Irina Nicolau (1946-2002) a fost folcloristă, eseistă, specialistă în etnologie, istorie orală și muzeologie. S-a născut la București într-o familie de aromâni, după tată, şi greci, după mamă. A studiat la Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti. Între 1970-1989 a fost cercetător la Institutul de Etnografie şi Folclor. După 1990, a intrat în echipa cu care pictorul Horia Bernea a îmființat Muzeul Ţăranului Român, unde a coordonat „Programele de etnologie și activitate culturală”, organizînd expoziții, programe de antropologie vizuală și memorie orală, publicarea de lucrări de etnologie alternativă, lecții pentru copii în Școala satului, conferințe.
A consemnat mărturii ale participanţilor la evenimentele din decembrie 1989 în volumele „Ne-a luat valul” şi „Vom muri şi vom fi liberi”, apărute în 1990. Este autoarea mai multor cărți, unele dintre ele în colaborare, între care amintim aici „Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara, urmată de mărturia lui Comel Drăgoi” (1993), „Piaţa Universităţii” (1997), „Ghidul sărbătorilor românești” (1998), „Lecţii cu poveşti despre facerea lumii” (2000), „Obiceiuri și superstiții la români” (2000), „Aromânii. Credințe și obiceiuri” (2001), „Haide, bre! Incursiune subiectivă în lumea aromânilor” (2001), „Talmeş balmeş de etnologie şi multe altele” (2001), „Gând bun” (2001), și „Arca lui Noe” (2002).
Doctor în filologie, membră a Societăţii de Antropologie Culturală Română, și a Societăţii Europeniştilor, Irina Nicolau a colaborat cu rubrici permanente sau articole la „Dilema”, „România literară”, „Revista 22” și alte publicații din România, unde în perioada 1990 – 1999 a publicat peste 150 de articole. În 1991, a fost oaspetele Monicăi Lovinescu la microfonul Europei Libere.
Monica Lovinescu: „Pe Irina Nicolau n-am cunoscut-o numai cu prilejul acestei expoziții de un tip cu totul special, Un village dans un Mall, ci o știm dinainte, nu numai după reputația ei de folcloristă și de antropolog, după o carte, o carte ce n-a fost destul de remarcată în România, „Ne-a luat valul”, într-o ediție aproape samizdat la început, nu asupra Revoluție române, ci pe stradă cu Revoluția română, în transcrierile autoarei, Speranței Rădulescu, lui Ioan Pânzaru, Ioanei Popescu, lui Șerban Anghelescu și a Inei Blidaru, a fost republicată la Meridianu sub titlul „Vom muri și vom fi liberi”, și încă o dată, era după părerea mea un eveniment și editorial, și din punct de vedere al studiului de mâine asupra Revoluției române din decembire '89, și n-a fost destul de remarcat, ca atare. Nu despre această expoziție îi voi pune întrebări Irinei Nicolau, Irina Nicolau are 20 de ani în spate de cercetător la Institutul de folclor din București, și de un an și jumătate este șef de secție la Muzeul Țăranului Român, și aș vrea să știu de ce a devenit om de muzeu.
Irina Nicolau: Întrebarea dumneavaostră la București mi se pune foarte des și într-un mod mult mai brutal, mai puțin amabil...
Monica Lovinescu: La mine n-avea nimic peiorativ...
Irina Nicolau: Acolo are mult peiorativ, mi se spune „ești o aventurieră, abandonezi o meserie în care în 20 de an ai învățat o mulțime de lucruri, și încerci să faci ceva care nu știi”. De obici nu dau nici un răspuns, pentru că răsunsurile mele riscă să pară și intimist și patetic, așa încât eu o să le formulez pentru prima dată aici. Primul motiv este că în 22 decembrie la 9 dimineața eram la Institut și Speranța Rădulescu, care este o prietenă apropiată, ieșea în stradă împreună cu bărbatul ei, afară se trăgea din elicoptere, nu știam cu ce se trage, dacă se poate muri sau nu, și am apucat-o de haine și i-am spus „nu mișca, nu are rost să mori, ești cel mai bun etnomuzicolog român, o să vină și rândul nostru, lupte vor mai fi, și ne vom folosi atunci”.
