Teritoriul actual al R. Moldova a cunoscut efectele regimului totalitar comunist de tip sovietic în două dimensiuni diferite, dar în acelaşi timp conexe. Acest fapt a determinat şi determină o atitudine neomogenă faţă de istoria sovietică în actuala configurație politică. Regiunea din stânga râului Nistru (la acel moment parte a Ucrainei), cunoscută ca Transnistria (varianta rusă „Pridnestrovie”), a fost terenul experienţelor comunismului sovietic încă din anul 1917. Haosul revoluţiei ruse şi al războiului civil care a urmat, a făcut ca populaţia acestui teritoriu să fie expusă la mai multe invazii succesive ale bolşevicilor, albgardiştilor, cazacilor sau diferitelor bande, generând numeroase atrocităţi, cu impact de lungă durată asupra mentalității colective locale. Spre exemplu, după lovitura bolșevică din octombrie 1917 noul guvern leninist a refuzat să recunoască existența oricărei puteri executive existente pe teritoriul Rusiei imperiale și la sfârșitul lunii decembrie 1917 a înființat o „republică” ucraineană rivală celei proclamate la Kiev, denumită la început tot „Republica Populară Ucraineană”, cu capitala la Harkov.
Ostilitățile dintre cele două republici ucrainene au izbucnit imediat. Date fiind aceste circumstanțe, Rada Centrală a proclamat independența Ucrainei pe 13/26 ianuarie 1918 și a rupt toate legăturile cu Rusia. Pe acest fundal, bolșevicii locali au creat în Ucraina „republici” separatiste: „Republica Sovietică Odesa”, „Republica Sovietică Donețk-Krivoi-Rog”, iar Nestor Mahno (Batika Mahno) a pus bazele unui entități proto-statale – Teritoriul Liber - și s-a aliat cu bolșevicii.
Teritoriul din stânga Nistrului în contextul revoluției ruse și a războiului civil
Până la momentul când regimul sovietic a intrat într-o fază de stabilizare (1922-1924), acest teritoriul a fost folosit de multe ori de statul sovietic pentru organizarea unor incursiuni şi intervenții în vederea destabilizării României și administrației românești în Basarabia, aşa cum a fost cazul de la Hotin (1919), Tighina (1919) sau Tatarbunar (1924). La 12 octombrie 1924, conducerea statului sovietic a dispus crearea pe teritoriul Ucrainei Sovietice a unei Republicii Autonome Moldovenești (RASSM), care a existat până la 2 august 1940.
Crearea RASSM, anexarea Basarabiei şi formarea RSS Moldovenească a făcut ca teritoriul actual al R. Moldova să fie parte peste jumătate de secol din Uniunea Sovietică, un stat întemeiat în baza unităţilor politice etnice, care, confruntat cu ascensiunea naţionalismului în interiorul său, a promovat sistematic conştiinţa naţională a naţionalităţilor şi a creat pentru multe dintre ele forme naţionale specifice statului-naţiune. Logica şi conţinutul acestei politici, denumită convențional, „acțiune afirmativă” a fost axată pe patru elemente „naţionale”: crearea teritoriilor naţionale; indigenizarea lingvistică, crearea şi promovarea elitelor locale; susţinerea culturii naţionale şi promovarea unui federalism unional (pentru detalii a se vedea aici).
RASSM și RSSM au fost entități formate de Uniunea Sovietică după aceste principii, care datorau în mare parte politicilor sovietice de construcție a „națiunilor” forma lor fizică, statutul politic şi identitatea etnoculturală.
