Linkuri accesibilitate

Sub seceră și ciocan (XI): Tradiție și continuitate imperială


Semnarea tratatului de constituire a URSS la 30 decembrie 1922 (pictură sovietică)

În ultimii ani ai Uniunii Sovietice, majoritatea populaţiei era formată de ruşi (50.78%), urmați de ucraineni (15.45%) şi uzbeci (5.84%), iar în total pe teritoriul statului sovietic locuiau peste 200 grupuri etnice distincte. Imperiul multinațional moștenit de bolșevici după revoluție a fost creat de expansiunea țaristă, după cum am văzut, pe parcursul a patru secole. Unele naționalități au intrat în imperiu de bună voie, altele au fost aduse cu forța.

În contextul revoluției şi războiului civil, chiar dacă a anunțat ruptura definitivă cu Imperiul țarist, guvernul bolșevic a început o campanie metodică de readucere a fostelor teritorii non-ruse sub controlul său: Turkestan – aprilie 1918; Ucraina şi Bielorusia – ianuarie, februarie 1919; Azerbaidjanul şi Armenia – aprilie, decembrie 1920; Georgia – februarie-martie 1921.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, după semnarea pactului Molotov-Ribbentrop la 23 august 1939, are loc ocupația sovietică a Lituaniei, Letoniei, Estoniei, Basarabiei, nordului Bucovinei şi teritoriilor Poloniei de est.

După patru ani de război mondial, Uniunea Sovietică a apărut ca una dintre cele două superputeri mondiale şi a ocupat cea mai mare parte din Europa de Est, instalând acolo regimuri comuniste totalitare loiale și transformând aceste state în sateliți ai URSS.

URSS ca Imperiu al „Acțiunii Afirmative”

Originile. În contextul destrămării statului sovietic sau curând după asta, mai mulți cercetători (Terry Martin în mod expres, dar până la el G. Simon, R. Suny, Y. Slezkine) au acreditat ideea că Uniunea Sovietică a fost primul dintre vechile state europene multietnice, care confruntat cu ascensiunea naționalismului, a răspuns acestuia prin promovarea sistematică a conștiinței naționale a minorităților sale etnice şi a creat pentru ele multe din formele instituționale caracteristice statului-națiune.

Politica sovietică a naționalităților a fost definitiv formulată la Congresul XII al PCUS (b) din aprilie 1923 şi la Conferința privind politica naționalităților din iunie 1923. Aceste două rezoluții, împreună cu luările de cuvânt ale lui Stalin în susținerea lor, au devenit texte bolșevice standard pentru politica naționalităților şi au fost valabile de-a lungul perioadei staliniste, dar şi după. Conform acestor prevederi, statul sovietic urma să susțină la maxim acele „forme” ale națiunii care nu contraveneau statului unitar central. Aceasta însemna suportul pentru următoarele forme naționale:

  1. Teritoriile naționale. Opus atât asimilării, cât şi autonomiei național-culturale extrateritoriale, acest principiu prevedea un sistem național-teritorial care se fragmenta până la naționalitatea individuală a cetățeanului.
  2. Limbile naționale şi elitele. Numite curând politici de indigenizare („Коренизация”) aceste două politici au devenit esența politicii sovietice a naționalităților. În fiecare teritoriu național, limba naționalității titulare devenea limba oficială, iar crearea şi promovarea elitelor naționale în funcțiile de conducere ale partidului, guvernului, economiei, culturii şi educației devenea o axiomă.
  3. Cultura națională. Promovarea sistematică a identității naționale urma a fi realizată nu numai prin formarea teritoriilor naţionale conduse de elite naţionale, care foloseau propriile limbi naţionale, dar de asemenea şi prin pomovarea culturii naţionale, a simbolurilor identităţii naţionale: folclorul naţional, muzeele, operă, teatru, poeţi şi scriitori autohtoni, îmbrăcăminte, bucătărie, etc. Rezultatul final de lungă durată urma a fi o coabitare armonioasă între identităţile naţionale distincte şi o cultură socialistă unională în formare, care în timp trebuia să estompeze culturile naţionale pre-existente.
  4. Federalismul. La 30 decembrie 1922 era semnat Tratatul cu privire la formarea URSS, care consfinţea o nouă denumire a imperiului – „statul unional”, iar fostele teritorii naţionale deveneau „republici unionale”. Potrivit lui Gh. E. Cojocaru, liderii sovietici au inventat un nou tip de „contract social” pentru a valida legitimitatea istorică a regimului bolşevic. Conform constituţiilor sovietice URSS era un stat federal de tip parlamentar cu un sistem de alegeri democratic în organele supreme ale puterii de stat. 53 popoare ale URSS aveau unităţi administrative purtând propriul nume: 15 republici sovietice, 20 de republici sovietice autonome, 8 regiuni autonome și 10 districte autonomeю

