„Ne-am propus să oferim o imagine cât mai completă a tatălui și a mamei în literatura română” (VIDEO)

Doamnelor și domnilor, bine v-am găsit! La microfon e Vasile Botnaru, moderatorul emisiunii „Punct și de la capăt”.

Când ați deschis ultima dată o carte de poezie? Nu vă amintiți? Iată, după emisiunea de astăzi, s-ar putea să vreți să o deschideți, chiar am o sugestie pentru dvs., care sunt acele cărți pe care ar trebui să le deschideți. De ce și cine o să vă convingă, aflați imediat.

„Ne-am propus să oferim o imagine cât mai completă a tatălui și a mamei în literatura română”

Fătul în sacul amniotic, așa se pare că se numește locul în care se află, stă pe întuneric, dar, de fapt, deslușește vorbele, lumina... Și pe baza acestei teorii și-a construit romanul „Copilul divin” Pascal Bruckner. Acolo sunt doi fetuși gemeni, Céline, și eu nu mai țin minte cum se numește al doilea. Mama lor a încercat prin mijloace moderne să-i instruiască, astfel au ajuns să cunoască matematică, filosofie și au devenit atât de conștienți încât și-au dat seama că lumea acolo unde urmează să vină este plină de suferințe, războaie, tot felul de probleme și atunci ei au hotărât să rămână acolo unde sunt.

N-am să vă spun deznodământul cărții, sper să vă fac curioși, să căutați această carte, se numește „Copilul divin”, Pascal Bruckner, dar, în fond, viața omului este o recuperare a acelei fericiri din sacul amniotic în care s-a aflat. Multă poezie, de fapt, s-a scris recuperându-se această memorie a fătului care, de fapt, n-a evoluat prea mult.

Ei, Virgil Botnaru ne-a adus două volume care, într-un fel, ies din tiparul acesta. Și e momentul să-i prezint pe invitații emisiunii de astăzi: este Virgil Botnaru, antologatorul acestor volume de poezie, și criticul literar, scriitoarea Maria Pilchin, care a contribuit la aceste volume, dar le-a și analizat. Și împreună vom vorbi despre aceste două volume de poezie. De fapt, pornind de la aceste două volume de poezie, vom vorbi despre lumea care urmează, lumea în care copilul ajunge să valorifice societatea, pornind de la poarta asta a mamei. Or, iată, Virgil Botnaru s-a gândit să despartă în două volume, dânsul a numit această culegere „Pașii mamelor noastre” și, separat, a ales poeții, poeme care se pretează la titlul „Pașii taților noștri”.

Punct și de la capăt: „Astăzi, tatăl și mama nu mai sunt acele elemente patriarhale”

Adică desparte această poartă în care ajunge copilul, face doi piloni distincți, cel puțin așa am perceput eu, și a ales respectivele poeme/poezii care sunt un pic altfel decât ceea ce știm noi până acum din crestomație, din culegeri despre relația copilului cu mama, deși sunt autori consacrați care foarte bine se pretează și la poezia lui Vieru, de exemplu, pe care o știm – „Ușoară, mamă, ușoară” etc. Deci, invitații mei sunt Virgil Botnaru, scriitor, poet și antologatorul acestor două volume, și Maria Pilchin.

Europa Liberă: Maria, întâi și-ntâi, să-mi spuneți dacă, într-adevăr, poezia de aici este altfel, așa cum am înțeles eu, și dacă Dvs. sunteți altfel, vă simțiți în alt registru scriind decât ceea ce se predă, începând de la clasele primare și până nu demult și continuă în școală o anumită percepție a mamei și a maternității de către poeți.

Maria Pilchin: „Mai degrabă aș spune că nu poezia e alta, pentru că ați spus și Dvs. că sunt și poeți consacrați, pe care-i regăsim și în manuale și unele poeme sunt în manuale. E conceptul altfel, să zic, rama care le adună pe toate, adică din câte am intuit eu, așa, parcurgând aceste două volume…”

Europa Liberă: Imediat îl interogăm pe principalul vinovat.

Maria Pilchin: „Antologatorii, că sunt doi, e vorba de Virgil Botnaru și Daniela Botnaru, ei împart o casă împreună și au și lucrat la un proiect.”

Europa Liberă: Deci, ei – doi piloni, așa, la o poartă?

Maria Pilchin: „Da. Probabil că și-au propus cumva o revenire la temă, pentru că e o temă eternă și undeva o actualizare. Și iată aici încape acel altceva la care vă referiți Dvs., pentru că antologatorii n-au căutat să spoleiască prin selecție imaginea mamei, dar, mai ales, imaginea tatălui. Avem un tată pe cât de protectiv și pe cât de bun, pe atât de mânios, pe atât de, uneori, bătăios chiar cu propriul copil. Și este firesc, mai ales în al doilea volum, în Prefață, în Cuvântul introductiv se referă la acest aspect. Eu cred că volumele sunt, în primul rând, de salutat prin ideea inedită de a intra într-o temă tradițională, într-o temă pe care am tot vizitat-o de-a lungul mileniilor și, totodată, într-o manieră atât de proaspătă – aceasta aș sublinia, în primul rând.”

