Merită să scrii o carte doar pentru a scoate în titlu o secvență dintr-un vers al lui Rainer Maria Rilke – „O roză singură e toate rozele” –, ceea ce a și făcut franțuzoaica Muriel Barbey, O roză singură, Nemira, 2024, „un roman liniștitor, care trebuie savurat încet, atât de minunat este scris” (Le Parisien), „de o frumusețe incredibilă” (Elle), „un roman splendid, răsunător, minunat construit” (Le Monde).
De bună seamă, Muriel Barbey este marea caligrafă a romanului francez contemporan – cu atât mai subtilă, când e vorba de o scriere închinată Japoniei (Imperiul semnelor, dacă e să-l cităm pe R. Barthes), „ținutul unde din orice se înlăturau zahărul și sarea pentru a păstra doar o savoare fără contururi, o savoare a nimicului, un concentrat neted și palid de pădure de dinaintea oamenilor. Gust de nimic, gust de toate...” Or, protagonista Rose ajunge în Țara Soarelui-Răsare cu gustul nimicului în gură: „Ce naiba caut eu aici? se întrebă ea, chiar dacă știa că venise să ia la cunoștință testamentul tatălui ei”, pe care așa și nu l-a cunoscut în timpul vieții acestuia. Deja la fața locului, află că „Japonia e țara în care oamenii suferă mult, dar nu par să țină seama de asta”. Aici, legatarul testamentar al tatălui ei, Paul, un belgian stabilit de mulți ani în Japonia, o poartă din templu în templu, îndeplinind ultima dorință a tatălui tinerei femei, despre care spune: „nicio clipă nu și-a consacrat-o banilor. Nu voia decât să aibă libertatea de a cinsti în felul său piatra de pe malul său natal. Și, din clipa în care v-ați născut, aceea de a-i lăsa fiicei sale o moștenire care să fie o alinare”. Atât că, la cei 40 de ani ai ei, Rose rămâne o ființă repliată asupra sa („Răpăitul ploii pe umbrelă îi făcu bine, visă o clipă să trăiască într-o picătură plină și închisă, fără alt loc și alt timp, fără perspective și dorințe”), care încă se întreabă: „După ce suferi mai mult? După ceea ce pierzi ori după ceea ce nu ai avut niciodată?” Răspunsul vine de la sine, fără să fi rostit niciun cuvânt: „Mormântul nu-i spunea nimic, dar îi arunca cârlige de pescuit invizibile și, chiar dacă faptul nu atrăgea atenția, ea sesiză mutația sub anodinul clipei – nimic spectaculos, își spuse, dacă nu cumva îmi cresc branhii. Subit, îngenunche și atinse cu palma pământul reavăn din fața mormântului. Materia. Aici zace tatăl meu, se gândi. Se ridică în picioare. Totul era identic, totul se schimbare” (subl. autoarei). (Și chiar are loc o schimbare în viața femeii – nu fără ajutorul lui Paul, se înțelege! –, asumată ca atare: „În viața mea, totul e cu susul în jos, îmi cunosc tatăl prin copilul care a fost și prin bărbatul pe care îl doresc”.)
Din multiplele scene, una mai subtilă decât alta, am ales-o pe aceasta, cât să fac poftă de lectură:
„– Ceaiul de azi-dimineață n-avea aproape niciun gust, și totuși avea gust de orice, începu ea.
– Iată o bună definiție a Japoniei, zise el. (...)
Poate că viața nu-i decât un tablou privit din spatele unui copac. Ni se oferă în totalitate, dar o percepem doar prin perspective succesive”.
La fel și autoarea, care acopere „în totalitate” un subiect foarte grav (ierte-mi-se că fac trimitere și de data asta la Roland Barthes, cu al său Journal de deuil), doar că prin prisma unor „perspective succesive”, în cazul de față 12 (capitole) la număr, precedată fiecare de o parabolă – să nu mi se ia în nume de rău dacă o citez pe ultima:
„În vremurile haotice ale Evului Mediu japonez, pe care cronicarii de atunci le-au numit o lume întoarsă pe dos, un samurai estet, la fel de îndemânatic în arta sabiei și în cea a caligrafiei, revenea periodic la casa lui din Kagoshima, pe insula Kyushu. Acolo trăiau soția și fiul lui, iar în grădina interioară înconjurată de galerii din lemn creștea un arțar măreț. Când băiatul crescu destul încât să-și exprime dorința de a călători prin întregul arhipelag, tatăl îi arătă acel arbore, cu frunzele învăpăiate de toamnă, și-i spuse: Toate prefacerile sunt în el, e mai liber decât mine; fii arțarul și călătorește prin metamorfozele sale.”
25 noiembrie ’24