âMarcă sovietică înfățișând „prietenia popoarelor” la 60 ani de la crearea URSS
âMarcă sovietică înfățișând „prietenia popoarelor” la 60 ani de la crearea URSS

Imperiul „Acţiunii Afirmative” este termenul considerat de T. Martin „ideal” pentru a distinge Uniunea Sovietică ca entitate naţională faţă de tipurile alternative: statul naţiune, oraşul-stat, federaţie, confederaţie, imperiu. URSS s-a proclamat un „stat anti-imperial”, iar „Acţiunea Afirmativă” era strategia menită de a preveni percepţia unei construcţii imperiale a statului sovietic. Invenția supremă pentru consolidarea acestei utopii era mitul „prieteniei popoarelor”, o construcție a perioadei sovietice care promova ideea unei coabitări armonioase dintre popoarele URSS.

Mituri şi realităţi ale „acţiunii afirmative” sovietice

Dincolo de aceste teoretizări și aplicările lor practice în spațiul sovietic, „acțiunea afirmativă” a fost marcată de numeroase sincope și controverse, printre care enumerăm:

  1. Promovarea politicii naţionale a fost ambiguă şi extrem de contradictorie, ea fiind un Ianus cu două faţete, care avea ca avers o politică „pozitivă”, constructivă, promovată în sensul valorilor acţiunii afirmative, iar ca revers avea o politică dură, distructivă, care reprezenta esenţa scopurilor bolşevice. Indigenizarea reprezenta esenţa liniei „constructiviste”, implimentarea sa intrând în atribuţiile nomenclaturii din Sovietul Naţionalităţilor, Ministerelor Educaţiei, Culturii sau Comitetul Naţionalităţilor. În acelaşi timp, politica liniei dure superviza activitatea acestor instituţii, veghind vigilent la represiunea devierilor „naţionaliste”, demascarea „duşmanilor”, arestarea şi deportarea lor, recepţionarea denunţurilor şi verificarea lor, etc. Supervizarea acestor politici era în atribuţiile Comitetului Central și Biroului Politic al PCUS, precum şi a organelor de represiune aflate în subordinea lor.
  2. Scopul central al politicii naţionale sovietice era să menţină integritatea teritorială a URSS, să asigure stabilitatea sa internă şi să întărească procesul integrării naţionale a părţilor sale constitutive. Politica sovietică a naţionalităţilor a fost, însă, extrem de inconsecventă, ea tinzând spre „indigenizare” („Коренизация”) şi „înflorire” („процветание”) a naţionalităţilor, dar promovând dezideratele ideologice ale „ştergerii” („стирание”), „apropierii” („сближение”) şi „fuziunii” („слияние”) acestora. Programul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din 1961 era extrem de explicit în a menţiona că în statul sovietic toate naţionalităţile „înfloresc” („процветают”), suferă un proces de „apropiere” („сближение”) ca un pas decisiv spre „fuziunea” („слияние”) lor completă.
    Leonid Brejnev, secretar general al PCUS (1964-1982)
    Leonid Brejnev, secretar general al PCUS (1964-1982)

