Intelighenția occidentală între admirația față de URSS și „democratura” de după 1989

Pierre Hassner (1933-2018) a fost un geopolitolog și filosof francez de origine română, a cărui operă e concentrată pe analiza conflictelor internaționale din timpul Războiului Rece și după căderea Cortinei de fier. În numeroasele sale articole și lucrări, Hassner s-a ocupat de totalitarism, de evoluțiile și de istoria gândirii politice din Europa post-Război Rece. Analizînd regimurile politice din Rusia și China de după 1989, Pierre Hassner a inventat termenul de „democratură”, care definește aceste țări drept state care nu mai sînt regimuri totalitare în sine, dar nici democrații adevărate, sînt adică state care-și ascund natura încă totalitară sub o fațadă democratică, funcționînd ca democrații parlamentare și constituționale de formă. Termenul a fost aplicat și regimurilor din țările central- și est-europene de după 1989. În 1990, Pierre Hassner a fost prezent la microfonul Europei Libere, ca oaspete al Monicăi Lovinescu.

Monica Lovinescu: „Pierre Hassner, numele v-a fost deseori citat în presa din România, mai ales în legătură cu termenul de „democratură” pe care l-ați pus în circulație, și care definește atât de exact trecerea de la totalitarism spre sperata democrație a țărilor din estul și centrul Europei. Azi însă, nu de această evoluție în sine aș vrea să ne ocupăm, ci, pe marginea comunicării dumneavoastră de la Cracovia, de felul în care intelighenția occidentală a privit spre Est și spre fenomenul totalitar, și acuma post-totalitar. A fost o primă perioadă, de care aminteați și în comunicare, perioada Marii Dogme, nu-i așa?

Pierre Hassner: Da, și aș vrea să încep, cum am făcut și acolo, aducând un omagiu celor care au făcut excepție. Eu am aveam 15 ani când am sosit din România în 1948, și am fost izbit de faptul că toată lumea vorbea de țările comuniste de parcă ar fi fost altă planetă, n-avea nici o legătură cu ce cunoșteam eu, în afară de, atunci l-am cunoscut, citind ziarele, pe Raymond Aron, și pe urmă Congresul pentru libertatea culturii, revista „Preuve”, a fost un mic grup de oameni care îmi dădeau impresia că vorbeau de Europa de est așa cum era ea, așa cum începusem eu s-o percep, fiind aproape copil și numai la începutul regimului comunist. Însă era excepția, și cred - în special în Franța, care a fost poate împreună cu Italia, țara în care dogma a fost cea mai puternică - în special în Franța am avut impresia că intelectualii nu se uitau la Europa de est, se uitau la ei înșiși, și vedeau în Europa de est fie continuarea istoriei lor, de exemplu percepția Revoluției sovietice ca o urmare mai radicală, dar logică, a Revoluției franceze, sau vedeau în comunism un aliat față de un dușman comun, fie războiul, naționalismul, războiul din 1914 - mulți au devenit comuniști din pacifism - fie antifascismul, sau anticolonialismul, sau antirasismul, fie la mulți dintre ei era mai ales opoziția față de propria lor societate, de exemplu un Jean Paul Sartre, trebuia să fie undeva un aliat, o utopie care să fie contrariul societății burgheze pe care o critica.

Era acest lanț de identificări, sunt contra burgheziei, deci sunt pentru cei săraci, deci sunt pentru partidul în care ei cred, partidul comunist, deci sunt pentru Uniunea Sovietică în care crede partidul comunist. Dar totuși cred că realitatea își face un anumit drum, și mai ales în Uniunea Sovietică, care întâi era fascinantă și slabă și trebuia apărată între cele două războaie, pe urmă fascinantă și puternică, se credea că este victorioasă și că arată drumul istoriei. Pe urmă, după raportul Hrusciov și după alte lucruri, cred că credința în comunism s-a stins, dar mai rămânea credința în puterea Uniunii Sovietice, cu care era bine să nu fii în termeni prea proști, și pe urmă, pînă la sfârșit s-a dus și asta.

Monica Lovinescu: Dar s-a dus mai ales prin întâlnirea, să spunem, schematizând lucrurile, prin întâlnirea dintre ceea ce a fost numit curentul noilor filosofi, în parte foști stângiști de pe baricadele din '68, întâlnirea lor aproape fulgurantă cu Soljenițîn, sau cu adevărul, bineînțeles, cu adevărul Gulagului, și din 1975, sau 1974 încoace, trăind cred în atmosfera intelectuală cea mai de-dogmatizată din tot restul Europei și din America, n-aveți impresia asta?

Pierre Hassner: Da, cu toate că există pericolul, la care vom reveni, ca să se substituie altei dogme. Unii din acești noi filosofi, după ce au alergat după toate experiențele, utopiile revoluționare, Cuba, China etc., cred că pur și simplu le trebuia un anumit maniheism, și atunci în locul imperialismului american a fost totalitarismul sovietic, în locul eroicului popor vietnamez au fost dizidenții și Soljenințîn, dar e un anumit pericol și în acest fel de percepție, pentru că pe urmă, când vine dezamăgirea...

Monica Lovinescu: Când vine realitatea...

Pierre Hasner: Când vine realitatea, care este întodeauna mai complexă, mai puțin în alb și negru, apare riscul unei absențe de interes, sau al unei noi răsturnări, este pericolul pe care poate îl vedem astăzi.

Monica Lovinescu: Da, și despre care vom discuta. Înainte, deci, să spunem că în numele acestui maniheism, care nouă ni s-a părut salutar, mie mi s-a părut salutar în orice caz, pentru că descărca atmosfera de o serie de nori care-ți permiteau greu să respiri în ea, și dumneavoastră ați remarcat-o, și apropierea de Raymond Aron așa s-a săvârșit, a fost momentul minunării în fața anului 1989, în fața dezintegrării bruște - bruște, în sfârșit, probabil că nu bruște, a fost pregătită de atâtea ori, dar bruște pentru niște ochi occidentali, a universului sovietic. Iar după aceea a venit marea dezamăgire, care nu privește numai România, de altminteri, dar care a privit foarte mult România, și despre care aș vrea să ne vorbiți, pentru că ați vorbit și la Cracovia, și de altminteri Cracovia a fost un exemplu al acestui dialog încă ne-bine început între Est și Vest, cu toate că se aflau acolo cei mai reprezentativi dintre intelectualii Estului, și cei mai buni specialiști ai Estului din Vest.

Pierre Hassner: Da, cred că cazul României a fost cazul cel mai izbitor, pentru că cel mai concentrat, în doar câteva luni a fost deodată surpriza Revoluției, entuziasmul extraordinar față de ce se vedea la televiziune, și pe urmă dezamăgirea de la procesul lui Ceaușescu pînă la invazia minerilor, așa că s-a trecut în câteva luni de la ignoranță, apoi entuziasm, apoi dezamăgirea. Dar în general, cred că se poate spune că întâi în timpul marii iluzii pro-comuniste Europa de est apărea ca un model al viitorului socialist, fără exploatare șamd. Pe urmă au fost popoarele martire și solidaritatea cu dizidenții, cu intelectualii șamd. Și acum marele pericol este că deodată Europa de est apare mai mult cu figura trecutului decât a viitorului, adică occidentalii, intelectualii occidentali spun „ce-i cu ăștia care tot cer bani și care sînt plini cu naționalism, cu xenofobie, cu povești de frontieră, de minorități, pe care noi le-am avut în trecut, dar mai curând am vrea să le uităm?”

[...]