Europa Liberă: Dl Botnaru, deci v-ați propus conștient să dați o replică altor antologatori care idolatrizau, făceau icoană din mamă, de regulă, și pe bună dreptate, dar mama poate să fie și nedreaptă, mama poate să fie și crudă în anumite circumstanțe, darămite tata. Și atunci, cum ați procedat în cazul acesta, ca să lăsați și grâul, și neghina?

Virgil Botnaru

Virgil Botnaru: „Ne-am propus, în primul rând, să oferim o imagine cât mai completă a tatălui și a mamei în literatura română. Bineînțeles că au mai rămas în afara copertelor autori și texte, dar, în general, am vrut să urmărim în diacronie cum a evoluat tema, de la marii clasici până la literatura de astăzi. Ne-am dorit, într-un fel sau altul, să dăm o replică, dar s-au mai făcut câteva antologii, a făcut Grigore Vieru, a mai făcut cineva de dincolo de Prut, dar ni s-au părut nouă nu tocmai convingătoare.”

Europa Liberă: Dar când te apuci să bagi texte din astea care șochează un pic, nu-i un sacrilegiu, în general, să vorbești despre mama și într-un registru nu tocmai lăcuit și siropos?

Virgil Botnaru: „Ca motto al culegerii „Pașii mamelor noastre” am pus un poem de Moix Yann, care se încheie cam așa: acea mamă la care nu vine nici un copil, nu e și ea o mamă? Adică pe lumea asta, și nu o să spun o mare noutate, nu există mame doar mame care sunt, să zicem, apreciate, din păcate, cum găsim și în poezia lui Cioclea, de exemplu: mai sunt și mame la azil….”

Europa Liberă: Plină literatura și cinematografia de mame depravate, care copilul îl scoate afară, pentru că ea câștigă un ban pe post de prostituată. Dar să vorbești despre asta în contextul mamelor nu-i ofensator?

Virgil Botnaru: „Da, e ofensator.”

Europa Liberă: Și atunci?

Maria Pilchin: „Dar e cu curaj...”

Europa Liberă: E cu curaj, da? De ce insist pe chestia asta, pentru că eu consider că iată abordarea în felul acesta, mai ales în cazul taților, mai ales, de exemplu, când un copil își învinovățește mama pentru că a murit, pentru că a făcut cancer, contrar voinței, dar copilul suferă etc., etc., asta e poarta prin care noi, de fapt, ieșim în societate. De fapt, mama și tata, în felul care sunt ca figuri complexe, pregătesc copilul să iasă într-o societate care nu-i mai blândă, nu-i mai bună. Gemenii lui Bruckner au intuit, au văzut ce lume îi așteaptă și n-au vrut să iasă din mama lor, tocmai această metaforă fiind avertismentul pentru copii, pentru cei care o să se confrunte cu niște medii mult mai neprietenoase. Și atunci asta e o chemare la părinți să-și pregătească copiii după lectura acestor cărți? Ce trebuie să înțeleg eu, un cititor care, de exemplu, n-am apucat să citesc Vieru, n-am apucat multă literatură, prima dată văd o clasificare – ce-i cu mama, ce-i cu tata, care-s pașii mamelor și taților? Eu ce aș înțelege?

Maria Pilchin

Maria Pilchin: „Înainte de a vă răspunde la întrebare, o să mă refer la acel verb – părinții ne pregătesc, e cu multă pretenție să spuneți că ei ne pregătesc, pentru că de foarte multe ori și părinților li se întâmplă o întâmplare faptul că venim noi pe lume. Nu toate lucrurile sunt programate în viață, și o știm cu toții. Apropo de acea beznă pe care insistați la începutul emisiunii, Blaga spunea: de ce m-ai dat în lumină, mamă? Blaga, care era un paradisiac în raportarea lui la origini, totuși o întreabă pe mama retoric: de ce m-ai născut? Și aceste întrebări vor apărea și în aceste volume și, în general, în literatura lumii: de ce m-ai născut? Reproșul, resentimentul, întrebarea, înțelegerea, uneori tardivă a ceea ce au fost părinții, pentru că le repeți undeva istoria. Eu cred că aceste două volume sau această antologie în două volume este anume prin asta valoroasă, pentru că este un pretext, fiecare dintre cei care se vor apropia de ea să se întrebe cine sunt, de ce sunt. Eu nu știu dacă Virgil Botnaru și Daniela Botnaru au avut un mesaj rotund pe care trebuie neapărat Dvs. să-l aveți după ce citiți antologia, pentru că Dvs. veți citi de o manieră, și nepoatele Dvs. vor citi de altă manieră, și fiicele Dvs.…”

Europa Liberă: Deja au trecut testul acesta, deja le-am citit câte ceva.

