(continuare)
Em. Galaicu-Păun: Înainte de a analiza în amănunt proza & poezia, acorzi o atenţie deosebită criticilor – canonici, din exil, optzecişti, nouăzecişti, 2000-işti (secţiunea Autori, p. 183-242) –, unii ieşind oarecum diminuaţi (N. Manolescu, Al. Cistelecan), alţii beneficiind de clauza criticului cel mai favorizat (C. Rogozan, A. Terian), numeroşi strălucind prin absenţă (Gh. Perian, V. Podoabă, N. Oprea). Crezi că se poate vorbi de „critici de direcţie” în literatura română de după 1989 care să fi impus o formulă? o şcoală? un curent? la urma urmelor, o temă de dezbatere de mare interes? A avut critica un „cuvânt greu de spus” în societate, în aceste ultime trei decenii? Garnitura de critici 2000-işti poate impune un alt canon?
Mihai Iovănel: Nicăieri în lume critica literară nu mai are „un «cuvânt greu de spus» în societate”. Și de ce ar face-o? În secolul al XIX-lea, când critica a apărut (ca și literatura) ca ocupație burgheză relativ autonomă, relativ specializată, literatura juca un rol central în educație, în spațiul monden, în distracție, chiar în politică. Astăzi acel rol s-a pierdut, funcția literaturii fiind distribuită către alte zone. Deci nici critica literară nu are cum s-o ducă prea bine, și nu doar în România. Chiar la nivel de universități occidentale, studiul literaturii este văzută ca o „bulă” umflată artificial de-a lungul boomului economic care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial. O bulă aflată azi într-un proces accelerat de ajustare.
Asta nu înseamnă că, în interiorul profesiei, criticii n-au continuat să funcționeze. La un randament superior salariilor de rahat din învățământ și cercetare (abia în ultimii ani acestea au început să crească). Impunerea câtorva generații – douămiiști, post-douămiiști – n-ar fi fost posibilă fără acțiunea criticilor apăruți la începutul anilor 2000. Dintre conceptele lansate în acest timp, îl amintesc pe cel de „critică de export”, dezvoltat și ilustrat de Andrei Terian – un concept important pentru că problematizează felul învechit și autarhic în care mulți critici români au continuat să-și privească profesia după 1989.
În ce privește canonul – literatura română este prea redusă pentru a conține prea multe canoane alternative. Nu-i ca și cum am avea, ca britanicii, 20.000 de romane publicate în secolul al XIX-lea în care am putea săpa căutând capodopere necunoscute. Sigur, ceea ce poate face generația mea – și a și făcut în parte – este să chestioneze regulile după care a fost construit canonul: nu de puține ori clasiste, rasiste, reacționare, misogine etc. Este un proces în curs.
Em. G.-P.: Pe lângă volumele de memorii, numeroase – amintite, cele mai importante, la pagina 349 –, în anii ’90 au văzut lumina tiparului câteva romane de sertar, unele adevărate capodopere, de-ar fi să pomenesc doar de Adio, Europa! de I.D. Sîrbu. Şi din exil au venit scrieri notorii, de pildă – cu întârziere de cca jumătate de secol – Ferestrele zidite de Alexandru Vona. De ce sunt trecute sub tăcere în Istoria… ta? (Amintesc în paranteză că, în urma unei anchete pe durata unui an cu privire la romanul românesc din secolul XX, Ferestrele zidite au ieşit pe locul doi, imediat după Craii de Curtea-Veche.) Unde este locul unor asemenea scrieri care nu au putut să apară în comunism, iar odată publicate la începutul anilor ’90, au fost circumscrise momentul recuperării şi lăsate tot acolo?
M. I.: Deși publicat după 1989, Ferestrele zidite a fost scris în anii ʼ40. Ca să fi intrat în Istoria mea ar fi trebuit să creeze un efect de ecou care să arate că e vorba de un roman care participă, și altfel decât prin data de apariție, la literatura contemporană. Ceea ce nu s-a întâmplat. Adio, Europa! (în care eu nu văd o capodoperă; capodoperele lui Sîrbu țin exclusiv de jurnalele și de corespondența lui – cel puțin asta este părerea mea) este specific mai curând fenomenului literaturii de sertar din comunism. Sigur, acest fenomen a ieșit la suprafață în postcomunism și aș fi putut să-l discut mai pe larg decât am făcut-o. Poate în ediția a doua.
