Daniela Sîmboteanu: La 30 de ani de independență, copiii rămân un grup vulnerabil

Din anul 1998, CNPAC vine cu acțiuni și servicii pentru copiii victime sau martori ai infracțiunilor. Violența, abuzul emoțional, fizic și sexual sunt percepute în continuare ca o normalitate în educația copiilor din R.Moldova. Ori, tocmai părinții sunt cei care își asumă responsabilitatea pentru protecția copiilor, trebuie să le ofere celor mici și tinerilor un mediu sigur, unde să fie protejați, este constatarea Danielei Sîmboteanu, președinta Centrulului Național de Prevenire a Abuzului față de Copii, un ONG care promovează practici de prevenire a abuzului față de copii și oferă asistență victimelor.

Daniela Sîmboteanu: La 30 de ani de independență, copiii sunt unul dintre grupurile cele mai vulnerabile

Europa Liberă: De la proclamarea independenței, din 1991 și până astăzi, ce s-a întreprins ca și în Republica Moldova să se vorbească despre protecția copilului în așa fel cum e asigurată această protecție în Occident?

Daniela Sîmboteanu: „Într-adevăr, în acești 30 de ani ar fi putut să se facă mai multe lucruri decât s-au făcut. Imediat după proclamarea independenței, Republica Moldova a aderat la mai multe convenții cu privire la drepturile copilului și a adoptat propria lege cu privire la drepturile copilului, după care mulți-mulți ani am așteptat și, practic, în 2014 de-abia a fost aprobată o lege specială de protecție a copilului. Faptul că adoptarea cadrului legal nu a fost însoțită și de crearea suficientă a serviciilor, în primul rând de prevenire a intrării copilului în dificultate, nu a fost mână în mână cu finanțarea acestui domeniu a adus la faptul că însuși numărul copiilor a scăzut dramatic în țara noastră.”

Europa Liberă: Pentru că migrația s-a răsfrânt asupra natalității, pentru că apar mulți factori care duc la această situație, dar în limbajul cifrelor, totuși cum ați descrie situația?

Daniela Sîmboteanu: „Deci, există totuși o discrepanță dramatică, pentru că, în anul proclamării independenței, în Republica Moldova s-au născut 72 de mii de copii. Bine, aici sunt inclusiv copiii din partea stângă a Nistrului. În anul 2020 avem 30 de mii de copii născuți, deci, practic, avem în jumătate. Dacă să vorbim și despre proporția copiilor din numărul total al populației, în anul 1991 aceștia erau 32%, deci din populația Republicii Moldova 32 la sută erau copii, astăzi cifra s-a inversat în 23%. Și aici mă întreb: ce s-a întâmplat în acești ani, de ce nu se mai nasc copii?”

Europa Liberă: Se mai nasc copii, dar se nasc peste hotare, pentru că foarte mulți tineri între 20 și 40 de ani au ales calea străinătății, ei și-au întregit familiile peste hotare...

Daniela Sîmboteanu: „Sau familiile care au rămas în Republica Moldova decid să aibă un singur copil și nu mai avem atât de multe familii cu mai mulți copii.”

Europa Liberă: Pentru mulți sărăcia e o problemă.

Daniela Sîmboteanu: „Este sărăcia și este lipsa acelui suport din partea statului pentru familiile tinere...”

Europa Liberă: S-au mărit acum alocațiile care se dau pentru nașterea copilului, dar e nesemnificativ.

Daniela Sîmboteanu: „Alocațiile sunt mai degrabă o compensare a anumitor riscuri, hai să spunem așa, care eventual ar putea apărea. Vorbim despre o complexitate de acțiuni care ar trebui să fie întreprinse pentru ca familia, în special familia tânără să se simtă sigură că poate naște, poate întreține, poate asigura educație, sănătate copiilor. Respectiv, aceste cifre ar trebui să ne îngrijoreze și, evident, cifrele care ne apar despre violență asupra copilului, despre copiii care sunt în diferite situații de dificultate, aceste cifre sunt și mai vorbitoare, pentru că avem mai puțini copii, dar ponderea celor care sunt vulnerabili, ponderea celor care sunt în diferite situații de risc este destul de mare. Deci, la 30 de ani de independență a Republicii Moldova, cred că copiii rămân a fi unul dintre grupurile cele mai vulnerabile în țara noastră și ar trebui să înțelegem că copiii nu sunt doar viitorul, da, ei sunt viitorii votanți, dar ei sunt prezentul nostru.”

Europa Liberă: Vorbim despre fenomenul abuzului față de copii. De ce e răspândit acest fenomen? Care sunt motivele? Cine suferă cel mai mult? Cine ajunge să fie victimă?

