Habar nu aveam de niciun Céline, titlul Călătorie la capătul nopţii nu-mi spunea nimic, dar abia intrat la Facultatea de Litere, în 1981, că a şi ajuns la mine – din cea mai sigură sursă cu putinţă în acei ani de control total, şi singura oarecum scăpând de cenzură: de bouche à oreille – expresia: „întuneric ca-n cur”. Pentru cineva crescut la ţară – cei Şapte Ani de-acasă, în grija bunicilor paterni –, unde la cea mai mică supărare toată lumea spunea: „Să mă pupi în cur!”, nu oralitatea frustă era impresionantă, ci faptul că aşa ceva se poate scrie într-o carte şi chiar publica – Louis-Ferdinand Céline, Călătorie la capătul nopţii. Traducere de Maria Ivănescu, Bucureşti, Cartea Românească, 1978 –, ceea ce pentru adolescentul crescut în URSS era de neimaginat. A trecut ceva timp până să pun mâna pe carte, iar când minunea s-a întâmplat, lectura m-a fascinat într-atât, că expresia cu pricina abia dacă mi-a atras atenţia (şi numai fiindcă ştiam că o voi găsi acolo), în schimb am fost trup şi suflet alături de bietul Bardamu („erou metafizic al lui Céline, aflat veşnic pe drumuri şi situat undeva între Chaplin şi Kafka”, vorba lui Philippe Sollers) şi pe linia frontului, şi scuturat de friguri în jungla africană, şi robotind la uzina Ford din America, şi în braţele prostituatei ce-l întreţine etc., etc. Romanul s-a lipit de mine ca nici un altul în acei ani ’80, într-un fel devenise a doua mea piele literară, pe care însă o ascundem sub pret-à-porter-ul lecturilor din programa universitară (praf s-a ales din acestea din urmă!). Asta da, revelaţie – că se poate scrie aşa cum vorbeşti, cu toate cuvintele (şi trebuie să fi fost cenzurată la greu, prima versiune românească; abia traducerea semnată de Angela Cismaş, Nemira, 2005, este ceva mai slobodă la gură), ceea ce i-a şocat şi pe contemporanii scriitorului francez (de la naşterea căruia tocmai se împlinesc 130 de ani: 27 mai 1894, Courbevoie – 1 iunie 1961, Meudon), la apariţia cărţii în toamna lui 1932. După mai bine de patru decenii, am recitit romanul, proaspăt reeditat de Pandora M, în seria Anansi (în baza traducerii semnată de Maria Ivănescu, prelucrată însă în redacţie), cu un ochi în originalul francez – Romans. 1932-1946. Collection Bibliothèque de la Pléiade, Gallimard, 2023 –, cu altul în ditamai volumul lui Frédéric Vitoux, La Vie de Céline, Grasset, 2022.
Coperta cărții „Călătorie la capătul nopții”, editura Denoël et Steele, anul 1932
Să refacem împreună Călătoria…, de mână cu Frédéric Vitoux, care ne propune un dosar al receptării romanului în Cap. 9, Histoire d’un livre (p. 221-254), al volumului pomenit mai sus – şi acesta, în curs de traducere în română. Încă înainte de a da bunul de tipar, editorul Robert Denoël – care învăţase meserie de la marele Bernard Grasset – anunţa cu surle şi trâmbiţe: „Un roman promis unui răsunet excepţional. Autorul debutează în plină maturitate după o experienţă de viaţă extrem de bogată şi diversă”, „Roman imposibil de clasificat, greu de definit din cauza originalităţii sale”, „O operă tăiată în carne vie. O operă enormă prin amploarea şi prin rezonanţa sa, delirantă şi obiectivă, neverosimilă şi totuşi impregnată de adevăr. O operă truculentă, crudă, unde abjectul dă mâna cu tandreţea, atroce în amărăciunea sa”. După care, a tipărit un prim tiraj modest de 3.000 de exemplare. Primirea criticilor nu s-a lăsat aşteptată – peste noapte, Călătorie la capătul nopţii devine un eveniment mediatic. Ceea ce frapează este zăpăceala jurnaliştilor, ca şi a cititorilor & a scriitorilor – cum să se poziţioneze faţă de