Pe 9 septembrie 1991, Ion Ungureanu, ministrul Culturii şi Cultelor, semna ordinul de constituire a Teatrului Eugène Ionesco, după ce că trupa de tineri actori desprinsă din Teatrul Luceafărul activa deja de peste un an; într-o perioadă – hăt la Râmnicu Vâlcea. Treizeci de ani mai târziu, în seara de 9 septembrie 2021, în incinta deja legendarului Teatru Eugène Ionesco, s-a proiectat filmul documentar „Şapte personaje în căutarea unui teatru”, realizat de jurnalistul Mircea Surdu, un împătimit al Melpomenei & Thaliei. Câteva din „personajele” filmului – Elvira Rîmbu, manager al Teatrului Regina Maria din Oradea, Elena Chioibaş, stabilită de ceva timp în Irlanda, Andrei Moşoi, actor într-un teatru rus din Berlin, sau Boris Cremene, globe trotter-ul ce schimbă cu nonşalanţă ţările şi continentele – au ţinut să fie prezente cu această ocazie specială, şi astfel s-au reunit, preţ de o seară, majoritatea din cei 13 actori fondatori (Petru Vutcărău, Ala Menşicov, Andrei Sochircă, Mihai Fusu, dar şi primul director al trupei, Alexandru Corduneanu, se aflau şi ei în sală). Bref, o reuniune de familie, cu ocazie jubileului de 30 de ani, cât are şi ţara în care teatrul absurdului s-a jucat mai cu seamă pe scena politică.
Petru Vutcărău cu Sergiu Prodan, ministrul Culturii
Nu sunt critic de film, iar experienţa mea în domeniu se reduce la colaborarea cu Violeta Gorgos, pentru documentarul „Eu, geniu Cioclea”, din decembrie 2017, asta pe lângă alte câteva filmări sporadice – pe mine unul pelicula lui Mircea Surdu m-a emoţionat şi m-a întristat în egală măsură, şi asta pentru că am fost alături de trupa teatrului de la primele lor spectacole, unele prin subsoluri insalubre, simţind imediat o solidaritate creatoare cu tinerii veniţi să (ne) dea teatru – un altfel de teatru! – într-o perioadă când nimănui nu-i păsa de cultură!
Nevoia de schimbare ce plutea în aer avea însă nevoie de artişti pe măsură – în pictură apăruseră Andrei Sârbu şi grupul celor 10 adunaţi în jurul maestrului Mihai Grecu, în literatură Generaţia 80 intra puternic în cărţi, dar sigur cea mai spectaculoasă prezenţă era a ionescienilor, atât prin prestaţia lor profesională, cât şi graţie neuitatelor serate de vineri – „Vineri seara la Eugène Ionesco” – presărate cu lansări de carte, vernisări ale tinerilor artişti plastici, recitaluri de muzică & dans etc., etc. Că povestea aceasta nu avea cum să dureze – câţiva protagonişti ai filmului îşi amintesc de condiţiile de trai neomeneşti în care au activat în primii ani, fără panem dar continuând să facă circenses! – părea să nu le pese într-o primă instanţă, după care au început plecările din teatru – Nelly Cozaru, Boris Cremene, Andrei Moşoi ş.a. –, iar în curând şi teatrul propriu-zis a fost evacuat din sediul de pe strada Nicolae Iorga, uşă-n uşă cu Biblioteca „Onisifor Ghibu”. Se întâmpla la ceva timp după spectacolul „Regele moare”, (probabil) cea mai extraordinară creaţie dramatică a teatrului moldovenesc din ultimele trei decenii, dacă nu chiar dintotdeauna. La fel cum „le roi se meurt”, şi Teatru Eugène Ionesco, zice-se, trage să moară – renăscând însă cu fiecare premieră, stagiune, generaţie tânără ce întregeşte trupa de veterani & fondatori. (În paranteză mă întreb, care o fi speranţa de viaţă a unui teatru? mai ales a unui teatru de avangardă? unul experimental?! Şi tot în paranteză îmi aduc aminte că, în turbulentul secol XX, avangardele au sfârşit, în câteva rânduri, în… Academie, exemplul cel mai elocvent fiind chiar cel al dramaturgului Eugène Ionesco, din 1970, membru al Academiei Franceze!)
Mircea Surdu adresându-se spectatorilor
Se zice că, din şapte în şapte ani, corpul uman îşi înnoieşte complet celulele; totodată se ştie că unii artişti de geniu şi-au creat opera în doar câţiva ani (Rimbaud, Van Gogh ş.a.); „supt vremi” ca mai toată suflarea creatoare de la noi, Teatru Eugène Ionesco a reuşit miracolul unei metamorfoze continue, poate nu întotdeauna spectaculoase şi în mod sigur departe de vârful de formă atins pe la sfârşitul anilor 90, dar dând senzaţia unei continuităţi – ceea ce într-o cultură „gen Meşterul Manole” (adică în care se surpă peste noapte tot ce s-a clădit ziua!) constituie în sine o performanţă unică. Altfel spus, Petru Vutcărău & Co ne-au dat teatru; şi noi, cu ce i-am răsplătit?!