Daniela Sîmboteanu: „Fenomenul abuzului asupra copiilor sau violenței împotriva copiilor este unul vechi. Acum se vorbește mult mai mult, de aceea și există o senzație, de altfel o senzație greșită că este și un fenomen venit odată cu democratizarea societății, cu deschiderea hotarelor ș.a.m.d. Dar violența este un fenomen destul de ascuns și odată cu crearea unor mecanisme prin care noi putem să identificăm acest fenomen, evident că cresc și statisticile. Cine sunt abuzați sau cine sunt în pericolul de a fi supuși violenței? De fapt sunt expuși acestui risc absolut toți copiii, nu putem vorbi doar despre copii care fac parte din categoria celor vulnerabili, dar evident că cei din grupurile vulnerabile sunt mai expuși din cauza anumitor factori de risc, mai puține intervenții de prevenire din partea familiei. Mulți dintre acești copii nici nu au, de fapt, familia aproape, părinții fiind plecați peste hotare și atunci copiii rămân în îngrijirea rudelor, vecinilor chiar, apropiaților și li se oferă mai puțină atenție. De asemenea, sărăcia este un factor și un factor nu mai puțin important este toleranța violenței în societatea noastră, acceptarea faptului că copilul poate fi pedepsit într-o formă violentă, că această dă rezultate.”

Europa Liberă: Cine semnalează acestea cazuri de violență împotriva copilului? Centrul Național activează de peste 22 de ani, mai mult de trei mii e numărul copiilor cărora le-ați oferit asistență.

Daniela Sîmboteanu: „Le-am oferit asistență de reabilitare, pentru că în vizorul nostru au fost cu mult mai mulți copii cărora le-am adresat activități de prevenire, de informare la zeci de mii de copii.”

Europa Liberă: Cum ați identificat aceste suflete?

Daniela Sîmboteanu: „Cred că jumătate din aceste cazuri, cel puțin jumătate au venit de la comunitate, mă refer la cetățeni, la rude, la copii, înșiși copiii, deși sunt mai puține cazuri și cealaltă jumătate de cazuri au venit din partea instituțiilor – și școala, și instituțiile medicale, și poliția, care ne referă cazurile pentru reabilitarea copiilor.”

Europa Liberă: Datele Ministerului Muncii și Protecției Sociale arată că anul trecut peste nouă mii de copii au fost supuși abuzului și neglijării. Centrul pe care îl conduceți Dvs. are capacitate de a oferi anual asistență specializată pentru vreo 400 de copii victime și familiile acestora din sursele donatorilor. Să ne spuneți foarte clar, ce este acest abuz față de copil?

Daniela Sîmboteanu: „Când vorbim despre violența asupra copiilor, prima cu ce se asociază este cu pedeapsa corporală, ceea ce este, într-adevăr, orice pedeapsă corporală sau umilire a copilului, care, cu regret, în societatea noastră este percepută ca și normă deseori este un act de violență. Cazurile care ajung în vizorul Centrului Național de Prevenire a Abuzului față de Copii (CNPAC) sunt puțin din altă categorie, sunt cele mai dificile cazuri de violență. În vizorul nostru ajung cazurile de abuzuri fizice grave, atunci când deja sănătatea copilului sau chiar viața copilului este pusă în pericol de către persoanele în a căror grijă el se află. Și asta înseamnă că persoanele care ar trebui să ofere protecție, de fapt, îi dăunează într-un mod foarte grav. De asemenea sunt cazuri de abuzuri emoționale și neglijare a copiilor și în ultimul timp avem o creștere de adresări a cazurilor de abuzuri sexuale asupra copiilor.”

Europa Liberă: În mediul rural cel mai des poți să auzi că acolo unde lovește mama sau tata, crește mintea copilului. Și adică părinții nu conștientizează că, uite, dacă a lovit odrasla, neapărat asta înseamnă abuz asupra copilului?

Daniela Sîmboteanu: „Toleranța violenței, toleranța pedepselor corporale este destul de mare în societatea noastră, de aceea anumite comportamente nici nu sunt percepute ca și acțiuni care ar putea dăuna copilului. Or, violența asupra copilului este orice acțiune sau inacțiune care dăunează copilului, care provoacă consecințe imediate sau pe termen lung, atunci când copilul nu neapărat are o cicatrice sau o vânătaie în urma acelei acțiuni sau inacțiuni, dar de asemenea vorbim și despre consecințele în plan emoțional, consecințe psihologice, de dezvoltare. Aceeași neglijare nu neapărat se limitează doar la o neglijare a nevoilor de bază ale copilului, cum ar fi hrana sau adăpostul, dar de asemenea vorbim și despre o neglijare emoțională a copilului, a acelor nevoi emoționale pe care le are copilul sau neglijarea prin lipsa de supraveghere a copiilor mici. Și avem anual zeci de cazuri în care copiii chiar își pierd viața din cauză că li s-a încălcat acest drept la protecție din partea apropiaților, copilului i s-a atribuit prea multă responsabilitate, la vârsta, de exemplu, de doi ani fiind lăsat el singur acasă, în cameră, fără supraveghere. Și atunci avem copii căzuți în toalete, copii căzuți de la etaj, sunt tragedii foarte mari, dar în esență vorbim despre o neglijare a copilului.”