    În anul 1975, Leonid Brejnev a declarat că în cadrul socialismului dezvoltat, când economia sovietică se va integra într-un complex coerent, va exista un nou concept istoric - poporul sovietic. În consecinţă, de-a lungul prioadei sovietice s-a dezvoltat o profundă contradicţie: pe de o parte, indigenizarea şi „renaţionalizarea” grupurilor etnice au generat o revigorare a sentimentelor naţionaliste, iar pe de altă parte, politicile statului au transformat o societate agrară într-o societate industrială, urbană şi a promovat asimilarea ei într-o cultură sovietică.
  3. Un domeniu în care liderii sovietici au făcut concesii mai mult din necesitate decât din convingere, a fost politica în domeniul lingvistic. Dincolo de logica acţiunii afirmative, politica lingvistică era văzută ca un instrument de alfabetizarea şi educaţia de masă, iar prin aceasta o modalitate de ideologizare şi deznaţionalizare în acelaşi timp. Guvernul sovietic a încurajat elaborarea şi publicarea în multe din limbile „naţionale” ale grupurilor minoritare. În timp ce limba rusă a devenit un subiect de studiu obligatoriu în toate şcolile sovietice în 1938, în teritoriile non-ruse limba principală de instruire a fost limba sau limbile locale. Această practică a condus la statuarea unui bilingvism larg răspândit în rândul populaţiei educate, iar la unele naţionalităţile puternic afectate de imigrarea ruşilor şi de politicile culturale sovietice, chiar la asimilarea lingvistică, în care membrii au pierdut facilitatea folosirii limbii istorice al grupului lor. Conform formulei de asimilare, propuse de Brian Silver, în cazul sovietic avem parte de patru trepte: a) Parohialismul era cunoașterea doar a limbii native; b) Bilingvismul neasimilat – cunoașterea limbii centrale, dar utilizarea ei în domenii limitate şi cu mare dificultate; c) Bilingvismul asimilat – utilizarea preponderentă a limbii centrale, dar menţinerea unor abilităţi în limba nativă; d) Asimilarea – preluarea definitivă a limbii centrale. Mai mult decât atât, în cazul unor etnii, cum este cazul românilor din RSS Moldovenească, tadjicilor sau azerilor, regimul sovietic a procedat la construcția artificială a unor limbi şi identități, în vederea creării unei separări față de etnia care locuia dincolo de frontiera sovietică.
  4. Represiunea dură a mişcărilor naţionaliste şi separatiste a fost o constantă a politicii sovietice a naţionalităţilor. Aparatul coercitiv puternic a fost extrem de eficace în distrugerea unor opoziţii etnice reale sau imaginare, suprimând brutal activităţile grupurilor naţionaliste desidente şi pedepsind liderii locali care încercau să dezvolte baze indigene ale puterii. Sistemul bine dezvoltat al controlului şi supravegherii rezerva poziţiile de conducere cheie pentru reprezentanţii centrului, care erau într-o proporţie covărşitoare etnici ruşi şi ucraineni, iar aspiraţiile şi sentimentele naţionaliste ale elitelor politice locale erau riscante şi puţin probabile. David D. Laitin ne vorbeşte despre trei modele ale incorporării elitelor periferice în cadrul URSS: modelul elitelor favorizate, adică al încorporării în termeni egali cu ruşii (cazul Ucrainei); modelul integralist, unde nativii au fost capabili să-şi controleze şi să-şi conducă propria republică (cazul Țărilor Baltice); şi modelul colonial, în care nativii mediau între autoritățile ruse şi populația nativă (cum ar fi cazul statelor Asiei Centrale, dar şi RSS Moldovenească).

Despre blogul: Comunismul în oglindă

Istoria paralelă a R(A)SS Moldovenești și României Populare/Socialiste văzută de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Instaurarea treptată a comunismului în spațiul sud-est european în timpul și după al Doilea Război Mondial a dus la crearea și reconfigurarea a două entități românești, Republica Populară/Socialistă România și RSS Moldovenească/RASS Moldovenească. În pofida unui trecut istoric care de multe ori a coincis și a unui experiment social comun, în perioada comunistă cele două entități au avut evoluțiile politice, sociale și economice diferite, deși – din nou – de multe ori asemănătoare. Au evoluat în paralel, într-un spațiu ideologic comun. Acest trecut diferit și totuși asemănător impune și o analiză istorică comparată a celor două spații românești, care va contribui la o mai bună înțelegere istorică a trecutului recent.

Este ce-și propun să facă istoricii Dorin Dobrincu de la Iași și Octavian Țîcu de la Chișinău în noul blog „paralel”, care continuă prima lor colaborare de succes la Radio Europa Liberă „1918 -2018: o istorie necunoscută a Centenarului”

Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei, Conferenţiar Universitar (ULIM), parlamentar independent, președintele Partidului Unității Naționale.

Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995. Între aprilie 2007-decembrie 2009: coordonator al Comisiei Prezidenţiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

Notă: opiniile exprimate în acest blog nu coincid, neapărat, cu cele ale Europei Libere.

XS
SM
MD
LG