Teama oficialilor români de o lovitură a soldaților ruși
Evenimentele petrecute la Iași în ziua de 18 aprilie/1 mai 1917 au fost începutul unui șir de probleme pentru autoritățile române. Serviciile secrete românești aflaseră, chiar în seara aceleiași zile, că în unele cercuri ale soldaților ruși se discuta despre punerea în aplicarea a unei lovituri, în vederea capturării regelui, prințului moștenitor și guvernului. Imediat ar fi urmat proclamarea „republicii socialiste române”, în frunte cu Cristian Racovski.
Toate acestea au îngrijorat guvernul român, casa regală și conducerea armatei. Guvernul de la Iași a cerut sprijinul guvernului de la Petrograd, Marelui Cartier General al Armatei Ruse (STAVKA) și comandantului trupelor ruse de pe frontul românesc, în vederea evitării pe viitor a unor incidente asemănătoare. Atât autoritățile civile și militare române, cât și cele ruse au încercat să trateze cu tact problemele provocate de manifestațiile din România cu ocazia zilei internaționale a muncii. Oficialii români susțineau că soldații ruși erau incitați de agenți germani. La rândul lor, oficialii ruși au insistat că Racovski era plătit de germani. Generalul Alexandr Gucikov, ministrul de război al Rusiei, i-a transmis un ordin generalului Dmitri Șcerbacev, în numele guvernului de la Petrograd, pentru luarea de măsuri ferme, astfel încât incidente precum cele din ziua de 18 aprilie/1 mai 1917 să nu se mai repete.
Autoritățile române se temeau că soldații ruși radicalizați i-ar fi putut înfluența și pe soldații, muncitorii și țăranii români în acțiunile lor revendicative, de schimbare a sistemului politic și a regimului proprietății. Potrivit unor informații, o manifestație de amploare a soldaților ruși și a socialiștilor ar fi urmat să se desfășoare la Iași, în ziua de 23 aprilie/6 mai 1917.
Unități militare românești dotate cu tunuri au fost aduse în zona centrală a Iașului, unde se afla palatul regelui (actualul Muzeu al Unirii). Aceasta era o măsură menită a-i descuraja pe demonstranți. În același timp, românii voiau să nu ofere motive de transformare a manifestației în violență. Guvernul și regele hotărâseră să nu se facă uz de arme chiar în cazul în care soldații ruși aveau să pătrundă în interiorul palatului. Prefectul de poliție le-a ordonat subordonaților săi ca în eventualitatea desfășurării demonstrației să evite provocările. Din motive de siguranță, regele Ferdinand I și familia regală au plecat din Iași, refugiindu-se la Bacău, la statul major al Armatei a II-a Române, comandată de generalul Alexandru Averescu.
Regele Ferdinand I și generalul Alexandru Averescu pe front, 1917, Muzeul Național de Istorie a României (Courtesy Photo)
Generalul Dmitri Șcerbacev a dat un ordin pentru interzicerea mitingurilor la Iași, care în linii mari a fost respectat. Chiar dacă la marginea orașului au avut loc manifestații ale soldaților ruși, aceștia nu au ajuns în centrul orașului la 23 aprilie/6 mai 1917.
Execuții în Moldova, suprimarea lui Max Wexler și problemele guvernului Brătianu
Max Wexler era un nume binecunoscut și socialiștilor români, și autorităților românești. Foarte activ în cercul socialist din Iași , Wexler a fost mobilizat pe loc la începutul războiului, la tăbăcăria Concordia din Iași, unde era șef contrabil și casier. El a participat la manifestația organizată de soldații ruși în centrul orașului Iași la 18 aprilie/1 mai 1917. Apropiat de Mihail Gheorghiu Bujor și de Cristian Racovski, Wexler avea să fie suspectat că a fost implicat în evadarea acestora în timpul demonstrației de pe străzile Iașului.
Max Wexler
La câteva zile după aceea, mai precis la 22 aprilie/5 mai 1917, Wexler a fost „chemat sub arme”, din ordinul Ministerului de Război, deși vârsta și starea de sănătate nu-l făceau apt pentru front. Prost tratat și amenințat, a fost trimis de la Marele Cartier General din Iași la Armata a II-a, în Bacău. Aflat sub escortă militară, Wexler a fost împușcat în noaptea de 1/14 mai 1917 de către locotenentul Grigore Romalo, din Regimentul 2 Vânători. Motivul: „a încercat să fugă de sub escortă”. Ordinul de execuție fusese verbal, de asasinarea militantului socialist nefiind străine cercuri înalte ale Armatei Române. Unele indicii duceau spre politicienii români de prim rang. De altfel, executarea fără judecată a indezirabililor, sub pretextul încercării de a evada, a fost o practică răspândită în România primei jumătăți a secolului XX, în care au fost implicate poliția, jandarmeria, armata și serviciile secrete.