Europa Liberă: Și caracterul copiilor este diferit, unul reacționează într-un fel, altul în cu totul alt fel; unul iartă palma mamei, palma bunicii, surorii, altul, din contra, vrea să se răzbune.

Daniela Sîmboteanu: „Aici nu putem vorbi despre cultivarea la copil a iertării, deci vorbim de fapt despre o societate în care să eliminăm cu totul orice formă de pedeapsă abuzivă a copilului, chiar și cea verbală, căci la ziua de astăzi studiile ne arată că 76% din copii de vârsta de la 2 până la 14 ani au fost disciplinați, cel puțin, o dată în viață prin metode violente. Deci, noi practic avem 8 din 10 copii care sunt abuzați prin metode violente. Este o cifră mult prea mare.”

Europa Liberă: Dar atunci când un copil este atenționat că, uite, este sfântul Nicolai din cui și el o să te pedepsească dacă nu respecți ceea ce-ți cer eu?

Daniela Sîmboteanu: „Amenințarea cu pedeapsa este în sine un act de violență și ceea ce ar trebui să învețe părinții e că este bine să însușească metode non-abuzive de disciplinare a copiilor, fără a dăuna copiilor, fără a leza demnitatea lor. Ceea ce ar trebui să învețe copiii e că ei nu trebuie să accepte nicio formă de violență asupra lor nici din partea celor mai apropiați, nici din partea profesorilor sau din partea oricărei persoane adulte și atunci când este abuzat, el trebuie să semnaleze despre acest caz.”

Europa Liberă: Dar, de exemplu, cum trebuie să se procedeze în cazul când copilul e trimis la școală, dar el nu ajunge la ore, umblă brambura prin alte părți, părinților le spune că a fost la școală sau un copil care nu are permisiunea părinților să meargă la scăldat, iar el merge la scăldat? Ce să facă părinții sau cei care îl îngrijesc în asemenea cazuri?

Daniela Sîmboteanu: „Orice acțiune făcută de către copil este o explicație, fiecare caz este foarte individual și totul pornește de la comunicarea în familie. Dacă există o comunicare în familie bazată pe respect, pe înțelegere, pe anumite reguli care ar trebui să fie stabilite...”

Europa Liberă: Deci, 7 ani de acasă rămân tot atât de prețioși cum au fost de fiecare dată?

Daniela Sîmboteanu: „Absolut, doar că depinde ce punem în sensul acestor 7 ani de acasă. Sper că majoritatea oamenilor investesc acești 7 ani de acasă anume cu comunicarea, cu stabilirea unor reguli care vin în întâmpinarea copilului și cu respectarea demnității copilului. Deci, cei 7 ani de acasă nicidecum n-ar însemna vărguță, n-ar însemna pedepse, n-ar însemna umilire. Dacă presupunem că anume în cei 7 ani de acasă copilul învață inclusiv prin urmarea modelului părinților săi, atunci, da, atunci vorbim într-adevăr despre o familie la care ar trebui să tindem să fie majoritatea.”

Europa Liberă: Forțarea copilului să facă munci grele e considerată tot un abuz?

Daniela Sîmboteanu: „Sigur că da. Copiii foarte mult sunt exploatați chiar prin muncă și în Republica Moldova cea mai răspândită formă de exploatare este anume în activitățile agricole. Este o muncă neformală, de aceea e foarte dificil să fie estimată proporția acestui fenomen, nu este măsurată, nu este monitorizată de către Inspecția muncii, de exemplu, dar atâta timp cât activitatea îi dăunează copilului și aici nu putem pune la îndoială că un copil de 10 ani cară saci în spate și aceasta nu-i dăunează. Evident că asta-i deformează fizicul și plus la asta copilul care este impus să muncească, el nu face alte lucruri care i-ar plăcea, i se încalcă dreptul la joacă, la recreere, i se încalcă dreptul de a urma anumite interese de-ale sale. Deci, evident că este foarte important copilul să fie implicat în activitățile casnice, dar în măsura capacității sale fizice și mentale și nicidecum în detrimentul dezvoltării sale.”

Europa Liberă: Sunt în creștere și cazurile de abuz sexual. Câtă atenție reușiți că acordați acestui fenomen și în general la ce concluzie ați ajuns?