Maria Pilchin: „Știu, mi-ați spus. De aceea, nu pot să vă spun ca o profesoară de liceu că mesajul acestor două volume este următorul, dar în aceasta și constă, poate, calitatea bună a cărților, pentru că ea lasă porțile deschise pentru cititorul care va veni și se va regăsi fiecare în parte, fiecare diferit aici, pentru că și noi, oamenii, suntem cu toții foarte diferiți.”

Europa Liberă: Virgil, dumneata reprezinți tandemul antologatorilor. Din start v-ați propus să fi separat „Pașii mamei” de „Pașii tatei” sau, alegând poemele, ați ajuns la concluzia că trebuie să fie două volume separate?

Virgil Botnaru: „Din start. O mare întrebare a fost – câte poeme despre tată o să găsim, dacă o să fie suficiente pentru o antologie, pentru că oricum despre mama s-a scris mai mult. Și la început am avut o frică ca nu cumva volumul antologiei „Pașii mamelor” să-l depășească pe celălalt, dar, mergând prin bibliotecă, căutând și citind, mi-am dat seama că…”

Europa Liberă: Bine, asta-i partea tehnică, dar partea ideatică – de ce ați găsit de cuviință că acestea sunt două entități diferite? De ce tata este distinct în raport cu copilul? Bine, mama are contribuția esențială biologică, dar mai departe ca și cum educația se face în proporții egale. Dvs. ați hotărât să scoateți separat această entitate. Prin ce se deosebește sau care ar fi parametrii principali prin care se deosebesc aceste două entități, urmare a acestei colecții de poeme?

Virgil Botnaru: „Într-un fel este o antologie, doar că este separată în două volume, sunt cumva două cărți gemene. Mi-a venit ideea asta și după ce am văzut volumul lui Emilian Galaicu-Păun.”

Maria Pilchin: „Dacă îmi permiteți, aș interveni eu...”

Europa Liberă: Vă rog...

Maria Pilchin: „Cum am perceput-o eu, și aici chiar probabil că le-a venit intuitiv. Mama este ființa care dă naștere. Și psihologii au remarcat faptul că mama, în mare parte, nu vorbim despre excepții, iubește necondiționat, pentru că ea l-a purtat sub inimă, ea îl percepe ca parte a corpului ei. Și s-a observat că de multe ori copilul care este mai bolnăvicios, mai puțin reușit, să zic, după standardele societății este și mai iubit de mama, pentru că ea, vă zic, iubește necondiționat. Tatăl este simbolul acelui potestas despre care vorbeau anticii, autoritatea în fața căreia trebuie să confirmi și, iată, aici eu văd foarte bine bucla încheiată – mama care a produs fizic, care a cultivat până la cei șapte ani, care a stat alături și a îndreptat pașii, pentru că și copilul are niște pași, și poate că urmează să fie o antologie a copilului, iar tatăl este acel soare, acea constituție care veghează și care dă girul. De ce în legislațiile antice tatăl trebuia să-și recunoască copilul? Iată la romani trebuia să-l ridice de jos, putea să fie al lui și nu-l recunoștea. Și atunci nu mai făcea parte copilul din acea familie, era un copil în afara numelui familiei. Și iată această îmbinare a poemelor e un joc de dus-întors între acea mamă care te produce și care te dă în lumină și acel tată care-ți va da lumină sau nu-ți va da lumină, lumina recunoașterii.”

Virgil Botnaru și Maria Pilchin

Europa Liberă: Virgil, dar dacă încercăm să spălăm nisipul și să rămână aurul, calitățile la care a început să se refere Maria, ce calități se disting din poemele astea? De exemplu, mie mi se pare calitatea care rezultă din discursul Mariei îi rolul inițiatic de a-l lua pe copil la vânătoare și el primul să arunce o săgeată și să lovească…

Maria Pilchin: „...sau tatăl să intervină și să îl apere de animal.”

Europa Liberă: Da, da... În viața modernă asta înseamnă să mergi la garaj și să schimbi plăcuțele la mașină, de exemplu.

Maria Pilchin: „Și, și...”

Europa Liberă: Dvs. ce calități ați scoate în față, după ce citim aceste poeme? Cum e tata în raport cu copilul acesta care, de fapt, este scos prin poarta asta în societate? El îi spune, îi dă viață și îi spune: uite, așa trebuie să trăiești.

