Înduioşătoare, încrederea cu care, student în anul II la Litere, mă apucasem să-l traduc, la patru mâini cu un coleg de facultate, pe Marcel Proust, înainte să fi citit baremi o pagină din saga sa, În căutarea timpului pierdut, într-o tălmăcire consacrată! Nu-mi amintesc cum făcusem rost de vol. I, Du côté de chez Swann, în mod cert nu era o ediţie franceză, ci una tipărită la Moscova – bună şi ea, de vreme ce era în franceză! –, iar contactul cu textul proustian ne-a dat senzaţia că mai lesne înveţi o limbă străină decât spargi codul unui limbaj auctorial singular, cum este cel al romancierului francez, unul dintre cei trei-patru scriitori care vor schimba faţa literelor europene din secolul XX (alături de Kafka şi Joyce). A durat săptămâni, munca noastră voluntară (şi încă, înainte de ore!), umplând paginile unui caiet dictando cu fraze care mai de care mai… proustiene (cum altfel?!), nerăbdători să ajungem la fragmentul cu madlena, despre care colegul meu mai în vârstă (& mai citit pe atunci) zicea că-i celebru, fără să intre în detalii. N-am mai păpat madlena – în primăvara lui ’83 colegul meu primise citaţie de la Comisariatul Militar, în ciuda faptului că era proaspăt însurat; cum să mai traduci dimineţile Proust când ţi-au rămas zile numărate de viaţă civilă alături de tânăra nevastă?!, aşa că întreprinderea noastră faraonică s-a încheiat vai! deloc glorios, totuşi nu fără a fi lăsat urme în felul meu de a scrie/a citi. (Şi dacă duceam la bun sfârşit Swann-ii, mă întreb acum, ce avea să se întâmple? Nici vorbă s-o putem publica, traducerea, şi nici meseria de tălmaci nu mă tenta – eram, vezi Doamne! autor, deja publicam în presa literară, în câţiva ani urma să-mi apară volumul de debut/rebut de versuri…) Bine spus: „Temeţi-vă de dorinţele voastre, ele s-ar putea împlini!” – la circa patru decenii distanţă, din tânăr traducător la patru mâini al Swann-ilor, iată-mă redactor de carte (după o primă lectură a Luciei Ţurcanu) la integrala În căutarea timpului pierdut, în noua traducere din limba franceză a lui Cristian Fulaş, în şapte volume, scoase la Cartier între 2022 şi 2024. (Rămână în paranteză lectura primelor trei volume, în tălmăcirea Irinei Mavrodin, până la sfârşitul anilor ’80, suficient ca să-ţi alimenteze orgoliul de a fi – vorba poetului Vasile Gârneţ – „unicul om din cartier/ care a citit Proust”.)
Între timp, am citit zeci de studii consacrate capodoperei proustiene, sute şi mii de pagini, şi am cel puţin un raft „proustian” monografic în biblioteca mea personală, asta fără a mai pune la socoteală eseurile risipite pe ici-acolo în formidabila serie de la Editurii Univers din anii ’80, în care apăreau Jean Ricardou, Gaston Bachelard, Walter Biemel, M.M. Bahtin, Gérard Genette, Jean Starobinski ş.a. Mi-au fost de mare ajutor unele („Timpul ca personaj principal” al lui W. Biemel; la fel, analiza Swann-ilor, făcută de V.V. Nabokov în Cursuri de literatură, din care reţin: „Întregul este o vânătoare de comori, unde comoara este timpul, iar locul de ascunzătoare este trecutul; aceasta e semnificația profundă a titlului În căutarea timpului pierdut. Convertirea senzației în sentiment, fluxul și refluxul memoriei, valuri de emoții precum dorință, gelozie și euforie artistică – acesta este materialul acestei opere enorme (…). Proust este o prismă. Singurul rol pe care îl are este e a refracta, iar prin refractare, de a recrea o lume în retrospectivă”; nu în ultimul rând, „Proust. Adevărata convingere a geloziei sexuale” din Canonul occidental al lui Harold Bloom); altele mai mult m-au încurcat (în genealogii care mai de care; în simboluri etc.); or, pregătind pentru tipar, volum cu volum, ediţia de la Cartier, mi-a fost de real folos jurnalul de traducător al lui Cristian Fulaş, din care îngăduie-mi-se să dau aici trei fragmente (din cele şapte, publicate în Timpul de Iaşi):
* * * * * * * *
S-a vorbit, se vorbește mult despre travaliul stilistic și lingvistic al lui Marcel Proust și cred că e timpul să mai vorbim. O carte e făcută (și) din semnificațiile ei, dar există resorturi, mișcări interne ale textului care trimit acolo și nu strică să le discutăm.
