Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stéphane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăit şi Dvs. o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs. în ale artei plastice? Vă rog s-o istorisiţi.
Ioan Grecu, la Târgu-Jiu
Ioan Grecu: Dacă tânărul Paul Valéry a avut acel „şoc existenţial” la întâlnirea cu poetul Stéphane Mallarmé, pentru mine, la nici douăzeci și patru de ani, întâlnirea cu capodopera lui Constantin BRÂNCUȘI de la Târgu-Jiu, și, peste aproape douăzeci de ani, întâlnirea cu orașul-muzeu VENEȚIA au fost cele două revelații existențiale.
În accepțiunea mea atât „Complexul Eroilor” de la Târgu-Jiu, cât și orașul labirint Veneția sunt două mostre formidabile de „moșire” a unor idei geniale, într-un caz gândită și chinuită printr-o succesiune de întrebări și răspunsuri ale unui sculptor de geniu, în alt caz de o colectivitate de oameni, adică un Doge și Consiliul celor Zece, care au ajuns să edifice pas cu pas orașul minune, pe calea discuțiilor și a dialogului colectiv, gestionând și conducând Republica Venețiană. Îmi este drag acest cuvânt și această metodă socratică, numită „maieutică” („moșirea” ideilor), după filosofia lui Socrate, poate și din considerentul că Socrate a fost fiul unui sculptor, Sophroniskos, și al unei moașe, iar acest cuvânt face trimitere și la meseria mamei sale.
Revelația întâlnirii cu capodopera lui Brâncuşi de la Târgu-Jiu, care este de fapt un ansamblu sculptural dedicat eroilor căzuți în Primul Război Mondial, Calea Eroilor, cu o lungime de 1275 de metri, dispus pe aceeaşi axă, orientată de la apus spre răsărit, format din cele patru componente sculpturale ale ansamblului – Masa Tăcerii, Aleea Scaunelor, Poarta Sărutului și Coloana Fără Sfârşit, cea din urmă fiind şi una dintre cele mai cunoscute opere ale acestui ansamblu –, care a revoluționat modul de a înțelege, privi şi executa un monument de for public, nemaivorbind de sensurile profunde, ascunse simbolic într-o formă geometrică repetitivă, care pune în legătură directă pământescul şi celestul împreună, creând cea mai complexă capodoperă a omenirii, care a declanşat era nouă în gândirea plastică a sculpturii secolului XX. La o primă întâlnire cu Coloana Fără Sfârşit, prin anul 1991, am avut impresia că trăiesc un moment de levitație spirituală. Poate a fost un miraj, dar am avut senzația anulării gravitației pentru nişte fracțiuni de secundă. Acel moment unic de levitație nu s-a mai repetat ulterior.
De vreme ce Coloana Fără Sfârşit ține de celest și duce spre cer, atunci – parafrazând cunoscuta expresie „Toate drumurile duc la Roma” – toate apele duc la Veneția. Dacă lângă Coloana… lui Brâncuși am avut acel moment unic de levitație fizică și spirituală, poposirea mea la Veneția a fost ca o transcendență mentală, acest oraș capcană sau, cum îmi plăcea mie să-i spun – labirint al minții și sufletului, inaccesibil cunoașterii bazată pe experiență –, într-o primă fază m-a făcut depresiv, iar spusele lui Thomas Mann – „Veneția are o frumusețe flatantă și suspectă în același timp. Acest oraș pe jumătate rupt din basme, pe jumătate o capcană turistică, este locul în care pe vremuri arta a înflorit gradat și voluptos” – m-au însoțit o lungă perioadă de timp. Cu cât descopeream Veneția în toată splendoarea ei – Bazilici, Biserici, Muzee, Palate, Monumente etc. –, cu atât mă întrebam mai abitir ce mai facem și noi în Arte. Copleșit de acest sentiment am fost multe zile, până am ajuns la Guggenheim Collection (Venice). Explicațiile urmează.