Virgil Botnaru: „Dintre calități, găsim aici, în aceste texte, și un tată protector, găsim tați înțelepți, tați blajini, dar găsim în egală măsură un tată vulnerabil, de exemplu la Radu Vancu, un tată cu slăbiciunile lui.”

Europa Liberă: Vreți să citați pe cineva anume? Iată, dacă ar fi să deschideți, poate la întâmplare sau țineți minte ceva anume care v-a impresionat și care, de exemplu, portretizează foarte bine această entitate – instituția tatălui cu cusururi și cu calități?

Virgil Botnaru: „O să citez din Radu Nițescu: «A fost o vreme când fiecare avea tatăl cel mai puternic, fiecare știa, dacă tații din cartier s-ar lua la bătaie – al lui ar rămâne ultimul în picioare. S-a dus și acum urc pe lângă tata scările la spital. Paznicul se uită în cealaltă parte și urcă în ritmul lui încet. Cârje sună urât, dacă vrei putem inventa alt cuvânt. În sala de așteptare, taică-meu e mic și speriat și se ține greu pe picioare între alte zeci care caută doctorul din priviri. Nu prea știu ce să zic, ce să fac, a sărit o siguranță, sunt două pietre măricele, mi-a dat un medicament și când se termină mai vedem».”

Europa Liberă: Maria, Dvs. ce ați dori să citați din „Pașii mamelor”?

Maria Pilchin: „M-am gândit să vă citez din Victor Teleucă, „Amintiri cu mama”. Și apropo, aceste amintiri țin anume de acel imaginar pe care ni-l construim ulterior și e un soi de vaccin, un anticorp pe care-l purtăm toată viața și care ne permite să supraviețuim în alte situații-criză: „Stau cu mama și afară ninge, dar ninge, lupii albi ai zăpezilor urlă în virtutea sonoră a zăpezilor disperate de-un alb prin care întunericul se strecoară și învinge uriașa distanță dintre om și cuvânt, întunecata desprindere a unei umbre de un alt conținut face umbrele albe să alunece în tandrul ei de cândva copilandru dintr-un trecut netrecut încă, dar e de acum în trecere”. Iată acel întuneric la care vă refereați și Dvs. și apropo de amintiri, amintirile, de fapt, de multe ori nu sunt acele situații reale pe care le-am trăit, ci lucruri pe care ni le-am construit în mentalul nostru, felul în care ne raportăm la acel trecut.”

Europa Liberă: Cum vă spuneam, totuși să ne gândim la contextul acestor sărbători: Ziua Independenței, Ziua Limbii Române, dacă nu cumva acest paternalism sau maternitate protectoare și, repet, după mine, în educația basarabenilor, românilor, în general, există acest sac amniotic sau cordon ombilical care ne ține pe parcursul vieții, dacă nu cumva face un mare deserviciu viitorilor cetățeni care ajung într-o societate foarte crudă, în care lucrurile stau altfel, în care oamenii buni care trebuie să fie grijulii și să le poarte de grijă ăstor oropsiți, de fapt, îi vedem cu totul altfel. Nu mă refer neapărat la politicieni, că nu prea au grijă unii de alții. Dacă nu cumva viața adevărată sau mai adevărată ar fi cea când, așa se zice în Occident, la 18 ani – rucsacul și un șut în fund, și un dolar, și ai plecat, și poate mai revii cândva. Dvs. ce spuneți la chestiunea asta, dacă nu cumva alintatul acesta face un deserviciu societății care nicidecum nu se maturizează?

Maria Pilchin: „Dar nu v-ați întrebat niciodată de unde vine acest alint pe care ni-l dau în abundență părinții noștri, în estul european, cel puțin?”

Europa Liberă: De unde?

Maria Pilchin: „Vine din acea sărăcie pe care am trăit-o, din acele traume pe care le-am trăit istoric. Și atunci, un cuplu, având un copil, zece copii, neputând să-i dea acele aspecte pragmatice pe care occidentalii au putut să le dea, compensează prin acea afecțiune, pentru că e unica valută pe care o are. Și eu cred că de aceea se și exagerează în spațiul nostru cu dragostea, cu dorul, că, apropo, aceste antologii sunt pline de acel dor matern, dar și dorul de tata. Și eu cred că e o explicație firească. V-ați gândit vreodată la deportații noștri care își purtau doar sumanul și copilul alături? Ce putea să îi dea acelui copil, dacă nu acea afecțiune, probabil că uneori exagerată? Și un psiholog ar fi spus că e prea alintat copilul. Totul ține de echilibru și atunci probabil că acest alint caută un echilibru și, totodată, arată un simptom că ne lipsește un alt aspect al normalității, poate acel pragmatism, poate acea bunăstare care, poate, ar atenua din supradoza de iubire.”