„Moldovenismul” și „moldovenii sovietici”
„Moldovenismul” sovietic a fost o politică de stat în RASSM, RSSM şi URSS, care a avut ca idee fixă cultivarea unei diferențe politice, etnice, istorice, culturale şi lingvistice între populaţia R(A)SSM şi cea din restul României. Potrivit acestei politici „moldovenii” şi românii erau considerați parte a două popoare diferite, care vorbesc limbi diferite, iar istoriile lor, chiar dacă s-au intersectat în timp, au trasee diferite. Fenomenul „moldovenismului” a constituit esenţa, elementul central al politicilor totalitare sovietice, el fiind mai mult decât o politică de deznaţionalizare a populaţiei majoritare. Prin felul în care a fost promovat de la Moscova, iar ulterior de către organele de partid de la Chişinău, „moldovenismul” trece ca un „fir roşu” prin toate aspectele vieţii social-politice şi economice a RSSM. Putem identifica trei perioade distincte, dar în acelaşi timp interdependente în evoluţia „moldovenismului sovietic”. Prima perioadă este din timpul RASSM (1924-1940), cea de-a doua se referă la momentul anexării Basarabiei și creării RSSM (1940-1941), iar cea de-a treia cuprinde perioada „clasică” a „moldovenismului sovietic” din perioada 1944-1989.
Istoria „moldovenilor sovietici” ca un proiect al ingineriilor sociale sovietice, trebuie privită într-un context extins al construcției lui Homo Sovieticus, ambii în esență fiind niște „oameni noi”. Fiecare epocă de prefaceri radicale şi-a dorit, din unghiul său, o nouă paradigmă, îndeosebi aceea a omului transformat şi/sau transformator. Pentru romanii de după căderea republicii, homo novus (după Cicero) desemna omul ridicat de curând, omul fără trecut, fără ascendență familială notorie (în sensul nostru de azi - parvenit). Revoluţiile şi răscoalele de-a lungul istoriei au ridicat din anonimat „oameni noi”. Desigur nu e vorba de personalităţile impuse public ca indivizi de excepţie, iluştri prin inteligenţă, operă sau curaj, ca lideri de opinie, ca eroi sau măcar ca vedete, ci numai de o tipologie nouă de inşi anonimi scoşi la iveală de refluxul proceselor istorice.
Singura tendinţă de a fetişiza „omul nou” ca produs insolit al noului tip de societate s-a manifestat în statul totalitar comunist, al cărui om nou era de fapt omul gloatei, omul impersonal de la natură şi apoi impersonalizat până la capăt printr-o educaţie artificială după tehnica dresajului şi a automatizării, așa cum a fost deopotrivă Homo Sovieticus și „moldovenii sovietici”. Acest om nou mitic urma să fie, ca un şurub în angrenaj, beneficiarul virtualei societăţi viitoare finale, adică a societăţii comuniste care va fi extirpat toate rădăcinile autentice ale tradiţiilor spirituale ca să devină societatea ideală fără clase sociale, dar şi constructorul acestei societăţi utopice.
Aşa s-a format în secolul 20, scenarizat în secolul precedent de K. Marx (dar şi de F. Nietsche), mitul „omului nou”. În revoluţia rusă şi „dictatura proletariatului” putem sesiza un caz particular al „trecerii maselor la puterea nelimitată în societate” despre care vorbeşte Ortega-y-Gasset în cunoscuta sa lucrare: „Astfel de crize au mai avut loc în istoria umanităţii... numele lor este revolta maselor”. Noul tip uman - „noii oameni” – sunt barbarii care au sărit pe scena istoriei, care agresiv şi insistent au invadat totalitatea spaţiului istoric. „Două exemple cele mai relevante ale acestei regresiuni esenţiale sunt fascismul şi bolşevismul, două creaţii a „noii politici”, care au apărut în Europa şi la periferiile acesteia”.
Reflectând la acest fapt, N. Berdeaev afirma „comunismul nu pretinde numai crearea unei societăți noi, dar chiar a unui om nou. Se vorbeşte fără încetare în Rusia despre omul nou, despre o structură a unui nou suflet, iar străinii care călătoresc în Rusia reiau la rândul lor această temă. Însă un om nou nu poate apărea decât acolo unde omul e considerat drept cea mai înaltă dintre valori. În orice alte circumstanţe el nu este decât o cărămidă în edificiul societăţii, decât un mijloc în procesul economic, iar atunci vom asista nu la înnoirea omului, ci la dispariţia lui, la adâncirea acestui proces de dezumanizare”.
