În cifre seci - care pot șoca, dar care nu pot transmite, totuși, pe deplin, întreaga suferință și tragedie a unei ființe umane - 73 la sută din femeile Republicii Moldova au suportat, cel puțin o dată în viață, o formă sau altă de violență, preponderent în familie. În fiecare an, pentru aproximativ 30 dintre ele, brutalitatea cu care sunt agresate înseamnă moarte. Niște statistici. Considerate, probabil, exagerate de către stat, pentru că, altminteri, e greu de explicat răspunsul mult prea anemic al autorităților față de asemenea realități.
Se împlinesc bunăoară patru ani de când Republica Moldova a semnat Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice, cunoscută drept Convenția de la Istanbul, o convenție care obligă statul la toleranța zero față de orice formă de violență față de femei. Convenție semnată, dar nu și ratificată până acum la Chișinău. Ce s-a întâmplat între timp și de ce această întârziere?
Un interviu la această temă – peste câteva minute – cu Veronica Teleucă, coordonatoarea Coaliției Naționale „Viața Fără Violență în familie”.
Your browser doesn’t support HTML5
Interviul matinal cu Veronica Teleucă, coordonatoarea Coaliției Naționale „Viața Fără Violență în familie”
Veronica Teleucă: „Proiectul de lege privind ratificarea Convenției a fost avizat pozitiv într-o comisie parlamentară și negativ în altă comisie. Pandemia a mutat acest proiect, această prioritate sau necesitate undeva mai la coadă. De obicei, în astfel de situații, când există crize, crize politice, crize sanitare, crize de oricare alt fel, tot ce ține de drepturile grupurilor vulnerabile de persoane, și acum mă refer la drepturile femeilor, este mutat mai la coadă și, de obicei, politicienii spun, vedeți, noi acum avem alte, necesități, priorități, astea-s niște mofturi, că acuma alte lucruri sunt mai importante pe agenda politică. ratificarea Convenției nu presupune că toate drepturile vor fi asigurate automat și lucrurile vor fi foarte bune, nu vom avea violență, nu vom avea hărțuire, discriminare și vom avea finanțare și totul va fi bine.
Convenția este acel instrument internațional care oferă o garanție în plus.
Nu, asta nu presupune, însă Convenția este acel instrument internațional care oferă o garanție în plus că statul își va asuma niște angajamente, vrea, nu vrea statul, dar va trebui aceste angajamente să le realizeze, inclusiv să aloce bani pentru aceasta și asta este probabil o durere pentru oricare stat, resurse financiare suplimentare pentru drepturile omului, mai ales pentru grupuri care sunt defavorizate tradițional, nu se găsesc.”
Podcastul „Cu DREPTul” realizat de Tatiana Etco.
Europa Liberă: De ce nu se dorește ratificarea acestui document?
Veronica Teleucă: „Nu am avut niciodată un răspuns clar, public, de ce nu se dorește ratificarea Convenției. Convenția este primul document care vorbește clar că la originea violenței stau anumite stereotipuri, stereotipuri colective, stereotipuri de gen, că sunt necesare intervenții complexe în educație pentru a reduce aceste stereotipuri. Și tot ce ține de educație, ce ține de gen, termenul de gen este interpretat și utilizat într-un mod manipulativ de către diverse grupuri, și politice, și nepolitice. există o frică foarte mare, se manipulează că o să dispară familia tradițională. Unul din argumente era că o să fie legalizate căsătoriile dintre homosexuali, că o să fie luați copiii din familii, tot felul de sperietori care dau bine acolo unde există multă ignoranță, unde nu există o educație sănătoasă, unde nu există inclusiv o educație sexual-reproductivă adecvată în școli, în instituțiile de învățământ. Unde există o doză de necunoaștere, ignoranță, este și foarte multă manipulare și frică.”
Your browser doesn’t support HTML5
Marșul Solidarității de 8 martie: „Asta-i intervenția, ratificați Convenția!”
Europa Liberă: Ați pomenit mai devreme despre banii pe care ar trebui să-i aloce statul după ratificarea Convenției de la Istanbul. În general, putem estima cât costă violența și cine plătește pentru ea?
