Sistemul comunist s-a fondat pe câteva mituri fundamentale. Tocmai de aceea, în cartea mea, Mizeria utopiei: Criza ideologiei marxiste în Europa Răsăriteană, am numit regimurile de tip leninist mitocrații. Erau, spre a relua formularea lui Martin Malia, partocrații ideocratice cu fundament mitocratic. Primul era cel al partidului predestinat să interpreteze interesele proletariatului, să vorbească în numele său, să ofere soluții definitive pentru a realiza comunitatea perfectă.
Al doilea mit era acela al comunismului ca „vârstă de aur”. Principala teză de escatologie din viziunea marxistă despre istorie este, evident, o teodicee raționalizată: numele lui Dumnezeu este înlocuit prin Istorie, Istoria are un sens, un telos, o finalitate, merge dinspre libertatea parțială înspre cea deplină. Libertatea este definită însă în termeni post-hegelieni, drept necesitate înțeleasă. Teza pe care o proclamă urmașii lui Marx și ai lui Lenin susține că revoluția proletară dictată de un imperativ istoric ineluctabil și inexorabil, de un determinism istoric căruia nu i se va putea sustrage nicio țară, niciun popor sau individ, este aceea a saltului despre care vorbea colegul și prietenul lui Marx, Friedrich Engels—din imperiul necesității în cel al libertății.
Imperiul necesității este acela în care economicul se află încă într-o stare precară ce nu poate asigura deplina egalitate a ființelor; politicul însuși este subsumat unor interese partizane, socialul este încă atomizat. Imperiul libertății este acela în care se ajunge la identitatea între esență și existență: natura umană își poate atinge deplina dezvoltare, iar condiția pentru libertatea tuturor este găsită în libertatea fiecărui individ.
Georg Lukács (stânga) cu Anna Seghers, 3 iulie 1952
Undeva se produce deci armonizarea între libertatea individuală și libertatea socială. În consecință, comunismul reprezintă și un fundamentalism teleologic. Scopul lui este cunoscut: trebuie să ajungem la împărăția lui Dumnezeu pe pământ, adică a proletariatului, acest Mesia al Istoriei. Citiți Istorie și conștiință de clasă, cartea lui Georg Lukács apărută în 1923, și veți înțelege la ce mă refer. Folosesc noțiunea de fundamentalism pentru că ideologia comunistă șterge distincția dintre împărăția divină și cea terestră, dintre regatul transcendent și cel imanent.
Cei trei M: mitul, magia și miracolul
În aceste condiții, comunismul are nevoie de o mistică politică. Pentru a înțelege comunismul ca ispită, doresc să reamintesc opinia unui mare istoric al național-socialismului, Fritz Stern, potrivit căruia orice religie politică, orice mesianism revoluționar funcționează pe baza celor trei „M”: mitul, magia și miracolul. Mă grăbesc să adaug că, în acest sens, revoluțiile din 1989 nu au fost, de fapt, revoluții clasice. Au fost revoluții care aboleau noțiunea tradițională de revoluție.
Comunismul reprezintă și un set de axiome ideologice cu valoare și ambiție universal explicative. Cu alte cuvinte, acesta se poate rezuma în pretenția de infailibilitate a cunoașterii. Acest aspect are ca principale consecințe negarea totală a realității și substituirea acesteia prin utopie și mit. Lucru total paradoxal în condițiile în care comunismul, precum nazismul, are o pretenție scientistă. În ce constă domnia mitului și a utopiei în comunism? La această întrebare a răspuns superb Leszek Kołakowski prin afirmația: „comunismul a reprezentat supremația minciunii”.
Această minciună s-a aflat în mod fundamental în inima proiectului marxist-leninist sub forma refuzului realității și a înlocuirii ei printr-o hiper/trans/meta-realitate. O astfel de caracteristică este sursa generatoare de discursuri paralele care li se par viabile celor care le rostesc, dar celor care-și mențin minimumul de luciditate li se par a fi expresia unei dedublări absolute. De aici și problema fundamentală din interiorul proiectului ideologic marxist, anume, cea a duplicității și ipocriziei.
Atât Pavlik Morozov, pionierul care-și denunță tatăl poliției secrete în timpul colectivizării, cât și escrocul genial Ostap Bender, personajul romanelor lui Ilf și Petrov, simbolizează dezastrul moral al comunismului. Să amintesc aici două cărți: Comrade Pavlik: The Rise and Fall of a Soviet Boy Hero de Catriona Kelly și Tear Off the Mask: Identity and Imposture in Twentieth-Century Russia de Sheila Fitzpatrick. Când discutăm despre moștenirile leniniste în regimurile postcomuniste, una dintre cele mai importante rămâne moștenirea dublului limbaj și a dublelor standarde. Ne putem despărți de moștenirea leninistă la nivelul mentalului numai dacă vom renunța la această cultură a minciunii și duplicității, care este încă prezentă din Rusia până în acele Länder ce-au format cândva Germania de Răsărit...