Europa Liberă: Să mă întorc iarăși la dor și la lexic. În limbajul modern, copiii își mărturisesc dragostea pentru tată și pentru mamă altfel? Sunt vizibile schimbările astea, dragostea, confesiunile astea sau mărturisirile sunt altfel?

Virgil Botnaru

Virgil Botnaru: „Da, în fond, și poemele de astăzi vorbesc despre o anumită ruptură, despre o anumită durere, despre pierderea părinților, despre aceleași lucruri despre care vorbeau poeții de acum un secol-două, doar că s-a modificat, s-a schimbat limbajul, nu mai este limbajul cel de atunci. Poezia, de regulă, sugerează, nu spune direct, ori dacă o spune – vorbește despre o anumită pierdere, dar uneori chiar și în termeni duri, adică…”

Europa Liberă: De ce? Le este jenă, de exemplu, de limbajul lui Păunescu –enigmatici și cuminți? Tinerii poeți de astăzi își ascund sau chiar așa înțeleg ei, tatuați și cu inele în nas, și cu, mă rog, cuie în geacă, într-adevăr gândesc în alți termeni sau încearcă tocmai să ascundă în spatele durității sentimentele astea care li se par nefirești sau vulnerabilitatea îi face mai slabi?

Virgil Botnaru: „Încearcă să camufleze, cred că încearcă să camufleze și prin reproșurile aduse, prin încercările lor de a epata. Toate aceste artificii, de fapt, ascund o dramă interioară.”

Europa Liberă: Țineți minte «Маленькая Вера» („Micuța Vera”)? Era primul film care a deschis în Uniunea Sovietică fereastra asta. Și pe Dvs. vreau să vă întreb – cei care astăzi se destăinuiesc nu numai în dragostea lor pentru mamă, dar și iubesc unii pe alții altfel, îi tehnicizarea limbajului?

Maria Pilchin: „Eu am o explicație, dar sigur că e subiectivă, e cum am perceput eu chiar citind aceste antologii, că, apropo, antologia cu mama începe cu Eminescu și ultimul autor…”

Virgil Botnaru: „Vlad A. Gheorghiu.”

Maria Pilchin: „E Vlad A. Gheorghiu, dar printre ultimii e și Artiom Oleacu, și Virgil Botnaru, poeții, să zic, de ultimă generație deja afirmați. Și antologia cu tata începe cu Coșbuc și se termină cu Artur Cojocaru, basarabeanul nostru. Apropo, observăm, tema e aceeași, adică toți au un tată și o mamă, doar că se schimbă raportarea. Dacă generația lui Beșleagă, Vieru se apropia de mamă cu pietate, ca de o sfântă, pentru că marea majoritate dintre ei nici nu aveau tată și mama cumula acea lipsă, în timp observăm schimbarea discursului poeților. Și mi se pare că undeva e despre un echilibru care apare, pentru că, iată, acești poeți care-și permit să polemizeze cu tata și cu mama, de fapt, undeva ne anunță totuși, în pofida dramelor, că fiecare generație are dramele ei și fiecare familie are dramele ei, dar totuși se ajunge cumva probabil la un echilibru în care devenirea copilului îi permite să iasă din altar, pentru că altarul lui Beșleagă și al lui Vieru îmi vorbește despre supraviețuire. Și mama este simbolul supraviețuirii.

Noi, generația noastră, nu mai stăm în zona supraviețuirii, ci în piramida lui Maslov am urcat un pic mai sus și, atunci când urci mai sus, deja poți să polemizezi cu genitorii tăi. De fapt, este polemica și devenirea, pentru că noi, ca să devenim, până la urmă suntem de multe ori patricizi. Când zic „patricizi”, mă refer și la mama, și la tata, îi negăm, ca să ne afirmăm noi. Sigur că ulterior va veni înțelegerea, când vom deveni și noi părinți și le vom înțelege erorile, le vom înțelege dramele, dar la o anumită etapă a vieții, în adolescență mai ales, noi suntem bătăioși, pentru că aceasta este condiția devenirii noastre.”

Europa Liberă: Ați citat mai devreme versul, și eu iarăși mă întorc la limbaj: o mamă, dulce mamă/ din negura de vremi, astăzi n-o să mai scrie cred că nici Ioana Isac, nici Dumitru Crudu. Astăzi, dimpotrivă, se întreabă: de ce m-ai născut? Pascal Bruckner: de ce, în general, m-ați conceput pentru așa o lume pe care mi-o lăsați moștenire? Genul acesta de reproș tot mai des apare și asta vedem și în proză, și în cinematografie, și în picturi, pentru că lumea e foarte crudă, e foarte nedreaptă. Și atunci, ca și cum părinții sunt acei care trebuie să suporte reproșurile.

