Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stéphane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăit şi Dvs. o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.
Nicolae Popa: La vremea apariției primei mele cărți – Timpul probabil, Literatura artistică, 1983 –, poeții care pentru mine ar fi putut avea statut de idoli își scriau marile cărți dincolo de gardul de sârmă ghimpată de pe Prut. Așa că nu exista nicio posibilitate de a te simți în pielea tânărului Paul Valéry, piele ce ar fi putut fi zgâriată rău, până la carne și sânge, în tentativa de a fi lângă idolul Mallarmé de dincolo de sârmă. Și fiindcă în ale scrierii și cititului de poezii fără Idoli nu se poate – că nu se poate să nu te atragă nimeni, să fii, deci, un nesimțit! –, te lăsai atras de Idoli tangibili. Eu am avut norocul să-mi vină Idolul la școală pe când eram în clasa a 9-a. A venit și a citit pe coridor gazeta de perete, iar acolo a dat de-o poezie scrisă de mine. Și în timpul întâlnirii cu toată școala, în Sala de sport, a zis că la întâlnire participă doi poeți. Nouă însă ne fusese prezentat doar el ca poet, El – Nicolae Esinencu. Unde-i al doilea? ne întrebam. Iar cel din fața mulțimii de elevi a continuat: „Al doilea se află printre voi!” Pauză, ne uitam unii la alții, ne uitam și pe sub scaune. „Al doilea este cel care a scris la gazeta de perete poezia Vitamine. Vreau să-l văd!” Și directoarea Maria Cotic, și ea autoare de versuri, a zis ceva care mă lovise ca un trăsnet: „Hai, ridică-te, Niculică!”. Și eu m-am ridicat într-o cu totul altă lumină. Și am simțit în scurt timp că, de fapt, aceea este Lumina Mea. După acea întâlnire, nu-mi scăpa nicio carte de poezii ce apărea la librăria „Luminița” din sat. Da, țineam să cumpăr cărțile de poezii, să le am doar eu, fiindcă cetitul de poezii era ceva foarte intim pentru mine. Când am ajuns la Chișinău și am început să public poezii, țin minte cum îl căutasem pe Nicolae Esinencu să-i dau ziarul „Tinerimea Moldovei” cu versurile mele și să-i spun că eu scriu în continuare poezii. Iar când l-am întâlnit, am aflat cu uimire că el citise și reținuse numele tânărului Nicolae Popa, doar că nu știa că Nicolae Popa era acel elev de la școala din Pârjolteni, Călărași. A urmat o prietenie de-o viață – de-o viață și de-o terasă, cu nesfârșite peripeții: la o beție, ne-am încăierat și i-am frânt mâna, chiar mâna dreaptă, încât a umblat săracul cu ea în gips mai mult de o lună de zile și zicea că urmează să dau seama în fața Istoriei Literaturii pentru faptul că, pe parcursul lunii respective, apare un gol în scrierile lui Esinencu, el neputând scrie cu mâna stângă.
Dar până să-l reîntâlnesc pe Nicolae Esinencu la Chișinău, am mai trecut printr-o stare de, ca să-i zic așa, „iluminare terapeutică” pe segmentul vieții scriitoricești. În toamna lui 1976 eram deja elev la Școala Poligrafică din Chișinău. Aveam 17 ani și ne-au dus la muncile agricole în colhozul din Vadul lui Vodă, pe malul Nistrului. Totul s-a întâmplat într-o singură zi. Dimineața când ne duceau, clătinându-ne în caroseria unui camion, spre plantația de tutun, unde înșiram toată ziua pe ață frunze foarte amare, responsabilul din localitate care ne însoțea a zis deodată: „Vreți să-l vedeți pe poetul Petre Cruceniuc?” Păi cine nu voia? Poate că nu aveau ochi să-l vadă doar cei care luaseră nota doi, fiindcă nu știuseră pe de rost la lecția de literatură vreo poezie de-a lui! Ei bine, din mersul clătinat al camionului ne-a arătat spre un lot de pământ de lângă șosea un omulean, îmbrăcat în pufoaică și cu o căciulă zdravănă pe cap, care stătea cumva pe brânci, îngenuncheat, și scotea cartofi băgându-i în sac. Nu, nu, nu se poate! Ceea ce vedeam nu putea să fie adevărat. Un poet nu trebuia să arate așa!!! Un poet trebuia să stea cu fruntea sus și să gesticuleze până la nori, ca Esinencu sau ca Eminescu de pe peretele clasei cu fruntea luminată de Luceferi. Gândul meu secret de a deveni „pe viitor” poet și perspectiva de a mă târî cu sacul după mine, scoțând cartofi într-o pufoaică ponosită, nu mă aranja deloc. Am înșirat toată ziua frunze de tutun pe sfoară, frunze mult mai amare decât în celelalte zile, și în tot acest timp nu-mi ieșea din cam imaginea poetului Petre Cruceniuc – fie el și de croială realist-socialistă, dar poet arhicunoscut și slăvit prin toate școlile. Mă simțeam dărâmat. Eram gata să rup caietul