Veronica Teleucă: „Costurile sunt mari și, de multe ori, costuri care nu sunt vizibile, costurile medicale de durată sau costurile psihologice, dacă pot să-i spun așa. De ce spun acest lucru?
Copiii care trăiesc în medii abuzive și care duc această povară mai departe în viața lor de adult, care sunt costurile psihologice? cum sunt ei? cum se simt? cum perpetuează mai departe, dacă perpetuează aceste comportamente. Costurile juridice. Dar ideea e că o bună parte din aceste costuri sunt suportate de către femeile însăși sau de către organizațiile care oferă aceste servicii. Marea povară sau responsabilitate a finanțării nu este pusă acum pe umerii statului.
Noi, ca și societate civilă, de cele mai multe ori venim și ajutăm statul, începând de la prestarea serviciilor, finanțarea acestora. Undeva substituim rolul statului și ajutăm statul, dar noi oferim servicii pe care statul ar trebui să le ofere, pentru că asta este misiunea societății civile, până la urmă, a organizațiilor pentru femei. Însă, evident că ne așteptăm ca autoritățile să se implice mai activ și mai substanțial, inclusiv financiar.”
Europa Liberă: În ce măsură reușesc organizațiile din societatea civilă să facă față numărului de cereri și nevoilor victimelor?
Veronica Teleucă: „Nu este vorba de a reuși, dar de calitatea intervenției, pentru că un caz necesită o intervenție de durată și complexă. dacă este despre partea juridică, tot ce ține de asistența juridică, inclusiv asistența juridică în instanță, un caz durează. După aia, merge partea cu divorțul, partajarea averii, asistența socială, cum ar fi încadrarea în câmpul muncii, școlarizarea copiilor, încadrarea la grădiniță, obținerea unor garanții sociale, de exemplu, ajutoare sociale, urmarea unor cursuri, dacă femeia nu a lucrat. este o asistență complexă, ea durează, nu-i o lună, nu-i două, uneori poate să dureze și un an. serviciile psihologice, prima, a doua, a treia consiliere psihologică și raportul de evaluare psihologică este o primă etapă, etapa de criză, de urgență. Reabilitarea psihologică de lungă durată, grupurile de suport, iară, durează, trei-cinci-șase luni, un an poate să dureze. Probabil nu este atât cât de a reuși cantitativ, cât de calitatea intervenției.
Calitatea intervenției se măsoară în faptul că această femeie este autonomă, poate lua decizii, s-a încadrat în viața socială, nu-și mai dorește să se întoarcă înapoi în mediul violent, este financiar independentă, a depășit însăși violența, dar și-a depășit anumite provocării determinate de violență.”
Europa Liberă: Din 2007, când a fost adoptată Legea cu privire la prevenirea și combaterea violenței în familie, putem spune că a început procesul de armonizare a legislației Republicii Moldova la standardele internaționale și europene în domeniul drepturilor omului. Prin această lege, statul nu doar și-a demonstrat angajamentul asumat de a interveni la diminuarea violenței în familie, dar și a recunoscut, astfel, gravitatea și amploarea fenomenului violenței ca problemă socială. În aproape 14 ani, în ce măsură s-au schimbat lucrurile spre bine?
Veronica Teleucă: „Ar trebuie să fie un proces normal, să se schimbe lucrurile spre bine. Avem o legislație bună, comparabilă cu legislația țărilor europene la care ne raportăm, pe de altă parte, noi tot timpul am vorbit cum se asigură implementarea legislației la nivel practic de specialiști. Inclusiv specialiști au foarte multe stereotipuri care descurajează femeile fie să se adreseze la poliție sau la asistenții sociali sau la medici, fie atunci când se adresează nu oferă soluții și le descurajează să meargă mai departe. Noi avem un nivel foarte mare de sărăcie, un acces foarte greu la instituțiile statului, la sistemul medical, sistemul social.