Oraș construit practic pe ape în laguna Veneției, pe cele 118 insule, recurgând la niște soluții de avangardă pentru acea vreme prin fixarea unor piloni de esență tare, trunchiuri de stejar, larice și ulm, bătute în solul de lut aflat la mal și în nisipul de sub apă. Pilonii care sunt pereți portanți pentru clădiri erau conservați cu diferite benzi, uleiuri și gudron. Deasupra venea un fel de ponton realizat din două straturi de grinzi de lemn, întărite cu cărămizi, peste care se construia clădirea. În acest fel venețienii ne-au demonstrat că se poate construi pentru milenii. Întreaga infrastructură este formată din canale mici între insule și peste 400 de poduri pietonale care le leagă. Cea mai importantă arteră pentru traficul venețian este Canal Grande, un fel de bulevard care poartă o bună parte din cele circa 450 de Casa (palate) de importanță istorică majoră, construite în diferite stiluri arhitecturale – italian, arab, bizantin sau renascentist. Nota Bene: livrarea de marfă se face în stil venețian: ori cu barca, ori cu diferite cărucioare – și astăzi îmi sună-n urechi vocile celor care strigau din răsputeri, împingând carele cu marfă spre magazinele și restaurantele Veneției: „gambe”, „gambe”, „gambe” (adică „atenție la picioare”).
Despre „Falnica Veneție”, cum ar spune Mihai Eminescu, se poate de vorbit mult, începând cu Piazza San Marco sau Bazilica San Marco, Palatul Dogilor (Palazzo Ducale) sau Ca Pesaro, Gallerie dell Accademia sau Guggenheim Collection (Venice) etc. Se poate vorbi la nesfârșit despre renumita școală Venețiană de Pictură începând cu perioada renascentistă (Jacopo Bellini, Gentile Bellini, Carpaccio, Giorgione, Tiţian, Veronese, Tintoretto) și terminând cu ultimul reprezentant al acestei școli din perioada rococo Giovanni Battista Tiepolo. Acest șir poate continua la nesfârșit, dar eu mă voi opri la trei artiști care-mi provoacă spiritul prin opera lor.
Andrea del Verrocchio (1435-1488), care este considerat unul dintre cei mai importanți sculptori ai secolului XV și care execută una dintre cele mai reușite ecvestre ale Renașterii, ce-l reprezintă pe condotierul Bartolomeo Colleoni, înscrisă ulterior printre cele 10 ecvestre de mare valoare ale lumii.
O altă operă de artă care-mi răscolește spiritul și care a făcut revoluție în a înțelege proporția corpului uman, este lucrarea lui Leonardo da Vinci (1452-1519), Omul Vitruvian, cunoscută și sub denumirea de Proporțiile corpului uman conform lui Vitruvius, din 1492 , care se păstrează la Gallerie dell Accademia din anul 1822. Apropo, Leonardo da Vinci este unul dintre faimoșii ucenici pe care i-a avut Andrea del Verrocchio.
La bază acestui desen stă un ghid de construcție, De Architectura, scris de arhitectul și inginerul roman Vitruvius între 30 și 15 î.Hr. Deși e axat preponderent pe arhitectură, tratatul explorează și corpul uman, și anume geometria proporțiilor „perfecte”. Este un bărbat nud idealizat, care se află într-un pătrat și un cerc cu patru picioare și patru brațe, care formează 16 ipostaze diferite de măsurare. Fiind o piesă de o fragilitate sporită, este expusă într-o camera obscură sub o sticlă de o grosime antifurt, cu un microclimat propice păstrării în condiții optimale. Desenul este cea mai importantă piesa din muzeu, și totodată una dintre cele mai valoroase opere ale Renașterii italiene.
Și, în final, apogeul acestei aflări de două săptămâni la Veneția s-a încununat cu descoperirea, la Guggenheim Collection (Venice), a Marelui Spirit, Constantin Brâncuși. Prezent prin cele două piese Măiastra și Pasărea în Văzduh, exemplarul poleit cu aur și expus singular într-un spațiu generos, lucru care m-a încântat și m-a umplut de Mândrie Națională.
Aurul Spiritului Românesc. Să nu-mi spună cineva că apele râului Jiu nu ajung la Veneția!
Ioan Grecu, la Veneția
Em. G.-P.: Acum, că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi artişti plastici contemporani, rogu-Vă să-mi spune-i dacă aţi avut şansa să Vă caute un tânăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine aţi fi vrut să-l vedeţi pe post de „tânărul Paul Valéry”?