cu poezii pe care-l țineam ascuns în geantă. Doar că geanta rămăsese în căsuța din lemn în care eram cazat pe teritoriul Bazei de Odihnă „Codru”. Ei, dar totul e bine, când sfârșește cu bine. Iar ziua aceea de toamnă s-a încheiat cu bine. Seara urmăream, pierdut în gânduri negre, televizorul din holul clădirii centrale a Bazei de Odihnă și la un moment dat cred că am sărit de pe scaun: la televizor, la un televizor de pe malul Nistrului se anunța că este „invitat la microfon poetul român” Nichita Stănescu. Și a apărut Nichita cu chipul lui rebel de poet adevărat și, de cum a deschis gura, a şi vorbit ca un poet, adică altfel decât cum vorbesc oamenii de obicei. Era în satul Piatra, Orhei, la distanță de vreo 20 de kilometri, dacă-i s-o tai pe de-a dreptul, de locul unde mă aflam eu. Și a recitat, cu o nemaipomenită forță tăcută: „Nimic nu este altceva, piatra îmi este verișoară...” Iar eu mi-am zis că așa, anume așa arată un Poet. Și că se merită să tinzi a deveni poet, să fii ca El – ca Nichita Stănescu! –, nu ca moșulică acela ce scormonea pământul culegând cartofi. Cred că zilele care au urmat am scris necontenit poezii, le și recitam retras sub sălciile aplecate peste apa Nistrului. Nu mai contează acum că erau versuri slăbuțe de tot, nişte bâjbâieli poetice. De mare preț era starea poetică prin care treceam!
Em. G.-P.: Acum, că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români contemporani, rogu-Vă să-mi spune-i dacă aţi avut şansa să Vă caute un tânăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine dintre autori aţi fi vrut să-l vedeţi pe post de „tânărul Paul Valéry”?
N. P.: O întrebare incomodă pentru orice autor de bun-simț. Citind răspunsurile colegilor mei la această întrebare, publicate deja, am simțit – așa cum vor fi simțit și alții – că se prăbușește cerul peste mine. M-am simțit vinovat. Vinovat ca o lampă care nu a dat suficientă lumină ca să atragă fluturii din noapte. Pe urmă mi-am amintit că a scris ceva în acest sens despre mine, în imensa lui generozitate, Dumitru Crudu. Citez de pe ultima copertă a volumului meu Mitrofan plângăciosul, apărut la Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2021: „Pentru generația mea, Nicolae Popa este ceea ce a fost Mircea Ivănescu pentru optzeciști. Adică un poet de la care am învățat cum să înnoim poezia. Când l-am cunoscut în 1985, Nicolae Popa deja era un poet de cult. De la Nicolae Popa, poeții generației mele au învățat să scrie poezie proaspătă, surprinzătoare și spectaculoasă”. Mă simt destul de stânjenit de această mărturisire venită chiar de la creatorul de noi generații de poeți, prin cenaclurile și direcțiile poetice înființate de el. Să dea Domnul să fi avut dreptate Dumitru Crudu, cel puțin în proporție de zece la sută. Asta deja ar fi ceva!
Nicolae Popa cu portretul lui Nichita Stănescu și cu Eugen Cioclea
* * * * * * * * *
Nicolae POPA (n. 13 februarie 1959, s. Buda, Călăraşi, Republica Moldova) poet şi prozator. A absolvit Şcoala poligrafică din Chişinău (1978), Facultatea de jurnalistică a Universităţii de Stat din Moldova (1983) şi Cursurile Superioare de literatură la Institutul de Literatură „M. Gorki” din Moscova (1989). Debut editorial cu volumul Timpul probabil, Editura Literatura Artistică, 1983.
Cărţi publicate: (poezie) Ghid pentru cometa Halley, Editura Literatura Artistică, 1987; Lunaticul nopţii scitice, Editura Cartier, 1995 (Premiul Uniunii Scriitorilor din România; Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova); Careul cu raci, Editura Cartier, 2003 (Premiul USM); Elegiile Casei Scriitorilor, Editura Vinea, 2013 (Premiul USM); antologia O mie de ani cu faţa la soare, Editura ARC, 2019; Mitrofan plângăciosul, Editura Tracus Arte, 2021; Înzecit, Editura Cartier, 2023 (Premiul Ministetrului Culturii „Constabntin Stere”); (romane) Cubul de zahăr, Editura Hyperion, 1991 (ediţia a II-a, Editura Cartier, 2005; ediţia a III-a, Editura Junimea, 2017); Avionul mirosea a peşte, Editura ARC, 2008 (Premiul USM; ediţia a II-a, 2022); (proză scurtă) Păsări mergând pe jos. Povestiri de nepovestit, Editura ARC, 2001 (Premiul USM); Castanul roz/ Hoţii de apartamente (în colaborare cu Vladimir Beşleagă, Editura Muzeului Naţional de Literatură Română, 2021); (cărţi pentru copii) Balcoane cu elefanţi, Editura Prut, 2011; Marele Ciulică, Editura Prut, 2012; Ghiozdanul zburător, Editura ARC, 2015.