Protest în roșu! protest la Chișinău pentru ratificarea Convenției de la Istanbul
O femeie care trece prin violență și care este foarte vulnerabilă din diferite motive, să treacă prin toate sistemele noastre, juridic, social, medical, este un proces foarte complicat. Nu o să aibă resurse. Dacă nu o să fie ajutată, o să-i fie extrem de greu. O să fie norocoasă dacă o să reușească până într-un final. Femeile care trec prin abuz au nevoie de reabilitare psihologică de durată. Nu degeaba violența față de femei se consideră o problemă de sănătate mintală. Consecințele sunt foarte complicate și grele de dus, mai ales când vine dintr-un mediu unde violența a fost transmisă generațional, ea vine dintr-o familie unde a fost violență, a experimentat ea violența. S-o ajuți să schimbe tiparele acestea de comportament, s-o ajuți să-și capete autonomia, încrederea în sine este un proces complex și sigur că o să-i fie destul de greu. Oportunități economice, nu degeaba am spus sărăcia. Sărăcia este un factor care menține femeile să stea în medii abuzive.
Sărăcia este un factor care menține femeile să stea în medii abuzive.
Acuma, ce s-a întâmplat în pandemie, lucrul acesta a devenit și mai evident. Femeile care lucrau și așa aveau salarii modeste, aveau venituri foarte mici, venituri la negru, nu aveau garanții sociale. Acuma, în pandemie, foarte multe femei au povestit, au fost date afară sau s-a închis locul de muncă. Nu au avut nici un fel de garanții sociale, nu au avut o stabilitate financiară, nu aveau, cum se spune la noi, niște bani puși de-o parte. Și atunci, femeile care nu aveau locuri de trai și care plăteau chirie nu au putut face față. Și atunci când noi avem un grad foarte mare de sărăcie, evident că va fi mult mai multă violență, pentru că femeile vor prefera să stea în acel mod violent doar ca să supraviețuiască financiar și, de multe ori, ele spun: nu avem unde ne duce, unde să mă duc? o să meargă într-un centru de plasament, dar pentru o femeie să meargă într-un centru de plasament este o decizie grea, pentru că o așteaptă o doză de incertitudine, nu știe cum, nu știe ce-o să fie, de multe ori se întorc înapoi la agresor. Recent, vorbeam cu un specialist, din experiența ei, o femeie se întoarce și se duce la agresor în mediu de șase, șapte ori.
Nu avem niște servicii specializate de durată, de exemplu cum sunt în alte țări, apartamente sociale, apartamente unde anumite grupuri vulnerabile de persoane, inclusiv femeile care sunt victime, care au trecut prin abuz și care noi le spunem supraviețuitoare, pot să-și ia un răgaz ca să-și vină în fire, să treacă niște tratamente medicale, să-și școlarizeze copiii și să-i ducă la grădiniță liniștită, o perioadă de răgaz unde ea o să poată cât de cât să se pună pe picioare, să capete autonomia asta financiară.”
Europa Liberă: Dacă anumite aspecte, cum ar fi legislația, pot fi schimbate prin presiune, advocacy, colaborare, ce facem cu ceea ce are rădăcini adânci în capul omului, cum ar fi stereotipurile/prejudecățile?
Veronica Teleucă: „Eu, de exemplu, aș include cursul despre egalitatea de gen, drepturile femeilor, în contextul unui curs de drepturile omului în toate școlile, liceele, universitățile, cu titlu obligatoriu, nu opțional. Abordarea pe drepturile omului, pe drepturile femeilor, dacă vorbesc de domeniul meu, de multe ori lipsește. Probabil, asta ar fi un curs necesar, să înțelegem de ce avem atât de multă violență, de ce este normalizată, pentru că asta se întâmplă de cele mai multe ori atunci când sunt cazuri de violență, de hărțuire și noi vedem chiar din toate aparițiile media sau chiar când este vorba despre un viol. Imediat ce se caută? Se investighează, se chestionează comportamentul femeii. Da ce-o făcut, cum o fost îmbrăcată, cum s-o purtat, a fost ea o mamă suficient de bună, da poate nu trebuia să se bage în politică, dar trebuia să lase lucrul și să se ocupe de casă? Începe să se chestioneze tot ce ține de moralitatea, comportamentul, istoricul acestei femei.