Maria Pilchin

Maria Pilchin: „Pentru că și ei, la rândul lor, au reproșat. S-a schimbat probabil forma, noi suntem mai direcți, noi suntem mai puțin patetici și apar cărți în care mama e demitizată, mama e un personaj mai puțin, să zic așa, machiat; tatăl, iată a apărut recent, s-a ocupat știu că și Virgil Botnaru de această antologie, antologia „4+4+4”, antologator Dumitru Crudu. Să vedeți câtă violență familială e în acel volum și acești copii povestesc despre cum sunt bătuți acasă și, totodată, credeți-mă, nu vorbim despre copii din cele mai vulnerabile familii. S-a schimbat optica și s-a schimbat percepția autorității și a celui potestas despre care vă spuneam.

Astăzi, tatăl și mama nu mai sunt acele elemente patriarhale care, apropo, erau în viața lui Coșbuc, Goga și venim mai încoace. Totuși, deja relația cu părinții e alta și apropo, scriam undeva: statul, dacă a abandonat patul conjugal, a intervenit anume în relația părinți-copii. Și atunci când spunem drepturile copilului, spunem despre autoritatea statului care vine alături de copil și spune: dacă ăștia doi cumva te neglijează sau sunt violenți – te iau, ceea ce nu se întâmpla acum 100 de ani.”

Europa Liberă: Iarăși să vă întreb generic, relația asta descrisă părinți-copii, cât de valabilă este pentru relația cu statul, cu marea colectivitate în care există părintele colectiv, parlament, politicieni, președinte, nu știu cine, și contribuabilii, plătitorii de impozite care, iată, cu diferite ocazii cer de la tata: nu-mi dai și mie niște ajutoare, pentru că, iată, mi-a ars grâul sau mi-a ars casa, nu-mi dai și mie, cumva, un ajutor? Și tata, protector și inițiatic, spune: a, bine, iată tai de la mine și-ți dau. E valabilă așa o relație, învață ceva oamenii din relația asta sau sunt lucruri total diferite? Virgil, cum crezi dumneata?

Virgil Botnaru: „Cred că sunt total diferite.”

Europa Liberă: Adică nu trebuie văzute ca o instrucțiune – cum folosești fierul de călcat?

Virgil Botnaru: „Da...”

Europa Liberă: Maria?

Maria Pilchin: „Întrebarea stă în picioare, dar eu mă întreb cine e mama în această construcție, pentru că, într-adevăr, statul se comportă ca acea potestas despre care vorbeam.”

Virgil Botnaru și Maria Pilchin

Europa Liberă: Păi uitați-vă la Lukașenka, doamnă.

Maria Pilchin: „Nu vreau să mă uit...”

Europa Liberă: Păi uitați-vă în sensul acesta – voi îndrăzniți să mă mușcați de mână? Ca să nu mă mușcați de mână, pun mâna pe Kalașnikov.

Maria Pilchin: „Dar și aici s-au schimbat lucrurile. Statul, oricare stat de oriunde, să devină totuși mai atent, pentru că și aici discursul e deja altul. Dacă tinerii poeți scriu diferit despre părinții lor și, apropo, iată că ziceați de stat, o poezie de Denisa Comănescu, care nu e cea mai tânără poetă. E un poem acolo cu copila care la școală cred că vrea să scrie o compunere și ea zice că: eu știu „Tatăl nostru”, dar e învățat pentru acasă. Iată această separare pentru acasă și pentru afară, pentru ceea ce se întâmplă public, acolo unde supraveghează statul. Desigur că tatăl este o..., eu aș spune iarăși, este o imunizare și o pregătire pentru lumea de afară și uneori acest autoritarism e poate necesar pentru a te cultiva, dar e un autoritarism normal, atunci când vorbim despre responsabilitate, despre corectitudine, pentru că și autoritatea se poate manifesta diferit.”

Europa Liberă: Mă întrebați unde-i mama și cine-i mama. Mama încă-i prezentă, e adevărat, într-o formă poate chiar care ar trebui să fie depășită, asta-i baștina, patria, veșnicia de la sat ș.a.m.d. Și în sensul acesta vreau să vă întreb, iată, după antologie și antologia aia a lui Crudu și asta, care găsește loc pentru un limbaj modern, cinic, foarte diferit de Eminescu și Vieru, scapă deja, mai ales generația tânără, dar societatea în ansamblu, de acest limbaj patetic când vine vorba de patrie, de independență, de Ziua Limbii Române sau continuăm să ne bălăcim într-un teatru? Virgil, Dvs. ce senzație aveți, mai ales la Bălți?

Virgil Botnaru: „În literatură – da, în politică și în societate, cred că nu. În literatură, tinerii de azi preferă alt limbaj, preferă o altă atitudine, au o altă estetică.”

Europa Liberă: Mai adevărată?

