(Luni, 23 noiembrie 2020, Paul Celan ar fi împlinit 100 de ani. Am scris în mai multe rânduri – şi poezie, şi proză – despre acest autor care n-a încetat să mă fascineze, i-am prezentat una din cărţi, scrisă la patru mâini cu Ingeborg Bachmann, Epistolarul Timp al inimii, Art, 2010, dar şi studiul lui Mircea Ţuglea, Lirica lui Paul Celan şi gândirea contemporană, EMNLR, 2013; nu-i de mirare aşadar că numele lui P.C. a venit firesc într-un dialog pe care tocmai l-am purtat cu mai tânărul confrate Vasile Gribincea, căruia îi sunt recunoscător pentru că l-a adus în discuţie; în ceea ce urmează, vă propun un mic fragment.)
Fotografie din pașaportul lui Paul Celan, 1938
* * * * * * * * *
Vasile Gribincea: Paul Celan este o referință recurentă în sanG d’encre: bunăoară, în “VACA~ “ (din Cel bătut îl duce pe Cel nebătut), poemul-fluviu ce dă titlul volumului Apa.3D, câteva texte din respectivul volum „Poemelnic” și Quarttet vienez din A(II)Rh+eu. Pentru poetul care sunteți, ce înseamnă – din punct de vedere tehnic și atitudinal – lecția acestui autor, de la nașterea căruia marcăm un secol, în noiembrie 2020, și căruia îi consacrați un capitol – publicat anul acesta – dintr-un roman pe care îl aveți în lucru?
Em. Galaicu-Păun: Noblesse oblige – suntem în Anul Celan, 100 de la naştere (pe 23 noiembrie), 50 de la moarte (în 21 aprilie); nu calendarul însă m-a apropiat de acest autor, ci o anumită sensibilitate ultragiată, stând sub semnul lui… «Все поэты жиды» (Marina Ţvetaeva; în aceeaşi paranteză fie spus, Andrei Codrescu îmi scria la un moment dat: „Poezia [Apa.3D (poem-fluviu) – n.m.] este extraordinară şi fiindcă voi, basarabenii, sunteţi toţi evrei – exilaţi din Romania şi părăsiţi de Imperiu. Fluviilor nu le pasă de graniţe.”). Prima dată îl citisem student fiind, într-o excepţională traducerea rusească, mai exact doar poemul Todesfuge, suficient cât să-l îmbrăţişez pe loc odată pentru totdeauna – la fel cum, chiar de la prima lectură, şi Osip Mandelştam a intrat definitiv în viaţa mea (Nota Bene: şi unul, şi altul prezenţi atât în A(II)Rh+eu, cât şi în Apa.3D). Mult mai târziu, l-am citit in extenso, în mai multe traduceri româneşti, în câteva ruseşti şi una franceză; apoi a venit integrala Paul Celan, în două volume, de la Polirom, în tălmăcirea lui George State. Nu mi-a scăpat nici corespondenţa Ingeborg Bachmann – Paul Celan, Timp al inimii, Art, 2010, şi nici volumul de memorii semnat de Petre Solomon, Paul Celan. Dimensiunea românească, Kriterion, 1987; mai încoace, cele două studii ale regretatului Mircea Ţuglea (şi el, mort înecat la doar 43 de ani) merită toată atenţia. Din păcate, nu citesc în germană, aşa că tocmai dimensiunea esenţială a poeziei celaniene – lupta cu limba germană, limba călăilor săi! – îmi scapă; dar şi în traduceri se simte furia profetică a acestui veşnic prigonit (până şi de văduva poetului francez pe care l-a tradus în germană!), pornit să nu lase piatră pe piatră din acea den leisen, den deutschen, den schmerzlichen. Acum, nu ştiu dacă sunt în măsura să vorbesc despre „lecţia Celan”; în niciun caz nu îmbrăţişez „modelul” uman cu acelaşi nume (a nu se uita că, pradă unei crize de nervi, în 24 noiembrie 1965, poetul s-a aruncat cu cuţitul asupra soţiei sale, Gisèle); mă fascinează însă, la modul absolut, dimensiunea tragicului ce-l defineşte (în viaţa reală, am cunoscut îndeaproape un alt poète maudit, nimeni altul decât Eugen Cioclea, de care nenorocul se ţinea scai, nu fără a-i da o mână de ajutor chiar regretatul meu prieten). A-i evoca numele, din 2012 încoace, în poemul-fluviu Apa.3D sau în texte „în filigran” (Apa şi Focul, Panta rhei), trebuie să fi însemnat acelaşi lucru cu a-mi lua temperatură la primele simptome de febră (vizionară, aş vrea să cred). „Boală lungă”, romanul – în lucru, primele note datând de prin ianuarie 2012 – e Bildungs, fără să fie şi biografic; m-aş bucura să reluăm dialogul la apariţia acestuia, când va fi să fie, dar până atunci e cale lungă. Altminteri, mult înainte să fi mers eu „pe mâna lui Paul Celan” (de după Todesfuge) în ceea ce s-ar putea numi „verticalizarea discursului”, poetul & istoricul literar Nicolae Leahu punea în ecuaţie Fuga macabră celaniană cu Fuga basarabeană a subsemnatului, iar concluzia suna astfel: „(…) Em. Galaicu-Păun rescrie (la fel cum Celan însuşi, de altfel, asimilase sonurile altora: ale Rosei Auslander, de exemplu) patosul tragic al Fugii macabre, suprapunând pe verticalitatea urcuşului ei către ceruri («săpăm un mormânt în văzduh», «ca un fum veţi urca în văzduh») orizontalitatea de o răscolitoare polivalenţă a suflării ce «se întoarce acasă să pâlpâie-n ochiul aragazului». În cele două poeme, diferenţa esenţială stă, prin urmare, în atitudinea poeţilor faţă de problema culpei istorice şi ea se divulgă abia în momentul în care înţelegem că Emilian Galaicu-Păun nu numai că citeşte exact textul celanian, dar îl şi rescrie, răstălmăcindu-l magistral şi instituind, în subsidiar, o viziune diferenţiatoare profund justiţiară: orice crimă îşi revendică nu un nume generic, ci numele vinovatului ca atare. (…) Implicit sau explicit, noi îl domină pe eu în ambele poeme, ceea ce este o sugestie a faptului că suferinţa colectivă scapă oricărui fel de cuantificare, fiind absolută, desăvârşită prin tragismul ei. Este punctul de reîntâlnire al celor doi poeţi, a două experienţe, în definitiv, care mărturisesc în numele unor biografii comunitare”. Pentru „istoria literaturii” merită amintit faptul că N. Leahu şi-a rostit discursul în cadrul unei conferinţe „Paul Celan”, ţinută la Universitatea din Cernăuţi, prin 2008, în prezenţa distinsului om de litere Marin Mincu şi a discipolului său Mircea Ţuglea, care l-au aplaudat la scenă deschisă; la rându-mi, am recitat în cadrul aceluiaşi simpozion, poemul meu damenwahl din Yin Time, care se vrea şi o tălmăcire la modul ideal (epurată de narativ) a Fugii celaniene, spre încântarea lui Mincu, cel care avea să-mi scrie pe 28 noiembrie 2009, la Târgul de Carte Gaudeamus, următoarea dedicaţie pe volumul său antologic Probă de gimnastică, Vinea, 2008: „Poetului paradigmatic Emilian Galaicu-Păun, cu emoţia lirică a periplului nostru comun pe ruta Chişinău – Bălţi – Cernăuţi…” (sublinierea îi aparţine; la rându-mi, îi dăruisem Jurnal de doliu, în tălmăcirea mea, proaspăt apărut la acea oră – a fost printre ultimele cărţi pe care Marin Mincu le-a ţinut în mână, scriitorul stingându-se pe 4 decembrie 2009, după un atac cerebral, la doar 65 de ani). În fine, să spunem că poezia lui Paul Celan m-a vaccinat – n-aş putea să spun cu exactitate împotriva a CE, ştiu doar că a durut şi continuă să doară. Câtă durere, atâta trăire!