Chișinău, demonstrație pentru ratificarea Convenție de la Istanbul împotriva violenței la adresa femeilor, 18 decembrie 2019
Și atunci, imediat apare al doilea fenomen, începe să fie normalizată violența. Ei, că dacă era să nu fie așa sau altfel, poate soțul nu era să fie violent. Ei, dacă nu era să fie îmbrăcată așa sau altfel, poate nu ar fi fost violată. Înseamnă că o meritat, dacă o pus-o la loc soțul sau partenerul. Asta se întâmplă. Dacă am avea o educație, în orice am face, o abordare bazată pe drepturile omului, fenomenele acestea poate nu ar fi atât de evidente.”
Europa Liberă: Adesea, pentru a înțelege amploarea unui fenomen, folosim cifre, date statistice. În Republica Moldova, practic 3 din 4 femei, ca să fiu mai exactă, 73% dintre femei, au trecut printr-o formă sau alta de violență în familie pe parcursul vieții. Cel puțin aceasta este concluzia unui recent studiul al OSCE în baza unui sondaj efectuat în 2018. Pe de altă parte, cifrele oferite de autorități sunt cu mult mai mici. În cel mai recent raport al Comitetului Organizației Națiunilor Unite (ONU) pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor, abreviat CEDAW, din martie 2020, se menționează că în Republica Moldova este înregistrată o raportare slabă a cazurilor de abuz. În acest caz, în ce măsură cifrele, și care anume, descriu tabloul real?
Veronica Teleucă: „Sigur că cifra asta pare strașnică. 70 este foarte mult, este incredibil de mult. În același timp, nu putem spune că aceste cifre nu sunt veridice, că auzisem un oficial spunea că astea sunt cifre care le fac tot organizațiile non-guvernamentale, voi pentru voi. Ba nu este adevărat.
În 2010, au fost datele oficiale ale Biroului Național de Statistică, practic aceleași date. Rata de raportare este sub 10%, în cazul violenței sexuale este și mai mică. Mă gândesc, acum, dacă ar fi rata de raportare mare, atunci la ce cifre ne-am putea aștepta. Sunt organizațiile noastre care au statistica lor internă și vorbesc, și prezintă date care confirmă că avem multă violență, nu tot timpul este raportată sau nu este raportată la organele competente, la autorități, se vine la organizații și de multe ori, o parte din femei nu-și doresc să meargă prin instanța de judecată, prin poliție, ele vor pur și simplu să scapă, să iasă din mediul acesta violent și mai mult nimic nu-și doresc. Aceste date, respectiv, nu nimeresc în statistica oficială
. Plus, avem o problemă cu colectarea unificată a datelor, pentru că inspectoratul general al poliției prezintă date foarte bune, detaliate și sistemic le prezintă. În același timp, nu avem aceleași date prezentate într-un așa mod de către asistenții sociali, de sistemul social și sistemul medical, cumva sunt dispersate, sunt fragmentate. Nu putem să oferim un tablou foarte clar despre violență, pornind de la faptul că rata de raportare este mică.
Cifrele care sunt prezentate oficial sunt mai mici decât cifrele care sunt reale.
Nu am nici un dubiu că cifrele care sunt prezentate oficial sunt mai mici decât cifrele care sunt reale. Plus, procentul de femei care înțeleg foarte bine că este violență, că asta este un semn al violenței, inclusiv psihologice. De exemplu, chiar recent, într-un grup o femeia spunea că el strigă, mă-njură, strică lucrurile, nu-mi dă voie să vorbesc, îmi controlează telefonul, mă sună de nu știu câte ori ca să vin acasă, chiar dacă eu sunt tot timpul acasă. Asta-i normal sau nu-i normal. Înțelegi că femeia care a pus astfel de întrebări nu cunoaște. Ea are dubii, asta-i normal sau nu-i normal. O parte din femei au spus normal că asta-i normal, e soțul tău și sigur că el o să-ți spună, e normal, da. Altele spuneau că nu, într-o relație funcțională asta îți încalcă limitele tale personale, te controlează, te domină, îți impune puterea, te manipulează, asta nu este normal. Sunt foarte multe femei care încă nu cunosc, bine, că la violența fizică lucrurile sunt mai simplu, este clar și, iarăși, este clar că asta nu este bine, nu este ok și iese cumva din tiparele unei relații normale. În același timp, dacă te-a lovit numai o dată sau numai când e servit te lovește sau te îmbrâncește sau te trage de păr, ei, asta totuși nu-i așa de strașnic, se întâmplă mai rar sau după asta își cere scuze, lucruri de acestea care sunt încă confuze pentru multe femei, pentru multe fete.”