I.G.: De multe ori mă întreb dacă noi suntem sau putem fi niște modele pentru alții. Cu o carieră de peste 20 de ani în pedagogie, am încercat ca studenții sau elevii mei să mă privească nu ca un idol sau un cineva, dar ca pe un coleg mai matur și mai experimentat, care poate fi și un ghid eficient în lumea artelor. Am încercat tot timpul să fiu prietenul lor sincer, în marea aventură a artelor plastice.
Un caz de la începutul carierei mele pedagogice îmi stăruie în minte. Se întâmpla în anul 1994, tocmai absolvisem secția de Sculptură de la Academia de Arte Vizuale din Cluj-Napoca. După o tentativă eșuată de a rămâne la Cluj, fiind student am încercat să devin membru UAP România, filiala Cluj-Napoca. În acel an s-a dat în exploatare un bloc cu ateliere de creație, și toți cei care deveneau membri UAP primeau ateliere. Chiar dacă eram încă student am zis să-mi încerc şi eu norocul, reușind să particip la expoziția de titularizare – când a ajuns comisia la lucrările mele, nu a avut pretenții la calitatea celor expuse, dar la faptul că nu eram încă absolvent al instituției superioare de specialitate și deci nu aveam dreptul să pretind la un atelier. Așa că am rămas pe dinafară. Ratam pentru a doua oară niște deschideri, prima fiind legată de probabilitatea plecării la studii în Italia. Profesorul meu de sculptură Nikolaus Otto Kruch tocmai câștigase Marele Premiu Dantesc, la Bienala de Sculptură din Ravenna, și avea diverse cunoștințe în Italia. Una dintre ele era o sculptoriță de vârsta a treia care a hotărât drept omagiu pentru opera lui Brâncuși să facă o binefacere pentru doi sau trei studenți de la sculptură din România, care să-și continue studiile în Italia, ea obligându-se să suporte financiar toate cheltuielile pentru bursă și cazare. Eu am fost unul dintre cei selectați și așteptam cu sufletul la gură să treacă mai repede anul de studii – ca în primavară să aflăm vestea tristă că sculptorița nu mai este…
După aceste două rateuri, imediat după absolvire m-am trezit la Chișinău pentru 2 sau 3 ani, cum credeam eu, după care – Europa știe de mine ! Dar nu a fost să fie. Cu toate că plecasem la studii prin transfer de la Institutul Pedagogic „Ion Greangă”, când am revenit să mă angajez în calitate de lector, decanul care mi-a semnat cererea de transfer atunci la plecare – era anul 1990 și eram din prima promoție de basarabeni care plecau la studii în Țară – mi-a spus că nu are ore pentru mine. Atunci am schimbat macazul, ajungând la rectorul din perioada când eram student la Pictură și Grafică, o personalitate notorie care a contribuit mult la deșteptarea noastră națională, Ion Borșevici, care la moment nu mai era rector, ci ambasadorul Moldovei la Kiev. După discuții telefonice, în final am fost angajat la Catedra de Desen. Pe lângă anul I și II, am primit și anul IV, atunci se învăța la facultate cinci ani de zile. Grupele erau formate din 25 de studenți, iar subgrupele la specialitate erau din 12-13 studenți. La prima întâlnire cu subgrupa în care trebuia să am lecții de desen, am observat că aceasta e formată preponderent din fete, cu doar trei flăcăi de sămânță. De obicei în anul IV-V la specialitate se începeau temele cu model semifigură sau figură nud. Era perioada când se trecuse de la ruble la lei moldovenești, salariile erau foarte mici, prețurile nu erau ajustate la puterea de cumpărare a leului și, bineînțeles, modelele care mai pozau la facultate erau niște bătrânei, care numai nud nu pozau. Eu știind care este situația la prima întâlnire, le-am anunțat despre ce vom face următorii doi ani, ele fiind în culmea fericirii de faptul că au un profesor tânăr și necăsătorit, cu diferența de vărstă la care doi ani, la care trei sau maximum patru ani. Deci putem spune că eram într-o minte în cuget și simțiri cu ei. Le-am întrebat pe studente, ele fiind majoritare, dacă vor să lucreze cu model viu nud. Încântate că vor desena nud, mă întrebau dacă le voi da voie să lucreze și în alte tehnici decât creion simplu, până le-am anunțat că model nud la facultate nu există, și urmează să-mi aducă ele un model nud sau să pozeze ele, bineînțeles în costum de baie sau slip. După acest anunț, s-a lăsat tăcerea, pe urmă au început discuțiile: de ce ele? poate altcinevă ?! Atunci, cu o mină serioasă, de mare profesor universitar, le mai anunț o dată: Sunt trei variante – fie îmi aduceți model, fie pozați voi, fie eu aduc bătrânei îmbrăcați, care vor fi modele pentru următorii doi ani. Pe această notă am încheiat pledoaria și am plecat, cu îndemnul: Gândiți-vă la soluții.