Cum e limbajul lui Proust? Relativ accesibil, măcar într-o formă primară a lecturii. Trasabil până în cele mai fine implicații ale lui, pentru că acest limbaj pune în scenă o serie de semnificații care – bănuiesc eu – au un sens. În prima parte a romanului, În partea dinspre Swann, avem un limbaj al sentimentului și naturii care trimite către o voce narativă interiorizată, a mărturisirii, a introspecției. Treptat, începând cu La Umbra fetelor în floare, își face loc în roman o altă voce narativă dublată de un alt limbaj, acela al societății mondene în care narautorul trebuie să își facă ucenicia socială. Ba chiar un al treilea limbaj, acela al lumii de jos, cum atât de plastic e descris chiar în carte, lumea celor mai puțin educați și – nota bene! – în mai mică măsură capabili de subtilitățile conversației mondene.
Avem până aici trei nivele ale limbajului – introspectiv, monden, vulgar – care, puse în joc pe spații foarte largi, declanșează marea provocare a romanului În căutarea timpului pierdut. Iar această provocare este, hai să încercăm să o numim în cuvinte: va rezista eșafodajul introspectiv la proba confruntării cu lumea? Aceasta e întrebarea fundamentală a limbajului proustian, aici trebuie să ne oprim și să gândim. Haideți să exemplificăm: e Françoise o oglindă necesară a parcursului social al eroului nostru fără nume? Nu cumva, la limită, fără conversațiile cu servitoarea principală a casei, finețurile din lumea înaltă ar rămâne fără un spațiu formativ de limbaj și s-ar prăbuși în imitație pură a mondenității? Elementele caustice din replicile Françoisei îmi par pietre de temelie pentru ceea ce mai târziu vom găsi constituit sub forma retortelor extrem de caustice în care Marcel Proust arde societatea, o disecă și într-un final (dacă pricep eu bine) o neagă. La fel: oare faptul că Perigot nu știe să scrie corect nu e și el o oglindă a societății mondene, nu e o subtilitate îndreptată tot către sutele de personaje din societatea înaltă care sunt numai imagine, fast și orgoliu?
Revenind: pe aceste paralelisme de limbaj – foarte atent dozate în carte – se construiesc linii de forță care intervin stilistic asupra esteticului și lasă urme pe care doar dacă nu vrei nu le vei vedea, poate cea mai importantă dintre aceste urme fiind necesitatea ca esteticul (drumul spre estetic, mai bine zis) să fie un drum cu necesitate solitar. Nu putem accede la estetic din societate, pare să ne spună autorul, societatea e doar ceea ce trebuie negat (criticat, ridiculizat, de ce nu batjocorit) pentru ca o gândire cu necesitate estetică să-și poată face loc în lume. (O paranteză: sunt convins, mai întâi ca om care-l studiază pe Proust in extenso, că tot acest travaliu ar fi mai puțin vizibil pe spații mici. E nevoie de timp pentru ca jocul limbajului să se facă simțit și înțeles, de un timp al lecturii, al interiorizării textului, al înțelegerii lui.) Nu cumva, în acest timp din paranteză – celălalt timp, al lectorului pus față în față cu textul – Françoisei îi e substituită Oriane de Guermantes, nu cumva (în nenumăratele durități de limbaj ale ducesei) o regăsim tocmai pe aparent marginala Françoise și astfel urcăm – prin limbaj – pe un alt palier al sensului? E de studiat, nu răspunsuri caut aici, mai degrabă caut cel mai potrivit mod de a-l înțelege pe scriitor și modul lui de a-și face cartea.
Dacă singura explicație a lumii e estetică, dacă e necesară o ardere, o sublimare a lumii și a tuturor lucrurilor pe care le presupune aceasta pentru a accede spre înțelegere, atunci cu siguranță modul acesta de înțelegere pe care îl propun eu (unul care pornește dinspre voci și stil) poate constitui o cheie. Limbajul vulgar pus în fața limbajului cult, limbajul cult versus limbajul monden, limbajul monden versus limbajul esteticii și al filosofiei, iată pragurile pe care orice traducător (și inerent comentator) trebuie să le treacă pentru a coborî în interiorul cărții. Cu siguranță sunt praguri pe care le parcurge orice cititor și sunt drumuri pe care se aventurează inerent, fie că vorbim despre acel drum de halaj din marginea Yvonnei sau de treptele care urcă spre magnificul palat al cuplului Marie-Gilbert, prinții de Guermantes.
Ca traducător, rămân mereu cu întrebarea: au fost vocile mea destul de duioase, destul de dure, destul de violente, merg, la rândul meu, pe un drum corect al traducerii? Doar timpul, cel care mă poartă prin această estetică, îmi poate răspunde la propriile mele întrebări. Timpul interior care a fost al scriiturii lui Proust și a devenit al traducerii mele.