Executarea fără judecată a lui Max Wexler a dat naștere unor complicații interne și mai ales internaționale pentru statul român. Chestiunea fusese prezentată în guvern de către de Ion I.C. Brătianu, care înțelesese că suprimarea liderului socialist român avea să fie interpretată în exterior, mai ales de către ruși, ca o crimă politică.
Neavând încotro, guvernul de la Iași a promis că va demara o anchetă. „Versiunea evadării este cu desăvârșire falsă”, avea să noteze ministrul George Mârzescu în jurnalul său, la 23 mai/5 iunie 1917. Presa rusă și suedeză au prezentat moartea lui Wexler ca un asasinat politic. Însuși delegatul sovietului din Petrograd s-a întâlnit cu Ion I.C. Brătianu, pentru a cere lămuriri asupra cazului. Doctorul Eduard Romalo, tatăl locotenentului Grigore Romalo și medic al Curții Regale, depunea eforturi pentru mușamalizarea afacerii.
Problemele pentru guvernul român erau însă mai mari. În primăvara anului 1917 au fost executați, din dispoziția lui Brătianu, mai mulți spioni, „majoritatea evrei ruși”, suspectați că erau plătiți de Germania, după cum avea să noteze în memorii Contele de Saint Aulaire, reprezentantul diplomatic al Franței la Iași. Într-adevăr, o listă din 31 mai 1917 cuprindea 33 de „spioni și trădători” care fuseseră condamnați la moarte. Între ei se aflau și mai mulți etnici evrei. În acel context, suspiciunile de trădare la adresa evreilor erau amplificate dacă respectivii erau și socialiști. Potrivit observației lui Constantin Argetoianu, „orice jidan [evreu] era bănuit; dacă jidanul [evreul] era și socialist, bănuiala se transforma în certitudine”.
Măsurile dure împotriva evreilor au fost extinse în anii participării României la Primul Război Mondial, bazate pe suspiciunea că aceștia nu erau loiali țării. Circa 11.000-12.000 de evrei au fost arestați în Moldova în 1917, îndeosebi la începutul anului. Totodată, sute de familii au fost evacuate din localitățile lor. Toate acestea se întâmplau deși aproximativ 22.000 dintre evreii români – circa 10% din totalul grupului etnocultural, în covârșitoare majoritate lipsiți de cetățenie – erau mobilizați în Armata Română. Mulți dintre ei – în proporții apropiate de cele ale etnicilor români – au murit în timpul luptelor sau ca urmare a epidemiilor, au fost răniți ori au căzut în prizonierat.
Execuțiile în rândurile socialiști și etnici evrei, inclusiv asasinarea lui Wexler, au pus sub reflector activitatea guvernului de la Iași. Presa de la Petrograd și Odesa scria despre sentințele de condamnare la moarte, iar românii erau văzuți ca având atitudini antidemocratice și antisemite. Organizațiile militarilor ruși de pe frontul românesc, de la Odesa și Herson au protestat față de persecuțiile îndreptate contra evreilor și socialiștilor. În plus, soldații ruși din Moldova organizau mitinguri în diverse localități din spatele frontului, unde se solicita inclusiv producerea unor schimbări în România, desființarea pedepsei cu moartea și acordarea de drepturi politice evreilor. Comitetele militare ruse din Moldova apreciau că guvernul român folosea crima pentru a-i elimina pe adversarii politici.
Ion I.C. Brătianu, 1917, Muzeul Național de Istorie a României (Courtesy Photo)
Premierul Brătianu avea să insiste că măsurile guvernului său erau reactive, îndreptatate contra unei conspirații socialiste și antidinastice. Autoritățile române ar fi „surprins” 32 de persoane în timp ce treceau granița. Trimise în fața Curții Marțiale a Armatei a II-a, persoanele în cauză au fost executate pentru „înaltă trădare”. Șeful guvernului de la Iași aprecia că aceasta le dăduse ocazia celor ostili României să vorbească despre „reprimarea evreilor și socialiștilor”. Mai fuseseră condamnate la moarte pentru „trădare” alte 14 persoane, însă, pentru „a calma lucrurile”, regele suspendase punerea în aplicare a sentințelor.