O săptămână în care doliul a fost la el acasă în Republica Moldova, dar şi în lumea mare. La o zi de la funeraliile actorului Vlad Ciobanu, Irina Nechit şi-a lansat volumul de poeme Masa de sărbătoare, Cartea Românească, Bucureşti, 2020, la Muzeul Naţional de Literatură „Mihail Kogălniceanu” din Chişinău, eveniment literar peste care nu se poate trece cu vederea.
Nu mai puţin de cinci discursuri critice (Vasile Gribincea, Moni Stănilă, Dumitru Crudu, Nicolae Leahu & subsemnatul) la care se adaugă şi intervenţiile moderatoarei, doamna directoare Maria Şleahtiţchi, plus două recitaluri (Iraida Bobescu și Eugeniu Matcovschi de la Satiricus) – un adevărat regal intelectual, filmat cap-coadă şi arhivat la MNL, de la care, dată fiind situaţia pandemică, a lipsit marele public (să sperăm că nu va lipsi şi de la întâlnirea cu cartea, această urmând să vină, în decembrie, la librăria Cărtureşti din Mall Dova). Nu voi cita aici luările de cuvânt ale confraţilor mei literaţi, suficient să spun că majoritatea s-au întâlnit în ideea că Irina Nechit tocmai a dat „cartea vieţii ei”, alias „o carte excepţională”; îngădui-mi-se să rezum mai jos discursul meu.
Irina Nechit este un „poet de colecţie” – şi nu mă refer doar la prezenţa sa în antologia Un secol de poezie română scrisă de femei, Vol. I, Cartier de colecţie, 2019 –, o voce lirică inconfundabilă a literaturii române de pretutindeni & din toate timpurile, ajunsă iată la apogeul creaţiei sale. Fără a fi declarat „feministă”, poezia ei (ca şi dramaturgia, dar despre asta, cu altă ocazie) – scrisă cu prioritate la persoana întâi singular – are toate însemnele feminităţii (de la titlul manifest al volumului de debut, Şarpele mă recunoaşte), atât imediate (iubită, fiică, mamă – tot atâtea ipostaze ale eului liric), cât şi „ancestrale” (păstrătoarea tradiţiei, fiinţa ce comunică, ritualic, cu Lumea de Dincolo), în acest sens trebuie citit şi prezentul volum. Titlul (feminin şi el) Masa de sărbătoare face trimitere la Masa de Pomenire, alias Masa Tăcerii, dar şi tangenţial la Cina de Taină, atât că aceasta nu este aşternută în casă sau curte (vai! pustii, după plecarea tatei şi a mamei), ci chiar în natură – de unde şi atmosfera „panteistă” (de ce nu, chiar „mioritică”, chiar dacă – vorba poetei – „Noi nu avem turmă”) a cărţii. Forţând puţin terminologia, aş zice că Irina Nechit scrie o poezie „antropologică”, făcând o minuţioasă „muncă de teren”, iar versurile ei sunt tot atâtea suflete plecate & case părăsite trecute acum în cuvinte, şi abia astfel salvate. Un singur exemplu, spre edificare, antologicul poem:
Ești aici?
În afară de mine,
cine mai respiră în cameră?
Cărțile nu au plămâni,
clopotul de ceramică stă neclinitit,
plapuma e bine întinsă,
pernele nu se umflă, nu se dezumflă.
Doar obiecte neînsuflețite în jurul meu,
doar masa, divanul, cuvertura moartă,
cuierul cu haine spânzurate,
pașaportul și buletinul
într-o cutie de pantofi.
Cine mai respiră totuși
în camera cu un geam spre asfințit?
A, da, trifoiul.
Nu mai țin minte de câte ori
mi-am luat rămas bun de la el.
Se ofilea încet,
îi îngălbeneau toate frunzele,
dar îi schimbam pământul
și încolțea din nou.
Trifoiul acesta
îl am de la mama,
într-o zi mi-a dat niște cartofiori,
nu știam ce putere au,
acum văd cum frunzele tinere
apucă soarele de ultimele raze
și-l țin o vreme lipit de geam.
În fiecare an trifoiul se usucă,
pare un smoc veșted de buruieni,
trec zile și săptămâni
până găsesc pământ proaspăt,
îl mut în alt ghiveci
și firele răsar mai verzi ca altădată.
Norul de frunze fragede se mișcă ușor.
Ești aici, mamă?
Așa respiră trifoiul?
Dacă ți-aș schimba pământul,
ai răsări din nou?