Dislexia, o dramă mută în sistemul educațional din R. Moldova  

Cristina Leva are doi copii care au fost diagnosticați cu dislexie la București, în România, pentru că în R. Moldova nu erau specialiști care ar fi putut să o facă, dar situația nu s-a schimbat de atunci.

„Noi nu avem un sistem în care să fie posibilă diagnosticarea tulburărilor specifice de învățare. Este nevoie de concluzia unui psihiatru, dar pentru a avea această concluzie, copilul trebuie să aibă o problemă de ordin fiziologic. Tu nu o să primești concluzia medicală, dacă nu ai nicio problemă, ceea ce din start exclude dislexia. Și, totuși, tu nu poți să citești așa ca toți”, explică mama celor doi băieți.

În plus, spune ea, nici Ministerul Educației nu are o metodologie de predare pentru copiii cu dislexie.

„Eu nu consider că copiii mei au o problemă. Consider că sistemul școlar are o problemă că nu poate să îi educe așa cum au ei nevoie, pentru că eu a trebuit să preiau foarte mult, să compensez și să contribui la conștientizarea profesorilor a nevoilor copiilor mei, ca să înțeleagă ce înseamnă un dislexic”, ne-a spus Cristina.

În aceste condiții, astfel de copii ar trebui să aibă norocul de a întâlni un educator sau un profesor care să-i poată înțelege și ajuta.

„Cu primul copil, am avut o experiență foarte dureroasă, cu colegi răutăcioși, cu profesori care nu înțeleg. Ei văd un potențial, dar rezultatele sunt sub măsura așteptărilor: «E deștept băiatul, dar e leneș. El, dacă vrea, poate». Aceasta este etichetarea care se aplică la noi, în Moldova”, povestește Cristina Leva.

Învinuiri reciproce între profesori și părinți

Femeia mai spune că, din neștiință, părinții și cadrele didactice se acuză reciproc de nereușitele elevului, iar cel care are de suferit este copilul, care preferă să devină invizibil.

„«Tu ai o problemă acasă și nu vrei să spui» și «Profesorul nu predă cum trebuie. Cum așa, toți copiii au rezultate, dar ai mei de ce nu au?». Copilul e prins la mijloc și, ca să nu creeze probleme părinților, pe care îi iubește foarte mult, sau profesorilor, pe care îi respectă, sau pentru că se teme, el tace și încearcă să fie cât mai nevăzut, să se uniformizeze, să se contopească cu banca, cu peretele, să mimeze, numai să fie lăsat în pace. Este o dramă mută”, afirmă Cristina.

Fiul ei cel mare a învățat la un liceu privat din Chișinău până în clasa a IX-a și și-a continuat studiile în România, la Colegiul Național „Unirea” din Târgu Mureș, la specialitatea Științe sociale. Băiatul ia acum mențiuni la concursurile de eseuri, ceea ce în primii ani de școală părea imposibil.

„Sunt mândră că a reușit să capete încredere în sine, dar, de-a lungul anilor, am primit atâtea jigniri și atâta suferință am îndurat că a trebuit să învățăm la un moment dat să ne apărăm. A fost o cale parcursă cu foarte multe lacrimi”, mărturisește Cristina.

După ce acum câțiva ani Cristina a avut curajul să vorbească public despre copiii ei, mai mulți părinți i-au solicitat ajutorul și i-au împărtășit experiențele lor. Printre aceștia a fost Cristina Coada, care are doi copii, de 11 și de 13 ani, ambii dislexici, dar care nu au primit oficial acest diagnostic.

„M-am bucurat că am putut vorbi cu ea. Știți, majoritatea mamelor care au așa copii se simt vinovate că ceva s-a întâmplat în timpul sarcinii, că nu s-au alimentat corect. Dar cred că este vorba și de genetică”, spune Cristina Coada, care susține că soțul ei a avut o problemă similară în copilărie.

Este profesoară și aproape tot salariul îl investește în orele de logopedie pentru fiii ei. O oră costă cel puțin 300 de lei.

„Eu m-am abonat la foarte multe site-uri din Franța, din România ca să găsesc materiale pe această temă, manuale. Contează foarte mult să lucrez eu cu ei, dacă nu îmi pot permite. Ar fi bine ca autoritățile să organizeze niște școli pentru mame pe domeniul respectiv”, spune femeia.

