu), ce capătă rezonanţe de la Marseillaise în aceste zile când „vestele galbene” au îmbrăcat Franţă în culoarea din care s-a decupat, în decembrie ’89, vechea stemă din drapelul României.
Radu VANCU, Frânghia înflorită
Mea culpa – prezint mult mai rar cărţi de poeme decât s-ar cuveni s-o fac: întâi, fiindcă cititorul de poezie are propriile lui antene, iar emisiunea noastră se adresează mai degrabă unui „public larg” (ierte-mi-se clişeul); şi doi, fiindcă nici volume de versuri excepţionale nu apar pe bandă rulantă.
Frânghia înflorită, de Radu Vancu, Casa de editură Max Blecher, 2012, ocupă în creaţia poetică a autorului sibian cam acelaşi loc pe care-l deţine, în Requiem-ul mozartian, Lacrimosa – comparaţie deloc hazardată, dacă ne gândim că volumele-i anterioare sunt bântuite de fantoma tatălui mort („un şomer alcoolic de 49 de ani/ [ce] şi-a pus aţa de gât”), pe care tot plângându-l, a ajuns iată să-l răscumpere, într-un ultim poem expiator ce-ţi taie răsuflarea. Redactate în terţine (era să zic: danteşti!), cele 24 de cânturi, începând invariabil cu: „Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi/ cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,/ când te lasă inima să-l visezi”, se împletesc într-un acord final de-o puritate de dincolo de cuvinte (vezi pag. 74), nu înainte însă de a lăsa cu limbă de moarte – literalmente, tatăl mort fiind cel care i se adresează, de dincolo de mormânt, fiului – o ultimă mărturie a trecerii sale prin viaţa unor oameni dragi:
„Noi, cei visaţi, ne înroşim de fericire,
ne coacem la căldura visului vostru,
se umflă încet-încet carnea pe oase
până când, poc! ca o floricică de porumb
înfloreşte carnea în care am învăţat să urâm,
sărind din tigaia de sicrie şi pocnind
de capacul cerului. El ridică din când în când
capacul tigăii şi priveşte fluierând bucuros
cum se rumenesc morţii-floricele”.
Folosind principiul contrapunctului, fiul (la rându-i, tânăr tătic) răspunde prin nişte scurte note de jurnal intim, din care reţinem: „După ce i-au luat cadavrul, sub ţeava unde atârnase tati a rămas sfoara de rafie. Am privit-o lung, moartea aştepta în ea precum mierea în flori…”. Ultimul cuvânt îi aparţine totuşi tatălui, ascultaţi-l:
„Noi, sinucigaşii, ne-am trezit fiecare
aşa cum ne-am făcut felul.
(…)
Eu am primit acelaşi maiou flendurit
în care m-am spânzurat
şi te aştept tot cu ştreangul la gât,
dar rafiei i s-a poruncit să înflorească,
iar Dumnezeu pictează fluturi
pe fiecare petală din ştreangul de flori,
atent de parcă mi-ar fi
cel mai bun prieten
bărbierindu-mă pentru nuntă”.
Altfel spus, Frânghia înflorită este nu doar „prima mare carte de poezie pe care o dă generaţia noastră [alias, 2000]” (Dan Coman), ci şi un cutremurător document uman al unuia „dintre cei mai importanţi poeţi români de azi” (Alexandru Muşina). Şi asta deoarece: „cineva are scrisul în sânge şi sângele în scris”!
Wislawa SZYMBORSKA. Versiunea întâmplărilor
Pe 2 iulie curent, Wislawa Szymborska (1923 – 2011; Premiul Nobel pentru Literatură, 1996) ar fi împlinit 95 de ani, iar cea mai frumoasă petrecere de aniversare poate fi chiar lectura antologiei Versiunea întâmplărilor, Tracus Arte, 2018, în transpunerea Passionariei Stoicescu şi a lui Constantin Geambaşu, pe care acesta din urmă o recomandă într-o doctă Prefaţă, din care reţinem: „Poezia este scoasă din straiele lucioase şi bogat ornamentate, oprindu-se cu precădere la cultivarea unui registru cât mai natural din punct de vedere tehnic. Este o consecinţă firească a demersului artistic menit să dezvăluie tainele primordiale într-un mod primar, care sacrifică ornamentalul şi, până la un punct, chiar muzicalitatea. Perspectiva cognitivă impune forma poetică…”. Voi cita, spre exemplificare, un scurt poem din penultimul volum al autoarei, Aici (2009), exemplar în acest sens:
Vermeer
Cât timp femeia din Rijksmuseum,
în liniştea pictată şi în concentrare,
toarnă laptele, zi după zi,
din ulcior în castron,
lumea nu merită
sfârşitul lumii.
Şase versuri cât cele şase zile ale Genezei – nimic de luat, nimic de adăugat. Cum tocmai refuzul de a rosti ultimul cuvânt face tot farmecul poemului Fotografia din 11 septembrie, de citat integral, respectându-i verticalitatea:
Săreau de la etajele în flăcări –
unul, doi, alţi câţiva
mai de sus, mai de jos.
Fotografia i-a prins în viaţă
iar acum îi imortalizează
deasupra pământului înspre pământ.
Fiecare încă un tot
având un chip distinct
şi sânge bine tăinuit.
Mai ales destul timp
până când părul li se va răsfira,
iar din buzunare le vor cădea
chei sau mărunţiş.
Se mai află încă în braţele văzduhului,
în raza hăurilor
care tocmai s-au căscat.
Pentru ei pot face două lucruri –
să le descriu zborul
şi să nu mai adaug ultimul cuvânt.
Ce-ar mai fi de spus după un asemenea poem?!
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.