& & &
Am evitat – pe cât mi-a fost posibil – să discut în această serie de articole despre un subiect în același timp sensibil și periculos, dacă în domeniul artei putem vreodată să vorbim despre pericol. E necesară o retraducere a lui Proust? Și dacă da, de ce? Sigur, o întreagă tradiție spune că operele mari ale literaturii universale ar trebui revizuite sau chiar retraduse la un interval de aproximativ 30 de ani. Te-aș ruga să nu mă întrebi de ce 30 de ani și nu 40 sau 20, în fond nici eu nu știu. La fel, oare câte traduceri ale lui Don Quijote sunt în limba franceză? Și e bine că nu știu, e plină lumea de oameni care știu absolut tot și asta nu e bine.
Când am început acest proiect, în anul 2019, m-am întrebat eu însumi dacă e nevoie să fac asta. E o muncă uriașă, satisfacțiile meseriei de traducător la noi sunt dacă nu rizibile, atunci ridicole, iar probabilitatea de a nu-mi duce munca la bun sfârșit e în continuare destul de mare. De ce, atunci, m-am apucat de așa ceva? N-aș putea da un răspuns precis. Poate pentru că îmi place Proust. Poate pentru că demonul vanității m-a împins să fac asta, voind să-mi arate ce gust au regretele și să mă învețe o lecție. Poate, doar poate, mi-am închipuit că pot mai bine decât iluștrii mei înaintași, dar asta rămâne de văzut la o analiză comparativă despre care sunt convins că nu va fi făcută niciodată. Mi-am asumat aceste riscuri, dar am făcut-o cu oareșcare metodă: mi-am spus de la început că nu voi face o revizuire e edițiilor Cioculescu sau Mavrodin, ci, complet contraintuitiv, voi încerca să dau o traducere nouă în care oglinda mea de lucru nu avea să fie în limba română, ci în limba engleză. Mai precis, ediția Modern Library Paperback Edition 2003. În fond o re-retraducere ajustată de D. J. Enright după traducerile anterioare ale lui C. K. Scott Moncrieff și Terence Kilmartin. Sunt și traducător din engleză, hai să spunem că am un avantaj aici, dar e minor.
Dar poate impulsul cel mai puternic de a traduce Proust l-am primit dinspre notele de traducători ale celor doi americani. Să cităm, citatul va salva lumea:
A general criticism that might be levelled against Scott Moncrieff is that his prose tends to the purple and the precious – or that this is how he interpreted the tone of the original: whereas the truth is that, complicated, dense, overloaded though it often is, Proust’s style is essentially natural and unaffected, quite free of preciosity, archaism or self-conscious elegance. (A Note to the Translation, 1981, Terence Kilmartin)
Și mai departe, cum scrie-n carte, dar la 11 ani distanță:
C. K. Scott Moncrieff excelled in description, notably of landscape and architecture, but he was less adroit in translating dialogue of an informal, idiomatic nature. At ease with intellectual and artistic discourse and the finer feelings, and alert to sallies of humorous fantasy, he was not always comfortable with workaday matters and the less elevated aspects of human behavior. It was left to Kilmartin to elucidate the significance of Albertine’s incomplete but alarming outburst – „... me faire casser...” – in The Captive, a passage Scott Moncrieff rendered totally incomprehensible, perhaps through squeamishness, perhaps through ignorance of low slang. Other misunderstandings of colloquialisms and failures to spot secondary meanings remained to be rectified. (A note on the Revised Translation, 1992, D. J. Enright)
Opresc aici citatele, suntem gata salvați, nu fără să mă întreb dacă o discuție despre amintita expresie me faire casser nu cumva ar demola în sufletele alese și O, atât de pudibonde un mit care și la noi se perpetuează, anume mitul unui Proust al cărui text e mult mai „educat, delicat etc.” decât în varianta originală (Să ne amintim, pioși, furtuna iscată în sufletele curate din social media de o jucăușă interpretare a verbului s’endimencher). Poate doar pentru aceste ajustări, și o retraducere e cu totul și cu totul necesară în limba română. E în fond argumentul meu suprem pentru un asemenea gest: Proust trebuie să redevină natural. Limba în care e tradus trebuie îndreptată din nou spre limbajul folosit de el, spre tonalitățile și semnificațiile lui, încercând să o dezgolim de toate zorzoanele care de cele mai multe ori nu sunt ale originalului, ci ale traducătorilor. Cum să spun cât mai fin, poate că Proust e prea cult în limba română și trebuie să schimbăm asta. E datoria mea, măcar conform contractului. Mi-o asum, chiar conștient de faptul că voi fi criticat fără a fi înțeles și voi fi lovit cu argumente de genul „spiritul epocii” sau mai știu eu de care, eternele argumente ale lumii bune puse față în față cu un outsider. E soarta fiecărei încercări de acest gen, sunt liniștit în această privință.