Pagini din caietul unuia dintre copiii Cristinei Coada, care are dislexie.

Elevii cu dislexie sunt plasați în categoria celor cu cerințe educaționale speciale, o etichetă pe care oamenii o percep ca pe o deficiență și care nu face diferența dintre o tulburare de învățare și o dizabilitate, spun mamele acestor copii.

„Tot timpul e stigmatizarea aceasta: «Cum așa, tu ești cadru didactic și nu poți să te ocupi cu copilul tău? » Că sunt leneși. Din cauza aceasta, a început să sufere și copilul și suferă și în ziua de astăzi. El când își face un prieten, eu sunt cea mai fericită”, mărturisește Cristina Coada.

Nu toți părinții recunosc problemele copiilor

Pe de altă parte, profesorii susțin că nu toți părinții sunt gata să vorbească deschis despre problemele pe care le au copiii lor. Cu o experiență de peste 30 de ani în sistemul educațional din R. Moldova, Daniela Vacarciuc, directoarea liceului „Vasile Alecsandri” din Chișinău, spune că a avut elevi dislexici, părinții, însă, i-au ascuns acest lucru și ea a trebuit să învețe din mers cum să le predea.

„În 2003, am avut un elev care astăzi este om de afaceri. Avea el o problemă, se gângâia, în special când se emoționa, și, când îl întrebam, mereu zicea că nu s-a pregătit și lua nota doi. L-am luat într-o parte și am discutat cu el. Era la liceu și zicea că în clasă sunt fete care îi sunt dragi. Am înțeles că el se emoționa și, până a absolvit, i-am dat doar teste scrise, nu l-am mai întrebat oral niciodată. Aceasta a fost o modalitate pe care am deslușit-o eu. Părinții știau că el are o tulburare, dar mie nu mi-au zis”, rememorează profesoara.

Daniela Vacarciuc spune că, dacă părinții ar recunoaște problema, atunci dascălii ar fi preîntâmpinați la consiliul profesoral și ar încerca să caute o abordare pentru fiecare caz în parte.

„Mentalitatea la noi este că trebuie să spun că copilul meu este viitor președinte, învață la o școală de președinți. Puțini recunosc că există o problemă și, dacă o spun eu, părinții pot să mă dea în judecată și să fiu penalizată cu scoaterea din sistem”, afirmă profesoara.

Reportaj// Cum învață Moldova | Insuficiența cadrelor didactice de sprijin, lipsa banilor, dar și infrastructura învechită a școlilor, care în mare parte au fost construite în perioada sovietică, îngreunează integrarea elevilor cu cerințe educaționale speciale în mediul școlar.

Cum învață Moldova | Școala incluzivă, între reformă și realitate

În liceul pe care-l conduce, din cei 591 de elevi, doar trei sunt cu cerințe educaționale speciale, mai exact, cu autism. Niciunul cu dislexie. „Eu trebuie să zic dacă un copil are o problemă sau medicii, părinții?”, se întreabă directoarea, care este și formator național, adică instruiește alți profesori. Aceștia îi povestesc despre dificultățile pe care le întâmpină atunci când identifică elevi cu cerințe educaționale speciale.

„A fost o situație când un copil era autist și părintele se incomoda să recunoască asta, considerând că este o înjosire a lui. Și îmi spunea profesoara, în cadrul formării, că s-a luptat până a organizat o comisie și i-au pus diagnosticul de autism. Pentru că nu toți profesorii vor să se lege cu asta, eu am ajuns să fiu dată în judecată”, povestește Vacarciuc.

Șefa secției psihopedagogie de la Centrul Republican de Asistență Psihopedagogică, Inga Grosu, spune că elevii cu dislexie sunt încadrați în categoria celor cu cerințe educaționale speciale în baza unei evaluări complexe, care se face doar la solicitarea părinților, însă, la final, diagnosticul este de „tulburare de învățare” și explică de ce: în sistemul educațional din R. Moldova, oficial, nu există dislexici.

„În România, diagnosticul respectiv se pune de către psihiatru. Noi nu punem diagnoze, de aceea noi nu avem oficial asemenea elevi. Noi ținem evidența copiilor cu tulburări de limbaj, cu dificultăți de învățare. Avem părinți care prezintă diverse certificate medicale, dar avem și părinți care nu vor ca copii lor să fie încadrați în această categorie, pentru ca la absolvire să nu fie menționată în diplomă”, explică specialista.