O lună şi o săptămână nu i-au ajuns americanului Cormac McCarthy (20 iulie 1933 – 13 iunie 2023) pentru a-şi sărbători cea de-a 90-a aniversare; în cel de-al 89-lea an al vieţii publică dipticul romanesc Pasagerul şi Stella Maris, Humanitas, 2023 – primul (alias, Cartea fratelui), „somptuos şi straniu, impetuos şi melancolic” (The Guardian), şi cea de-a doua Carte-soră, „o sondare profundă a suferinţei psihice şi o explorare a mecanismelor existenţei” (The Los Angeles Times). În total, puţin peste 600 de pagini, formând „un puzzle copleşitor, despre suflete frânte şi visuri interzise” (Kirkus Review).
„În fiecare zi îţi dai seama că eşti undeva unde n-ai ce căuta” – cu alte cuvinte, un fel de replică peste veacuri la dantescul: „Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate” –, acesta pare să fie leitmotivul creaţiei lui Cormac McCarthy, că-i vorba de Drumul (prezentat la „Cartea la pachet”) sau de dilogia Pasagerul & Stella Maris. Personaje deplasate – în spaţiu („Nu cunosc pe nimeni care să fi fost în [Viet]Nam şi să fi câştigat ceva. În afară de un palton din patru scânduri”), dar şi mintal (Alicie Western, altminteri o minte strălucită – alias sora lui Bobby, scafandru salvator –, internată într-o clinică de psihiatrie) –, cu destine care mai de care mai sucite („Sunt fete care se mulţumesc să facă chestia hormonală şi să rămână cu ştii-tu-ce”), implacabile s-ar zice („Băieţii bogaţi s-au dus la facultate şi băieţii săraci s-au dus la război”), cu toţii perdanţi („Eu am venit aici ca să omor oameni. Şi dacă n-apuc să omor oameni, n-o să aibă nimeni trai cu mine”); bref, „totul excesiv, inclusiv decolteul rochiei” (superbă imagine: „S-a aplecat să-şi potrivească bareta pantofului. Cât pe ce să se reverse din rochie”).
- Te-ar putea interesa și: Artă pe timp de Ciumă & Holeră
Cât despre trama propriu-zisă, totul începe cu scufundarea unei echipe de scafandri pentru a recupera o mică aeronavă prăbuşită, accident pe care, dintr-un motiv sau altul, autorităţile vor să-l treacă sub tăcere („Ai vreo idee cum e posibil ca un avion cu reacţie de trei milioane de dolari să ajungă în Golful Mexic cu nouă morţi în el, şi ziarele să nu scrie nimic?”) – ceea ce le va aduce numai belele lui Bobby & colegilor săi, acum anchetaţi („Nu. Noi nu luăm nimic. Oiler a zis c-ar trebui să ieşim din apă şi aşa am făcut. Apa era plină de cadavre. Nu ştiam de cât timp erau morţi sau ce-i omorâse. N-am luat noi geanta de zbor. N-am luat cutia cu date. N-am luat bagajele. Şi al naibii dac-am luat vreun cadavru”), care mai fac şi haz de necaz („Cum propui să măsurăm cinci centimetri în beznă totală acolo jos. După puţa ta.”), asta până nu-i ajunge – tout court – moartea şi pe câte unul dintre ei („Oiler a murit. N-am cum să ţi-o spun altfel”).
Într-un univers paralel – cel al Aliciei, sora internată de bunăvoie în clinica de psihiatrie Stella Maris –, reţin acest schimb de replici ce-ţi dă frisoane:
„Nu vrei să vorbeşti cu mine.
Nu.
Chiar deloc-deloc? Un ultim sfat pentru cei vii?
Da. Să nu.
Doamne. Câtă răceală.
Hai să stingem lumina şi să punem punct vieţii.”
Fraze scurte, nervoase, lovind nemilos ţinta; m-am tot întrebat de câtă măiestrie e nevoie ca să redactezi, la peste 80 de ani, un ditamai dipticul de 600 de pagini în stil telegrafic, cum ai scrie SMS-uri – cui? neantului?! – fără să mai aştepţi vreun răspuns. Şi totuşi, ce formidabilă intrare în postumitate: „Să citeşti Stella Maris după Pasagerul e ca şi cum ai încerca să prelungeşti un vis. Un vis ciudat, tulburător, vibrând de energia latentă a universului” (The New Republic). Şi iată-ne astfel în plin Shakespeare!
13 mai ’24