Cred că discuțiile care au urmat între ele și cei trei flăcăi au fost foarte anevoioase și ferbinți, dar la următoarele ore de desen am avut surpriza să am model nud. La următoarea întâlnire ele toate, cumva rușinate, mă anunță tardiv: Noi după ce am vorbit, ne-am sfătuit, am hotărât – ca să avem în următorii doi ani modele nud, vom poza noi și vom începe cu fetele.
Așa în următorii doi ani au pozat model nud, în slip, atât cele nouă sau zece fete, cât şi băieții, excepție făcând o singură studentă care în anul V era gravidă și a avut scutire de la pozat nud. A fost subgrupa cu care ne-am împreitenit atât de mult, şi la care eu am ținut imens. Îmi amintesc că la un examen teoretic la desen le-am pus la toți nota zece, cu toate că nu erau toți de zece – norocul meu a fost că în borderoul grupei nu erau scrişi în listă unul după altul, ci amestecați cu cealaltă subgrupă, în felul acesta nu s-a observat. Altfel aș fi fost învinuit de incompetență și uz de fals intelectual. Nu puteau fi toți 12 sau 13 de nota zece…
Peste ani am avut ocazia și norocul ca una dintre studentele din acea grupă, Tatiana Carapostol, să ajungă o pictoriță de valoare în Italia, și anume la Veneția. După personala de la Centrul Expozițional Constantin Brâncuși din Chișinău, din 2008, cu genericul “Una cosa mentale” – apropo, slogan inspirat din Leonardo da Vinci –, am fost contactat de Tatiana. Nu mai știam nimic despre ea după plecarea sa în Italia, dar ne-am regăsit sub bune auspicii, și atunci, la propunerea mea, am pus la cale o expoziție comună de pictură și sculptură la Veneția. În chiar anul următor ea a reușit să obțină invitația de a face o expoziție comună în cadrul Bienalei de la Veneția, la compartimentul de gradul trei, evenimente colaterale Bienalei, care se desfășurau concomitent cu Bienala. Așa am ajuns să expunem în Sala San Tomasso din cunoscuta bazilică Campo SS. Giovanni e Paolo, care-și are începutul în anul 1246 și este un simbol al pietății și binefacerii ecleziastice. În această biserică sunt înmormântați 25 de Magistrați și Condotieri care au condus destinele orașului Veneția și armatele venețienilor în diferite perioade. Biserica este vestită pentru arhitectura și sculpturile sale, care au fost create și edificate de-a lungul mai multor secole. Este situată în cel de-al doilea după mărime scuar din Veneția și are o istorie deosebită. Tot în acest scuar se află și renumita ecvestră a condotierului Bartolomeo Colleoni de Andrea del Verrocchio despre care am vorbit anterior. Așa am ajuns să expunem la coada calului lui Verrocchio, o expoziție cu genericul „At the right time”: Tatiana Carapostol – pictură / Ioan Grecu – sculptură.
Dar până să ajungem să expunem la bazilica Campo SS. Giovanni e Paolo, Sala San Tomasso s-a întâmplat un caz sugestiv. Am vorbit mai sus despre faptul că livrarea de marfă în Veneția se face tradițional în stil venețian: ori cu barca, ori cu diferite cărucioare pe îngustele străduțe și poduri. Noi fiind cu pictură de mărimi mari și cu câteva sute de kilograme de sculptură în bronz și lemn, am mers cu barca mai întâi pe Canal Grande, ca apoi să intrăm pe îngustele canale ale falnicei Veneții, cu reguli stricte de circulație pentru vapporetto, bărci și gondole. Ajungând în dreptul scuarului, adică la coada calului lui Verrocchio, cele trei sau patru locuri de parcare erau ocupate, așa că un timp am stat aproape lipiți de celelalte bărci, pentru a nu bloca traficul din sens opus, așteptând să se elibereze loc în parcare. Și, culmea ironiei, locul care s-a eliberat era al unei bărci mortuare, nu știu cum să-i zic altfel, ciudată la formă și de culoare neagră, care a adus un defunct pentru prohodul de la Bazilică. Astfel Providența ne-a amintit încă o dată expresia latină Memento Mori, și despre vremelnicia noastră pe pământ... Dar spiritul nostru era hotărât să bată la porțile Artelor spunând, repetând, forțând etc. un alt aforism latinesc – Ars longa, vita brevis... Așa am privit în următoarele două săptămâni coada calului lui Verrocchio, din sala de expoziții San Tomasso prin prisma lucrărilor noastre.