Em. G.-P.: Şi cu autorii canonici de până la ’89 – de-ar fi să mă refer la N. Breban, C. Ţoiu, G. Bălăiţă, D.R. Popescu sau A. Buzura – care au continuat să scrie/să publice în ultimele două-trei decenii, ce facem? Nu-i mai luăm în considerare? Crezi că ponderea acestora pe piaţa de carte post-decembristă e neglijabilă? Nu te-ai grăbit să-i „pensionezi” mult prea devreme? Sau nu era nimic de adăugat la profilurile lor literare – adevărate efigii, unele! – aşa cum s-au conturat până în ’89?
M. I.: Nici Lovinescu nu-l comentează pe Slavici în Istoria literaturii române contemporane, deși Slavici continuase să publice și după 1900, borna cronologică a istoriei lui. Am făcut trimiteri succinte la D.R. Popescu, Augustin Buzura ș.a., dar să-i discut analitic ar fi însemnat de facto să pun semnul de egalitate între ideea de scriitor „în activitate” și cea de scriitor „contemporan”, ceea ce ar fi echivalat cu includerea în această Istorie a literaturii române contemporane a întregii literaturi de după război. N-am vrut să fac asta. Deși în cartea mea apar numeroase incursiuni în istoria literaturii române, care ajung până în secolul al XIX-lea, acestea au un rol precis, de reconstituire a unor genealogii, în ideea că felul în care au evoluat de-a lungul timpului unii scriitori este conectat în mod relevant la design-ul actual/ contemporan al literaturii.
Em. G.-P.: Este pentru prima oară – te rog să mă corectezi, dacă greşesc – când Paraliteraturile se bucură de o asemenea atenţie într-o Istorie a literaturii române, fiind analizate nu mai puţin de opt subdiviziuni. Mărturisesc, n-am citit nici un procent din lucrările la care te referi în paginile 437-489, unele mi-au stârnit însă interes graţie felului în care sunt prezentate; întrebarea mea este dacă li se aplică şi lor aceeaşi grilă de lectură ca în cazul prozei analizate în capitolele 10-12? Nu cumva paraliteraturile înghesuie, în Istoria… ta, romanul & proza scurtă aşa cum sunt percepute în mod tradiţional? Ne vom întoarce în Muribecca de Sebastian A. Corn este – judecând după nr. de pagini acordate – o scriere mai importantă decât Pupa russa lui Gheorghe Crăciun, rezumată sumar, sau decât Ploile amare de Alexandru Vlad, abia dacă pomenite, ca să nu mai vorbesc de Rădăcina de bucsau a lui O. Nimigean, trecută sub tăcere?
M. I.: Dacă m-aș fi mulțumit să tratez lucrurile „aşa cum sunt percepute în mod tradiţional” ar fi fost inutil să-mi mai scriu cartea – avem deja suficiente mostre „tradiționale” de înapoiere metodologică. De cel puțin 50 de ani, în Occident paraliteratura nu mai este percepută ca o zonă exotică de interes academic. Doar la noi, care am rămas „tradiționali”, continuă să miște ideea că într-o istorie literară se intră în ordinea gradelor – mai întâi geniile, apoi marii scriitori, apoi scriitorii importanți, apoi scriitorii buni, apoi, în fine, cine mai apucă. Și că toate gradele mari se găsesc în zona literaturii înalte. Că autorii de SF, de literatură polițistă sau, în general, de literatură de consum n-au ce căuta într-o istorie. Resping această ipoteză. Dar am observat nu fără amuzament diverse reacții indignate pe Facebook pentru că am scris despre Irina Binder și Pavel Coruț, de parcă i-aș fi prezentat ca mari scriitori, nu ca simptome ale machismului internalizat de literatura romance autohtonă și ale conspiraționismului securist-protocronist-dacist.
Ca să mă refer pe scurt la contraexemplele pe care le citezi. Ploile amare este un roman care putea să apară și în anii ʼ60, când D.R. Popescu a început să publice seria F. Da, Ne vom întoarce în Muribecca tratează comunismul într-un mod mai provocator intelectual decât o face Crăciun în Pupa russa – și în general Florin Chirculescu (care a semnat multă vreme cu pseudonimul Sebastian A. Corn) este un autor mai interesant și mai complex decât Crăciun. Despre Nimigean o să scriu în ediția următoare, deși nu cred că absența lui produce vreo anomalie în tabloul general – nici ca poet, nici ca prozator, nici ca eseist (în ultima calitate oferă o versiune plictisitoare de reacționar înspăimântat de feminism și „corectitudine politică” – îl creditez cu o inteligență superioară nivelului ăstuia).
(Va urma)