Pentru structurarea sa şi angajarea în procesul gigant de transformare a societății sovieticii, bolșevicii au mizat nu pe „individul autonom”, ci pe „individul atomizat”, încadrat într-o nouă formă de colectivitate, care corespundea epocii industriale şi urbane. În forma sa ideală această colectivitate nu permitea o particularizare a individului, acesta devenind o piesă a mașinii sociale şi care era identic cu celelalte piese.
Construcția acestui centaur sociocultural, unui Homo Sovieticus original, a fost întreprinsă în URSS. Tocmai acestui om nou, marginal, îi revenea rolul principal pe scena politică a statului sovietic, care în scurt timp urma să se înmulțească până a deveni majoritar şi important în rolul butaforic de purtător al „dictaturii proletariatului”. Paradoxal, dar reperele de constituire ale „moldovenilor sovietic”, care urmau să „umple” R(A)SS Moldovenească și să joace un nou rol istoric, a urmat aceleași tipare ca și cele ale lui Homo Sovieticus, doar că de această dată, la fel ca și în cazul altor „homos” croiți din neantul zecilor de identități ale imperiului sovietic, a avut o fază de deconstrucție a unor identități anterioare, considerate nocive pentru regimul sovietic și de modelare a unui „nou moldovan”, adecvat cerințelor regimului totalitar.
Apariția RASSM: concept și artizani
Republica Autonomă Moldovenească a fost concepută ideologic pe coridoarele Internaționalei Comuniste (Komintern) la 4 februarie 1924, iar nașterea sa oficială a fost anunțată la 12 octombrie 1924, când printr-o decizie a Biroului Politic al Partidului Comunist din Ucraina (PCdU) era creată ca entitate în cadrul RSS Ucraineană. Între aceste date au existat acerbe dezbateri politice și ideologice în jurul identității sale, dintre cei care au conceput-o și cei care au realizat-o în practică.
La începutul lunii februarie 1924, în apartamentul din Moscova a unui comunist român kominternist, Ion Dic-Dicescu (Isidor Canton sau Cantor), apare ideea constituirii unei republici moldovenești în stânga Nistrului. Pentru realizarea acestui proiect identitar a fost întocmit un „Grup de Inițiativă cu privire la formarea Republicii Moldovenești”, care s-a consfătuit la 4 februarie 1924 într-o ședință, la care s-au dezbătut două probleme: a. organizarea unei regiuni autonome a moldovenilor de lângă Nistru în limitele RSSU; b. colonizarea malului stâng al Nistrului cu refugiați basarabeni și cu ostași roșii demobilizați la vatră.
Ion Dic Dicescu (al doilea stânga din rândul așezat), Ghiță Moscu-Bădulescu (primul stânga) pe Frontul Turkestan (1919)
Alături de comuniștii români kominterniști - Dic, Bădulescu (Moscu), Nicolau, Zalic, Diamandescu, Chioran, Popovici – la ședința de constituire au participat și reprezentanții mișcării comuniste din Basarabia (Kotovski, Tcacenco, Tinkelman), care împreună vor elabora un „Memoriu cu privire la necesitatea formării Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești”. După ce constata rolul „trădător” al Sfatului Țării, care a alipit Basarabia la România, dar și condamna statul român și puterile aliate pentru intervenția din Basarabia, memoriul „demasca” regimul de românizare forțată a ținutului și de „asuprire națională”, deplângând „decăderea sa până la provincie, supusă despotismului unui cârmuitor absolut”. Constatând faptul că în stânga Nistrului, în fostele gubernii Herson și Kameneț-Podolsk locuiesc mase compacte de circa 500-800 mii de moldoveni, iar după afirmațiile „românilor până la 2 milioane de moldoveni care vorbesc un dialect românesc – limba moldovenească”, autorii sugerau formarea unei entități autonome social-politice moldovenești în frontierele RSSU sau URSS.
Potrivit grupului de inițiativă, „Republica Moldovenească va putea juca același rol de factor politico-propagandistic, pe care îl joacă Republica Bielorusă față de Polonia și cea Carelă – față de Finlanda. Ea va focaliza atenția și simpatia populației basarabene și va crea pretexte evidente pentru pretențiile alipirii Basarabiei la Republica Moldovenească”. Astfel, era pusă „temelia” moldovenismului sovietic...