NATO sărbătorește 25 de ani de la prima extindere post-comunistă

La 12 martie 1999, în Statele Unite, reprezentanții celor trei țări care au făcut parte din Tratatul de la Varșovia au semnat documentul aderării la Alianța Nord-Atlantică (NATO).

Unul din actorii-cheie ai evenimentului a fost președintele SUA, Bill Clinton, care se află de sâmbătă la Praga, unde urmează să participe marți la o conferință pe teme de securitate.

Cehia, Polonia și Ungaria au fost primele dintre fostele țări comuniste primite în NATO - inclusiv pentru că erau considerate la acea dată, în 1999, drept cele mai avansate pe calea reformelor democratice post-comuniste.

Ministrul de Externe ceh, Jan Kavan (așezat), semnează documentul de aderare la NATO a Cehiei. În stânga, secretarul de stat SUA, Madeleine Albright, în dreapta: miniștrii de externe din Ungaria (Janos Martonyi) și Polonia (Bronislaw Geremek). 12 martie 1999, Independence, MO.

După alți trei ani, la un summit NATO ținut la Praga, au fost primite alte foste țări comuniste: Bulgaria, România, Slovacia, Slovenia și cele trei țări baltice: Estonia, Letonia și Lituania.

În acei ani, mulți în Occident se întrebau dacă alianța mai are vreun rost după sfârșitul Războiului Rece și se temeau că extinderea NATO în general și primirea balticilor în particular vor înfuria prea tare Rusia. Efortul intens de convingere din partea candidatelor și a partenerilor lor occidentali a avut însă câștig de cauză.

Un moment important în următoarele demersuri NATO de extindere a fost depunerea candidaturilor Ucrainei și Georgiei, țări pe care Moscova le-a tratat mereu ca făcând parte din sfera ei de influență.

La summitul NATO de la București, din aprilie 2008, alianța a declarat că atât Ucraina, cât și Georgia se vor alătura într-o bună zi, dar nu le-a dat vreun calendar al aderării.

Summitul NATO de la București (2008) a fost unul din ultimele evenimente internaționale importante la care a participat liderul rus Vladimir Putin. În imaginea de arhivă: fostul președinte român, Traian Băsescu (al doilea din stânga), îndrumându-l pe oaspetele rus.

După invazia rusă pe scară largă din Ucraina, intrată în al treilea an, unii au spus că dacă NATO ar fi fost mai decis la București, Rusia n-ar mai fi îndrăznit să atace Kievul.

Ce-a avut (Putin) și ce-a pierdut

Cea de a 25-a aniversare a acelei extinderi vine pe fondul alteia, noi și poate chiar mai puțin așteptate: primirea în NATO, alianță înființată în 1949, a două țări nordice cu o lungă tradiție de neutralitate, Finlanda și Suedia, ambele alarmate de invadarea pe scară largă a Ucrainei de către Rusia.

În ajunul aniversării, președintele Poloniei, Andrzej Duda, a propus ca de acum țările din NATO să se angajeze să cheltuiască pentru apărare 3% din Produsul Intern Brut, față de 2%, cât este „ținta” actuală, încă nici ea atinsă de toate cele 32 de membre.

Tot în ajun, pe 11 martie, steagul Suediei a fost arborat festiv la cartierul general NATO de la Bruxelles, prilej pentru secretarul general al alianței, Jens Stoltenberg, să declare că aderarea țării scandinave este o dovadă că președintele rus, Vladimir Putin, „a eșuat”.

La invadarea Ucrainei, liderul rus a invocat printre motivele „operațiunii speciale” intenția NATO de a continua să se extindă prin primirea Ucrainei.

După doi ani, NATO s-a extins cum Putin nu s-a așteptat probabil niciodată, cheltuielile cu apărarea ale țărilor membre au început să urce vertiginos, iar discuțiile despre dacă alianța mai are sau nu mai are rost sunt cu totul uitate.

„Filiera cehă” a extinderii

A 25-a aniversare a extinderii NATO dincolo de Cortina de Fier are reverberații deosebite la Praga. Cehii spun adesea că un rol decisiv în câștigarea încrederii partenerilor militari occidentali l-a avut popularul lor președinte din acei ani, fostul disident, Václav Havel, dar și secretarul de stat SUA de atunci, Madeleine Albright, care copilărise la Praga.

Pentru Madeleine Albright, născută la Praga din părinți evrei care au emigrat în anii Holocaustului, primirea țării de origine în NATO a fost una din realizările cele mai importante, dacă nu cea mai importantă, din cariera sa diplomatică.

În mod oarecum paradoxal, în primele luni după Revoluția de Catifea din 1989, când s-a pus capăt comunismului în Cehoslovacia, Havel se gândea la desființarea NATO, odată cu Tratatul de la Varșovia, blocul militar dominat de Moscova.

Evenimentele dramatice din jurul dezmembrării Iugoslaviei, în anii 1990, au contribuit însă la o schimbare de optică inclusiv la Praga, demonstrând că dispariția comunismului nu este o garanție suficientă a stabilității pe continentul european.

O operă în desfășurare?

În noul mileniu, NATO a primit noi membri inclusiv din fostul spațiu iugoslav, iar invazia rusească din Ucraina i-a făcut pe liderii din multe țări membre importante să afirme că intrarea în alianță a țării atacate este doar o chestiune de timp.

R. Moldova, țară care și-a reorientat politica externă către Occident mai ales în ultimii doi ani, candidând la primirea în Uniunea Europeană, continuă să nu se numere printre aspirantele la aderarea la NATO. Sondajele de opinie din țara neutră prin constituție arată că majoritatea locuitorilor nu își doresc acest lucru.

După aderarea Finlandei și Suediei, țările vest-europene care nu fac parte din alianță rămân Austria, Elveția și Irlanda. Nu sunt membre NATO, din rațiuni diferite, nici trei țări din spațiul balcanic: Bosnia-Herțegovina, Serbia și Kosovo.