Și-atunci mi-amintesc că m-a privit cu multă răceală, și mi-a spus „dac-aș vorbi așa cel puțin aș ști că-mi camuflez o lașitate insuportabilă”. Și-atunci m-am hotărît că multă vreme o să-ncerc s-o conving că nu era o simplă lașitate și că-ntr-adevăr cred că urmează multe lupte, poate la fel de grele, care ne stau în față. Al doilea motiv a fost că pe 25 decembrie a murit pr stradă nepotul meu Cosmin Doga, a murit prostește, și vreau ca moartea lui să nu fie degeaba. Și am încercat să fac ceva în fiecare zi pentru el.
Un alt motiv este că eu cred foarte mult în țăranul român și în sat, cred că de acolo poate să vină un răspuns, mai poate să vină încă un răspuns, și că din Institutul de folclor nu puteam să fac niște acte mai ample. Acolo poți să scrii studii, poți să faci niște cărți pe care le citesc câteva zeci de specialiști, voiam o ogradă mai mare în care să întorc căruța, și mă gândeam că prin obiecte și într-un muzeu poți să comiți astfel de acte. În fine, cred în Horia Bernea foarte mult, este un om despre care cred că are un bun gust absolut, așa cum există ureche absolută, absolut...
Monica Lovinescu: În orice caz prin „împletitura” lui o dovedește...
Irina Nicolau: Și am sentimentul că lucrînd lângă el particip la o mare ctitorie. Poate n-o să fie mare, dar măcar o ctitorie poate va fi. Și în fine prin ceea ce încerc să fac la Muzeu mă strădui să nu mă fac vinovată. S-a vorbit foarte mult de vinovăție la noi, au vorbit oameni mult mai pricepuți decât mine, mie mi se pare mai important să vorbim de vinovăția viitoare, nu ce-ai făcut în ultimii cinci ani, sau 45 de ani, ci ce ai intența să faci în cei 45 de ani care urmează, sau cinci, sau două zile, câte mai ai de trăit. Deci trebuie să facem cât mai mult, și am socotit că un muzeu este un câmp din care poți să faci gesturi care să se vadă și să fie folositoare oamenilor.
Monica Lovinescu: În fond prin obiecte poți fi mai activ decât prin studii pentru restabilirea imaginii despre țărănimea română. Dar o întrebare: cât mai există din țărănimea română?
Irina Nicolau: E o întrebare care se pune și la București și din păcate chiar acolo mulți spun că nu mai există țăran român. După părerea mea, în sate, dar și în orașe, există niște oameni care au fost țărani și care n-au devenit altceva. Niște oameni care în mod anacronic tîrîie după ei o moștenire țărănească cu care uneori nu știu ce să facă, dar o duc la remorcă, și în ce privește țăranul eu invoc meru o povestioară a lui Brecht care spune așa: când întâlnești un om, îi faci un portret și dup-aia te strădui să semene omul cu portretul.
De fapt, intelectualii asta fac de când sînt pe lume: produc imagini ale țăranului. Avem imaginea țăranului lui Neculce, țăranul obidit, necăjit, țăranul pașoptiștilor, care era fondator de țară, avem țăranul bucolic, avem țăranul lui Gusti, fel de fel de țărani, care din păcate sînt toți foarte schematici. E țăranul care se roagă, țăranul care muncește, țăranul care suferă. Țăranul e mult mai complex, e din toate, și noi trebuie pur și simplu să regândim noțiunea de țăran, să învățăm să-l privim mai larg, și mai ales să-l recunoaștem.
Monica Lovinescu: Dar prin ce tip de activitate muzeală?