* * * * * * * * * *
Ioan GRECU s-a născut pe 10 iulie 1968, în comuna Recea, Râşcani (Bălți), Republica Moldova
Formarea:
1990-1994 Sculptura, Academia de Arte Vizuale Ioan Andreescu, clasa prof. Nikolaus Otto Kruch. Cluj-Napoca, România
1985-1987, 1989-1990 Pictură şi grafică, Universitatea Pedagogică de Stat Ion Creangă, Chişinău
Consacrarea:
2015, până la zi - Preşedinte, Comisia de Supraveghere, UAP RM
2003-2006 -Preşedinte, Secţia de sculptură, UAP RM
2003, până la zi - Profesor de sculptură. Colegiul Republican de Arte Plastice Alexandru Plămădeală, Chişinău
1997-1999 - Specialist coordonator. Direcţia Patrimoniu Cultural, Arte Plastice, Ministerul Culturii, RM
1997-2007 - Membru al consiliului pentru evaluarea ţinutei artistice a creaţiilor
2010, până la zi - sculptural-monumentale şi monumental decorative, Ministerul Culturii, Republica Moldova
1997 - Titularizat, membru, Uniunea Artiştilor Plastici din Republica Moldova
1995 - Titularizat, membru AIAP UNESCO
1994 - Membru stagiar, Uniunea Artiştilor Plastici din Republica Moldova
1994-1998 - Lector, Facultatea de Pictură şi Grafică, Universitatea Pedagogică de Stat Ion Creangă, Chişinău
1991 - Debut cu sculptura Dansul înălţării. 27 martie 1918, Casa Matei, expoziţie studenţească, Cluj-Napoca, Românîa
Distincţii:
2003 Premiul pentru tineret, UAP RM 2015 Premiul Centrului Cultural Vrancea, pentru sculptură
Expoziţii personale:
Chişinău (2018, 2008, 2004, 1997), Arad (2018), Piotrkow Trybunalski (2013), Arcuș (2010), Bacău (2010), Budapesta (2010, 2009), Veneţia (2009), Bălţi (2003), Iaşi (1995), Cluj-Napoca (1993)
Simpozioane:
Budva (2021), Ploiești (2019), Arad (2018), Ungheni (2018, 2017, 2012, 2006, 2002), Lepșa (2015), Caransebeș (2011), Berkenele (2009), Chişinău (2006, 2003, 1997), Criuleni (2005), Hrușova (2005), Soroca (2004), Novosibirsc (2004), Bacău (1997)
Expoziţi de grup:
Chişinău (2020-1994), Bacău (2020, 2018, 2016, 2014, 2009, 2007, 2005 - 2003, 1999, 1998, 1996, 1995), Arad (2019, 2013, 1998), Sângeorz-Băi (2018), San Dona di Piave (2016, 2015, 2014, 2013), Focșani (2016), Minsk (2016), Moscova (2012, 2003, 1998), Budapesta (2009), Utrecht (2006), Bruxelles (2006), Bucureşti (1997, 1995), Ravenna (1996, 1994), Iaşi (1996), Cluj- Napoca (1994, 1991), Wiesbaden (1993),
Lucrări în for public:
Bacău, Caransebeș, Ploiești România. Ungheni, Chişinău, Soroca, Criuleni, Hruşova (Criuleni), Anenii-Noi, Mereni (Anenii-Noi) Briceni, Republica Moldova. Novosibirsk, Federaţia Rusă. Plevna, Bulgaria. Berkenele, Letonia.