De regulă, Gala Premiilor Uniunii Scriitorilor din Moldova avea loc pe 15 iunie; nelipsiţi, din 2010 încoace, oamenii politici (de la putere; se putea altfel?!) ieşeau în faţă să înmâneze, în acordurile unui cvartet de coarde, diplomele & plicurile mai mult sau mai puţin consistente; şi tot din 2010 încoace USM acorda şi nişte burse literare, în baza unor proiecte de creaţie. Decalată cu o săptămână – dar ce săptămână, cu acel bras de fer dintre Legislativ & Executiv nou constituite versus un PDM perdant scoţând oamenii în stradă, ca apoi să ridică „asediul” instituţiilor de stat, pe 14 iunie, când a trecut în opoziţie! –, Gala Premiilor USM din acest an a avut loc pe 21 iunie, iar schimbarea s-a simţit imediat: nu tu politicieni dându-se „mari cititori” (ceea ce e bine!), nu tu burse (hélas!), nu tu cvartet de coarde (nu că i-aş fi simţit lipsa)… Altfel spus, o întrunire de breaslă a profesioniştilor scrisului fără fast, dar şi fără „patronatul” partidului (cândva, Alianţei 1 & 2) de guvernământ.
Cum premiile se cunosc – Debut: Dumitriţa Bologan, Jurnal de Oxford, Pontos; Poezie: Svetlana Corobceanu, Ascuns în lumină, Arc; Proză: Oleg Serebrian, Woldemar, Cartier; Eseu şi critică literară: Mircea V. Ciobanu, Căderile în realitate ale criticului, Junimea; Cartea pentru copii şi tineret: Moni Stănilă, Războiul solomonarilor, Polirom –, nu-mi rămâne decât să-i felicit pe fericiţii finalişti, dar şi să dreg o nedreptate a juriului, deja reparată de către Consiliul USM & Fondul Literar prin acordarea unui al doilea Premiu pentru Debut Emanuelei Iurkin, pentru romanul Câinele de bronz, Cartier. Astfel, în cele ce urmează, voi pune în oglindă două dintre romanele cele mai bune ale anului 2018, primul al unui autor deja consacrat, şi cel de-al doilea al unei debutante, romane despre care am vorbit la apariţie în cadrul emisiunii Carte la pachet – după mine, acestea constituie alfa şi omega anului literar 2018, indiferent de gen (nu că poezia sau eseul & critica literară n-ar fi fost la înălţime!), cinste cui le-a scris, cetit & ştiut să le aprecieze la justa valoare!
Oleg SEREBRIAN. Woldemar
Cântecul mării era (încă) romanul de debut al unui istoric & specialist în geopolitică pe nume Oleg Serebrian; cel de-al doilea volum al trilogiei, Woldemar, Cartier, 2018, este (deja) opera unui scriitor în toată puterea cuvântului. Nu că magistrul în relaţii internaţionale (1993) & doctorul în ştiinţe politice (1998) s-ar eclipsa din naraţiune (nici vorbă!), dar tot omul de litere, dublat de-un fin psiholog, are ultimul cuvânt.