un asemenea text inclasificabil, ce punct de vedere să îmbrăţişeze în faţa unei atât de provocatoare noutăţi, cum să se raporteze la acest roman literalmente neaşteptat? Robert Poulet dă glas, primul, aceste derute, vorbind despre „naşterea unei noi specii de comic, asemănătoare celei a lui Charlot (tandrul personaj vagabond al lui Charlie Chaplin – n.m.)”, într-un cuvânt, „avem, în persoana autorului Călătoriei…, echivalentul lui Dante şi al lui Shakespeare puşi împreună, dar şi o bună bucată de Cervantes”. La rândul lui, Lucien Rebatet are „certitudinea că Céline constituie, după Proust, cel mai mare eveniment al literaturii franceze”. Sigur, nu lipsesc nici detractorii, cu Charles Maurras în frunte, pentru care „nimic mai sezonier decât acest fel de reputaţie” (cu referire la Călătorie la capătul nopţii). Nu şi pentru Léon Daudet, care va face totul (insuficient însă) ca autorul Călătoriei… să primească Premiul Goncourt. La un moment dat, romanul lui Céline este pus în ecuaţie cu cel al lui Robert Brasillach, Notre Avant-guerre – doar că, Bota Bene: „în literatură, Brasillach căuta. Céline găsea”. În mod paradoxal, Călătoria… are apărători înfocaţi şi detractori pe măsură în sânul aceleiaşi tabere, şi chiar al aceleiaşi redacţii. Bref, este – de departe – evenimentul literar al anului, altminteri un an mediocru pentru literele franceze; nimic nu l-ar împiedica să pună mâna pe râvnitul Goncourt!...
N-am să intru în detalii cum a fost „lucrat” Louis-Ferdinand Céline, de unde toată lumea – şi editorul, primul, care ceruse să se imprime o banderolă pentru carte: „Prix Goncourt 1932” – e sigură de viitorul laureat; până şi prudentul autor debutant se lasă convins, aducându-şi mama şi fiica în faţa restaurantului Drouant unde academicienii decideau soarta premiului, ca să fie de faţă în momentul anunţului. (În paranteză, amintim că Lucien Descaves, unul dintre susţinătorii săi, reacţionează imediat ce se dau rezultatele: cu 6 voturi din 10, Premiul Goncourt este atribuit lui Guy Mazeline, pentru Loups; Céline, cu Voyage au bout de la nuit nu obţine decât 3 voturi. Şi atunci Lucien Descaves coboară în fugă la juraţii care tocmai votau Premiul Renaudat, cu un etaj mai jos. Misiune îndeplinită – în turul al treilea, cu majoritatea de un vot, Premiul Renaudot i se atribuie lui Céline, care trăieşte această „victorie à la Pirus” ca pe o umilinţă în plus.) După toată această tevatură, Voyage au bout de la nuit completează lista marilor capodopere franceze cărora le-a fost refuzat Premiul Goncourt. Ei bine, în primele două luni după ratarea Goncourt-ului, s-au vândut nu mai puţin de 50.000 de exemplare de carte, iar drepturile pentru traducere au fost achiziţionate în peste 10 ţări. Circa 5 mii de articole de ziar vorbesc despre acest roman al lui Louis-Ferdinand Céline, asta în timp ce autorul… îşi ia tălpăşiţa şi pleacă pe 11 decembrie, chiar a două zi după usturătorul eşec, la Geneva, apoi la Breslau şi Viena, să-şi lingă rănile (are cine să i le…)! Mereu a fost atras de spaţiul german…
De prisos să repovestesc Călătoria… – nu cred că cineva care urmăreşte rubrica Cartea la pachet (acum, şi Cartea pe Repeat) n-a citit-o, în versiunea de la Cartea Românească (reluată & îmbunătăţită acum de Pandora M) sau de la Nemira, iar dacă n-a făcut-o până acum, tocmai a pus mâna pe carte. Aşa că închei, în aceste vremuri belicoase, cu cea mai scurtă & încăpătoare frază – s-ar zice, chintesenţa întregului roman: „Câtă vreme nu ucide, militarul e un copil”. (Nu ucideţi copilul din voi, oameni – soldaţi şi generali!)
31 mai ’24