Daniela Sîmboteanu: „Anume datorită anumitor acțiuni care au fost realizate în ultimii ani, prevenirea, sensibilizarea societății, dar și adoptarea anumitor acte normative, precum mecanismul de referire a cazurilor suspecte de violență asupra copiilor a dat anumite roade în sensul măririi ratei de identificare a cazurilor. Statisticile ne arată la momentul de față o creștere destul de semnificativă a cazurilor de abuz sexual înregistrate de către organele de drept. De fapt, asistăm nu la escaladarea fenomenului în sine, pentru că studiile ne-au arătat încă acum 10 ani o rată destul de înaltă a acestui fenomen în Republica Moldova, dar, de fapt, aceste cifre ne demonstrează că profesioniștii și-au sporit capacitatea de a identifica aceste cazuri, s-au dezvoltat capacitățile specialiștilor, tuturor absolut, și medicilor, și profesorilor, și asistenților sociali, și polițiștilor, dar ni s-a deschis o altă fațetă, ne confruntăm cu alte probleme astăzi în sistem, lipsa serviciilor care ar veni în sprijinul acestor copii, serviciilor de reabilitare psihologică a copiilor, de însoțire a acestora în proceduri legale, pentru că de cele mai dese ori acești copii trebuie să dea declarații, să fie audiați de către organele de drept și odată cu mărirea numărului acestor copii proporțional s-a micșorat considerabil capacitatea celor care prestează servicii pentru copiii dați. Practic nu avem servicii de asistență a copiilor. Da, Centrul Național de Prevenire a Abuzului față de Copii, fiind o organizație neguvernamentală, este un colac de salvare, ne-am propus ca și misiune cu echipa să contribuim la diminuarea fenomenului. Totodată nu putem să facem un transfer de responsabilitate de la stat către sectorul neguvernamental.”

Europa Liberă: Împreună s-ar putea totuși rezultatul să nu întârzie.

Daniela Sîmboteanu: „Sigur că da. Ceea la ce ne așteptăm noi este să fie aprobate standarde de calitate, să fie aprobat cadrul regulatoriu, să fie alocate resurse financiare pentru ca să aibă acces la astfel de servicii copiii din toată țara. Ceea ce am reușit noi să realizăm în ultimii patru ani este împreună, într-adevăr, atât cu autoritățile locale, cât și cu autoritățile centrale să promovăm un serviciu absolut nou pentru Republica Moldova, Serviciul de asistență integrată a copiilor victime și martori ai infracțiunilor și aici ne referim la copiii victime a abuzului sexual, violenței în familie și a traficului de copii. Este un serviciu de tip Barnahus care este destul de cunoscut în întreaga Europă și este recomandat de către Consiliul Europei, de către Fondul Națiunilor Unite pentru Copii să fie creat în fiecare țară pentru a răspunde nevoilor copiilor victime ale infracțiunilor pentru a preveni, în primul rând, revictimizarea acestora. Or, noi ca și organizație am reușit să oferim asistență în crearea primului serviciu și cred că în această toamnă acest serviciu va fi deschis în zona de nord a Republicii Moldova, acolo unde serviciul raional va deservi 12 raioane, circa 500 de localități din zona de nord a Republicii Moldova și va fi un serviciu în care copiii care au fost victime sau martori ai infracțiunilor vor fi asistați de către cei mai bine pregătiți specialiști și fără a fi revictimizați, pentru că multă lume se întreabă dacă va fi un centru de plasament. Nu, nu e vorba despre un centru de plasament, este un centru în care, cum spunem noi, sub același acoperiș copiii sunt audiați de către organele de drept și, respectiv, copilul nu trebuie să meargă la procuratură, dar procuratura vine în acest centru, adică audierea se realizează în incinta centrului respectiv sau copilul nu trebuie să meargă în cazul în care este indicat să facă expertiza medico-legală într-un centru de sănătate, cum ar fi în raioane, dar iarăși va veni în incinta aceluiași spațiu de acest serviciu, la fel va beneficia de asistență psihologică și el, dar și reprezentantul legal, îngrijitorul.”

Europa Liberă: De ce numai în zona de nord?

Daniela Sîmboteanu: „Este un prim serviciu. Este o întrebare foarte bună, pentru că va fi deschis de către Ministerul Muncii și Protecției Sociale deja, care este gestionar al acestui serviciu, dar ceea ce am realizat noi ca organizație, am oferit asistență ministerului în crearea primului serviciu la nord. Urmează de către minister să fie deschise alte două centre – unul în zona de sud și unul în zona de centru, astfel încât toți copiii să aibă acces la astfel de servicii, pentru că, da, într-adevăr, avem și noi acum această îngrijorare, să nu discriminăm copiii de la sud și de la centru. În sensul acesta, autoritățile ar trebui să se grăbească și să realizeze prevederile hotărârii de guvern pe care tot ei au aprobat-o și să inițieze toate acțiunile necesare pentru crearea serviciilor respective și în centru, și la sud.”