Redactat pe două voci – a unui băieţel de şapte ani înzestrat cu capacităţi excepţionale şi având o sensibilitate deosebită, Woldemar (un fel de replică a lui Peter Pan: „Eu aş fi fericit să rămân toată viaţa… copil”), şi a bunicii Marta Skavronski, revenită la baştină, în Cernăuţi, după 12 ani de exil şi care este îngerul păzitor al copilului –, romanul constituie un puzzle ale cărui piese se imbrică perfect, reconstituind o epocă (anii ’60 ai URSS-ului) nu atât în tablouri epice, cât din trăirile sufleteşti ale personajelor, tot atâtea „oglinzi” animate în care se reflectă micul Woldemar: „Tu ai fost zidit aşa cum eşti de trei femei. Prima a fost Marfina, ţăranca bătrână şi blajină, cu poveştile ei, cu graiul molcom bucovinean, cu rânduielile ei patriarhale, aşezate. Eram apoi eu, o femeie între două vârste, o aşchie rătăcită a vechii nobilimi habsburgice, care-şi retrăia cu o tenacitate masochistă drama vieţii dintr-o lume de mult apusă (…) Apoi, Iuliana, femeia tânără, viguroasă, autoritară, neîmplinită. Fiecare din noi te-a vrut altceva, şi-a proiectat pe tine năzuinţele ascunse”. Dintre acestea, mai cu seamă chipul mamei (vitrege, dar despre asta va afla mai târziu) Iuliana, femeia sovietică model ce-şi sacrifică viaţa personală pentru cauză, se înscrie în galeria personajelor memorabile: „Mă bătea întotdeauna în tăcere, nu zicea nimic, scăpa doar nişte icnituri încordate care urmau îndată după fiecare mişcare. (…) Eram sigur că o frigeau palmele de la loviturile pe care mi le-a dat, dar nu credeam că din pricina asta plângea. Şi, în mod sigur, nu din milă pentru mine”. Tot aşa cum o singură frază îl defineşte perfect pe copil: „Căutai răspuns la nişte întrebări, sau poate la o singură întrebare, pe care, înţelegeam, s-ar putea să n-o pui niciodată”.
După ce Radu Mareş dăduse în 2010 marele roman al Bucovinei interbelice (acel „ţinut în care trăiau oameni şi cărţi”), Când ne vom întoarce, Premiul USR & al Academiei Române, iată-l pe Oleg Serebrian ridicându-şi Bucovina de dincoace de Tisa (după 1945, făcută vraişte – şi oamenii, şi cărţile) la rang de cronotop romanesc.
Emanuela IURKIN. Câinele de bronz
Un roman în miniatură, ca un gherghef cu toate firele trase înăuntru, scrierea de debut a chişinăuencei Emanuela Iurkin, Câinele de bronz, Cartier, 2018. „Ceea ce reuşeşte ea să facă în acest text e visul oricărui autenticist: suprapunerea maximă dintre discurs şi trăire”, constată Alexandru Cosmescu, precizând că „prin atenţia egală la peisajul interior şi la detaliile afective ale şirului de situaţii descrise, vocea, fără a înceta să fie singulară, reuşeşte să-i ofere cititorului două posibilităţi: a empatiza cu ea şi a-i permite să te consoleze”.
Redusă la minim, trama narativă e la fel de convenţională ca liniile vieţii şi ale sorţii din palmă, ceea ce contează însă este atingerea propriu-zisă, acea tuşă personală care face lucrurile să vibreze într-un fel anume. E nevoie de-un auz muzical perfect spre a recepta, la justa valoare, astfel de secvenţe în moderato cantabile:
„Nu are nume sau nu poate fi numit. Înţelegi despre ce e vorba. Iar numele e doar un cuvânt. Liniştea e totul. Aş fi vrut să mă auzi. Nu pot spune cu voce tare anumite lucruri. Nu se lasă rostite. Se întâmplă doar dacă ai auzuldezvoltat.
Se camuflează în spectacolul firelor irecuperabile care se duc în jos, până în vârful degetelor. Nicio ojă nu le mai poate opri. Plăcere pură, când insişti cu degetele mâinilor pe mătasea ciorapilor, pe firul dus. Linia urcă până sus, la tivul ţesăturii. Apoi se lărgeşte în sus şi în jos, şi în toate părţile. Fâşii definitivate, o pânză nouă. Pentru fiecare unghie câte un fir dus, câte un ochi, ca o prelungire în carnea picioarelor. Simplu. Asemănător cu limbajul irezistibil al autodistrugerii. Testarea propriilor limite.”
Perfecţionistă, repliată asupra-şi, operând într-un registru autenticist ce nu suportă nicio notă falsă, autoarea Câinele-ului de bronz se anunţă drept o scriitoare de cursă lungă – numele ei fie virtuozitate.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.