Virgil Botnaru: „Da, mai adevărată, cu tot teribilismul ei. În politică și în societate cred că ne mai bălăcim încă în patetism, mai ales când sunt ocazii speciale, sărbători naționale, 1 Decembrie, ziua lui Eminescu ș.a.m.d.”

Europa Liberă: De ce, Maria, se întâmplă? De ce se perpetuează această manieră în care nici măcar scenaristul care scrie textele alea pentru prezentatorii care ies cu textele astea, nici ei nu mai...

Maria Pilchin: „Eu cred că acum voi fi atât de rea, și o să se supere foarte multă lume pe mine, dar cine sunt politicienii noștri? Uitați-vă la reușita lor școlară.”

Europa Liberă: Dar nu numai politicienii, diriginta de clasă care pregătește un matineu pentru ziua de 31 august...

Virgil Botnaru

Maria Pilchin: „Vreau să vă spun că și în școală totuși lucrurile s-au mai schimbat. Nu știu, poate e cercul de profesori pe care-i cunosc eu, dar și profesorii deja cumva au devenit mai atenți, văd ce se întâmplă în poezia tânără, în literatura recentă, lucrurile se schimbă. Bine, poate cineva care e restanțier dintre profesori ar trebui să devină mai atent. Și la școală deja s-a deschis, să zic așa, cumva, poarta spre acea directețe, spre felul în care tinerii furioși își spun…”

Europa Liberă: Dar Vakulovski nu se predă încă?

Maria Pilchin: „Eu l-am predat la facultate cred că acum zece ani.”

Europa Liberă: Și nu v-a dat afară rectorul?

Maria Pilchin: „Nu, nu, era chiar în curriculum. De altfel, eu am lucrat la o universitate destul de democratică – Universitatea de Stat. Vedeți, am plecat, dar nu sunt resentimentară, pentru că chiar n-a venit nimeni la curs să-mi cenzureze cursul și pentru acest fapt chiar le mulțumesc și acum, post-factum. Politicienii, socialmente spuneți, este vorba și despre poezia de ocazie, poezia ocazională când ieșim la tribună pentru a impresiona, pentru a da, să zic, o conotație solemnă evenimentului, doar că toți au obosit de această solemnitate. Să știți că mi s-a întâmplat odată, eram la Ipotești, era un eveniment dedicat lui Eminescu și a ieșit un domn primar, care am înțeles că avea Facultatea de Litere absolvită, și a vorbit cred că o jumătate de oră. Și s-a ridicat profesorul Mircea Martin și a spus: „Poate e mai bine să ascultăm copiii?”. Pentru că se abuza și prin lungimea acelui discurs, dar și, să zic, era mutat accentul dinspre generația tânără, care poate ar trebui să vină să ne recite Eminescu, să vedem cum se raportează ei chiar recitând acel text. Și e altceva când îl atragem pe Eminescu într-o cursă, aș spune eu, pentru a drapa, nu știu, o administrație publică locală sau un gest politic în Aleea Clasicilor. E o chestiune de receptare și eu cred că, dacă s-ar ridica mai mulți și ar spune: vă opriți, ar fi suficient, eu cred că lucrurile s-ar schimba. Nouă ne lipsește curajul să închidem televizorul când e un discurs de acest fel, să batem din picioare când suntem într-o sală, să spunem astfel de lucruri într-o emisiune ca aceasta.”

Europa Liberă: Virgil, dacă sugestia Mariei ar fi productivă, ce ar urma? Apropo, voiam să vă întreb o chestie provocatoare – vă băgați în polemica aceasta, ce înseamnă definiția familiei, mamă și tată numaidecât, că acum știți că e o mare polemică în legătură cu mama numărul unu, mama numărul doi sau asta nu e despre așa ceva?

Virgil Botnaru: „Nu e despre așa ceva. E mama, e tata în sens, să-i zicem, tradițional și am urmărit…”

Europa Liberă: Și dacă se găsește unul să scrie despre o familie netradițională, relația cu copiii nu-și are loc în antologia Dvs.?

Virgil Botnaru: „Dacă va fi un text bun – da.”

Maria Pilchin: „I s-a întâmplat unei colege care a recunoscut că, zice, 15 ani am predat Lorca la facultate și le-am spus că este vorba despre iubita lui și, când am plecat în Spania, am aflat că Lorca a fost de o altă orientare. Și m-am gândit: Doamne, dar ce să fac cu acei copii de 15 generații cărora le-am spus că este iubita? Și noi am calmat-o: este vorba despre teoria receptării. Dacă Dvs. ați citit iubita și a funcționat acel text în calitate de promotor al iubitei, e foarte bine. Vine celălalt care citește și înțelege că este iubitul lui Lorca sau iubitul eului liric în textul lui Lorca, până la urmă, eu cred că asta este important. Nu știu dacă o antologie trebuie să aibă, să zic, obiective de felul acesta ideologice, de orice culoare. Dacă un tată numărul unu și un tată numărul doi vor fi părinți buni, eu cred că ei vor ajunge într-o antologie, dar vor ajunge într-o antologie și dacă vor fi părinți mai puțini buni.”