Europa Liberă: Dacă tot am zis mai devreme despre raportul Comitetului ONU pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor, acesta se arată preocupat de accesul limitat al femeilor din R. Moldova la justiție. Cum se descurcă în această situație victimele violenței în familie?
Veronica Teleucă: „La modul cel mai general vorbind, sistemul de justiție este foarte complicat pentru oricare persoană care nu este inițiată, care nu are studii juridice. Chiar și pentru o persoană care are studii juridice, dar nu este practician este un sistem foarte complicat, să mergi într-o instanță de judecată, să mergi la procuratură, la ofițerul de urmărire penală. este unul neprietenos, este unul foarte birocratic. Din punctul meu de vedere, nu este deloc adaptat la necesitățile diverselor grupuri de persoane. Singură să treci prin tot birocratismul unui sistem de justiție eu cred că este extrem de dificil.
Singură să treci prin tot birocratismul unui sistem de justiție cred că este extrem de dificil.
Să colecteze toate aceste documente, trebuie, de exemplu, să aibă și un raport de evaluare psihologică, și o expertiză medicală. De unde? Cum? Trebuie de achitat? Nu trebuie de achitat? Cum să merg? Cu cine să-mi las copiii? Sunt foarte multe probleme, foarte multe întrebări care depășesc, la moment, capacitatea ei, capacitatea de înțelegere, capacitățile financiare, logistice, la urma urmei. Trebuie să-și ceară voie de la serviciu, cu cine să lase copilul, trebuie să meargă de mai multe ori, la un centru de expertiză medico-legală trebuie să se deplaseze undeva, apoi trebuia să ia cererea asta și să meargă s-o depună la instanță. Ar fi să avem fonduri, de exemplu, chiar pentru cheltuieli elementare, de deplasare, de exemplu, să fie mai multe organizații care să poată să ghideze aceste femei și fete, specialiștii să fie destul de activi.
În același timp, iată mă gândesc la polițiști, cu polițiștii, cu organele de poliție marea majoritate a organizațiilor din coaliție au o colaborare foarte bună. În același timp, este o fluctuație mare a cadrelor din sistemul polițienesc și ei sunt suprasolicitați. trec cu vederea peste acei polițiști sau specialiști care au stereotipurile lor și care sunt foarte descurajatori. acei polițiști care își fac bine treaba, dar care sunt puțini și care trebuie să facă o grămada lucruri și atunci ei nu reușesc, dar pentru o victimă a violenței, câteodată, ajutorul este vital, cu adevărat este vorba despre viața și sănătatea ei. sau asistenții sociali care, la fel, este o fluctuație mare a cadrelor. Sunt prea puțini și au o multitudine de sarcini. În mare parte, cred că ar trebui create servicii de suport specializate urgente pentru femei și nu vorbesc de centre foarte mari, de camere de urgențe, un psiholog, un specialist care poate să intervină sau medici care ar trebui să intervină foarte prompt, care ar trebui să știe ce trebuie să facă, cum să documenteze un caz. Sunt multe, nu știu dacă ar fi doar o soluție.”
Interviul cu Veronica Teleucă, coordonatoarea Coaliției Naționale „Viața Fără Violență în familie”, deschide seria de podcasturi „Cu DREPTul” – un proiect despre accesul la justiție și drepturile omului.
Urmăriți podcastul „Cu DREPTul” pe Apple Podcasts, Google Podcasts, YouTube, dar și pe pagina de Facebook „Accesul la Justiție în Moldova” sau site-ul justitietransparenta.md.
Acest produs este realizat în cadrul Campaniei Naționale pentru o Justiție Sănătoasă.