& & &
Pe 25 februarie 2021 – așa am mâzgâlit pe prima pagină a cărții – începeam traducerea volumului 4 din În căutarea timpului pierdut, Sodoma și Gomora. Am încheiat abia ieri, în 16 ianuarie 2022. O medie debusolantă de sub 50 de pagini pe lună, dar într-un anume sens nu e rău deloc. Nu mă grăbesc nicăieri. Unde m-aș grăbi? Esența acestei traduceri nu e să e grăbești, nu e să lucrezi în obișnuitul regim cantitativ al lui pagină pentru bani, ci tocmai să încerci să temporizezi, să îți dai timp, să înțelegi în sfârșit ceea ce faci. Cu un zâmbet, aș adăuga acestei traduceri adjectivele inițiatică și formativă. Dacă aș avea obrazul atât de gros, aș spune tot zâmbind că munca mea mă face mai om și într-un fel ciudat mai scriitor. Doar că nu o voi face, e plină lumea de exaltați și fără mine.
Ce vreau să spun, însă, e că în ultimii trei ani am descoperit un lucru pe care nu credeam să ajung să-l povestesc și despre care – iată! – vreau să zic azi câteva cuvinte. Transa. Cuvântul e încărcat de semnificații și trimite la nebunie, o stare deloc propice traducerii, s-ar spune, dar înclin să cred că e un cuvânt foarte potrivit pentru ceea ce se întâmplă când travaliul textual e destul de îndelung cât să conteze. Transă, așadar. Desprindere de sine și scufundare într-o entitate străină, înstrăinare-apropriere, adecvare – depersonalizare. Transa ca mediu și procedeu de lucru. Ca unic vehicul prin care mai poți îndrăzni/spera să îți iasă. Transa limbajului celuilalt, înțelegerea ca identificare, transpunerea ca transformare ce nu mai poate fi nicicum logică, ci se supune unui set de reguli pe care nu mai ai cum să le dezbați și pe care oricum nu ar avea sens să încerci să le definești. Transa ca intuiție a gramaticii care dezleagă fraza, ca rezolvare fulminantă a ceea ce cu niciun chip nu poate fi rezolvat, căci rămâne pentru totdeauna evident că suprapunerea dintre două regimuri denotative și-n același timp conotative e o încercare fără sorți de izbândă.
Și întrebarea care se pune e: până unde împingem această stare? Până unde ești dispus – ca traducător și ca scriitor, pentru că e imposibil să nu fii și scriitor când traduci Proust – să împingi lepădarea de sine? La cât de multe ești dispus să renunți? Cât îți vei apăra principiile? Cât vei lupta cu tine până când te vei face să înțelegi că undeva în structura textului pe care îl transpui o voce lipsită de orice particularitate îți strigă Eu suntem, Noi sunt, toate aceste aproximări fără rezolvare ale identității? Când dimineața devreme vocea din minte îți șoptește Eu suntem la pagina X, Noi sunt la paragraful Y. Când deschizi fișierul și recitești ultimele două-trei paragrafe și te scufunzi la loc în voci, atunci începi să cobori din nou în structura transei. Lumea se liniștește, zgomotele din jur se estompează, luminile devin simple licăriri pe un fundal irelevant, totul se încețoșează și transa te scufundă în celălalt auz, în vocea secundară care nu doar citește și interpretează, ci pune în joc mult mai mult de atât, cheamă în scenă stilul și îl dezlănțuie frază după frază, propoziție după propoziție, punct după punct. Până unde? Până când? Până la capăt, evident.
În fond, ca să rămânem în lipsa de limită a discuției și să fim în continuare liberi, aș zice că până oriunde. Aș zice că transa asta e tocmai libertatea artei, libertatea de a spune orice, oricând, sub orice regim, în fața oricui, împotriva oricui și pentru oricine, fără nicio limitare. Iar Proust – homosexualul Proust, însinguratul Proust, marginalizatul Proust, cu adevărat genialul Proust, mondenul Proust – a știut să spună asta. A știut să ne transmită faptul că până și în cele mai puțin libere lumi imaginabile putem fi liberi să ne spunem povestea. Că arta e liberă, pentru totdeauna liberă. Și nimeni, până la urmă, nu ne va putea face nimic. Doar că el a făcut asta prin artă, el s-a pierdut pe sine și s-a mistuit în carte, nu a strigat, nu s-a văietat, nu prea și-a plâns de milă, nu a militat. A suferit demn până la capăt și și-a spus povestea ca într-o transă în care a trăit scufundat aproape 15 ani.
Am terminat de tradus Sodoma și Gomora și nu simt nevoia să fac propagandă. Nici pentru mine, nici pentru vreo idee, nici pentru vreo politică. Am ieșit mai bun din încercare, am ieșit mai înțelegător și cu mintea mai limpede. Transa a limpezit asperitățile și pot zâmbi. Ceea ce-ți doresc și ție.