Europa Liberă: Da... Și revin la întrebare – următoarea antologie ce ar trebui să descrie? Maria zice, iată, copilăria; pe mine tot m-ar tenta să văd adunate împreună asemenea texte în care, cum spunea Bîkov, de altfel, că cel mai nefericit a fost în copilărie. Noi idolatrizăm, începând de la Creangă, deși nici la Creangă nu e neapărat fericirea în picioare, dar idolatrizăm copilăria, dar, în fond, copiii sunt foarte necăjiți.

Virgil Botnaru: „Ar fi o idee. Ne gândeam împreună cu soția eventual la o antologie la tema asta, mai avem câteva proiecte, le-am început, pentru că lucrul la o antologie durează și cred că nu se încheie niciodată lucrul asupra unei cărți, în general, și cred că va fi despre copilărie.”

Europa Liberă: Maria, Dvs. dacă ați face o antologie, ce strună ați vrea să atingeți?

Maria Pilchin: „Virgil știe că, de fapt, eu lucrez la o antologie, un pic ne-am oprit, pentru că suntem în căutare de finanțatori. E pe cale să apară o antologie care s-ar numi „Poemele mâinilor”, despre mâini. Mâinile sunt foarte prezente în poemele noastre, în poezia lumii și mâinile sunt mai mult doar decât niște părți ale corpului, sunt acea atingere și acea nevoie de apropiere, apropo, că acum tot păstrăm distanța. Eu am căutat această perspectivă, sper să apară volumul și să fie interesant pentru public, doar că vedeți o antologie, și au spus-o și ei în Prefață, o antologie niciodată nu poate fi exhaustivă. Și atunci, când vine cineva reproșând că, uite, trebuia să fie neapărat acest autor sau acest poem, e o chestiune mai degrabă de discuție decât de adevăr.”

Europa Liberă: Eu nu vreau să deschid alt capitol, dar totuși o antologie, de fapt, prin definiție nu cumva e o aglomerare artificială? Îi puneți alături pe Beșleagă, Crudu, Eminescu și Ioana Isac, care poate nici nu se cunosc, nici nu vor să stea alături, nu s-ar urca într-un troleibuz. Nu vă asumați un risc?

Maria Pilchin: „Nu, de fapt, ei trebuiau să-și asume un risc atunci când au scris, pentru că în capul nostru, oare, nu încap ei toți ca într-un troleibuz?”

Europa Liberă: Deci, e dreptul Dvs. să-i citiți în aceeași noapte și să-i puneți în aceeași carte?

Maria Pilchin: „De ce nu?...”

Europa Liberă: Astea fiind spuse, și noi am încercat astăzi, când continuă trena asta a sărbătorilor, să serbăm altfel, poate, în sfârșit, să nu mai facem figurație de dragul unor scenarii patetice, pentru că, așa cum pe bună dreptate pretind antologatorii, iată asta e piatra de temelie a societății, nu în sensul comunismului științific cu celula societății, dar în sensul că viața se învață, urmând pașii mamelor și taților și începând, îl cred pe Pascal Bruckner și pe Ulițkaia, și pe mulți alți scriitori care au vorbit despre sacul acela amniotic, cosmosul acela în care fătul se simte bine, că doar nu poți să detectezi exact clipa în care creierul a devenit creier și nu poți să zici când începe memoria fătului, a copilului, pe care după aia o recuperează și descoperă că prima amintire nu-i la șapte, nu-i la cinci, nu-i la trei ani, dar de undeva din acele momente când era încă embrion. Și de asta autenticitatea societății, sunt convins, o să apară atunci când oamenii o să aibă relații autentice cu părinții, în primul rând, între ei și după aia cu cei cărora le încredințează să-i conducă și, de fapt, să împartă banii pe care îi adună de la acești bieți oameni care abia de reușesc să-i câștige. Și v-am propus o altă optică pentru o emisiune de sărbătoare.

Doamnelor și domnilor, aici s-a încheiat emisiunea noastră de astăzi, la care au participat scriitoarea și criticul literar Maria Pilchin și poetul Virgil Botnaru. Ne reauzim peste o săptămână. Până atunci, dimineața și seara vă așteptăm pe frecvențele de radio cu care v-ați obișnuit sau, la orice oră, pe internet. Iar sâmbătă, ca de obicei, vă dă întâlnire Valentina Ursu, după care negreșit o vom lua de la capăt. Pe curând!