Irina Nicolau: De pildă eu am să spun un lucru care a șocat și la București, sper să șocheze aici mai puțin. Arătând noul lexic al țăranului care cu greu poate fi acceptat de niște firi mai calofile. De pildă se fac ii din perdea de nylon. Sînt niște lucruri foarte urâte, admit, pe care ei le fac, le poartă și noi îi criticăm, sau în orice caz Cântarea României îi critica foarte tare.
Părerea mea e, câtă vreme mai au poftă să facă ceva, cât mai păstrează un design, o cupă, cât timp mai păstrează un cuvânt („ie”), e bine. Adică toată creativitatea asta uneori delirantă, uneori cu niște produse absolut contestabile, probează că există încă o țărănie puternică, vă spun, definiția țărăniei ar trebui să dureze foarte mult timp, și noi nu putem să face asta aici, dar părerea mea e că există o țărănie vie încă, pe care trebuie s-o recunoaștem și s-o legitimăm.
Monica Lovinescu: ...ca atare. Noi am trăit cu ideea, sau nu cu ideea, pentru că obiectele ne dădeau această idee, și din acest punct de vedere obiectele expuse într-un sat într-un cufăr sunt exemple ale bunului gust absolut al țăranului în alegerea culorilor, în felul de a face o țesătură, în felul de a se înveșmânta. Presupun că atunci când intelectualii sînt șocați de nylonul în țesătură e o idee însăși a țărănimii cu care ei erau obișnuiți și pe care n-o mai regăsesc, nu?
Irina Nicolau: Și pe care risc s-o spun că nici n-o s-o mai regăsească. Adică țăranii produceau lucrurile acelea frumoase într-o splendidă armonie cu pământul lor, cu Dumnezeul lor, cu relațiile lor tradiționale, care se bazau pe rușine, pe omenie. Sînt lucruri care în mod fatal se pierd, dar rămân un fel de pattern-uri, un fel de scheme, pe care ei continuă să le urmeze, și câtă vreme acestor scheme, hibridizate, li se opune societatea de consum, eu continuu să pariez pe aceste scheme care măcar rămân la măsura omului și a omenescului, și-atunci eu cred că s-ar putea, în cazuri speciale de oameni talentați, să regăsim creație de mare valoare, cum de altfel s-a și dovedit în timp, și poate că, așa, cu mai multă blândețe judecând rezultatele muncii lor, și ajutîndu-i puțin cu materii, adică oamenii aveau armonia culorilor în degete în momentul în care aveau culori naturale, în momentul în care lucrează cu vopselele foarte proaste pe care le au la dispoziție, iese ce iese. Dacă va da Dumnezeu și vom avea vopsele mai bune, poate că armonia se va reinstala, pentru că important e să-ți păstrezi o armonia interiorră despre care eu red că încă nu s-a pierdut, sau în orice caz s-a pierdut mai puțin decât în alte părți.
Monica Lovinescu: Sau mai puțin decât se crede.
Irina Nicolau: Sau mai puțin decât se crede. Pentru că, de pildă, discutam cu cineva aici și-mi spunea „am fost în România, am văzut mult, și n-am văzut țărani”. Zic „dar de ce nu i-ați văzut?” „Păi erau îmbrăcați toți în haine orășenești”...
Monica Lovinescu: ...„nemțești”
Irina Nicolau: ... „nemțești”, și mai rău decât nemțești, de Cooperativă. Ăsta nu este un semn definitoriu și unic pentru un țăran - cum se îmbracă. Am lucrat în Maramureș în 1972 și totul era aproape intact, hainele, casele, portările, mentalitatea era însă americănească! Te duceai în Gorj, și vedeai oameni despuiați de toate frumoasele lor însemne, și în schimb în capul lor erau numai ele, erau numai credințe teribile, numai vechi tradiții, deci de multe ori aparența înșeală și totul e să poți să recunoști.”
[...]