Ierte-mi-se întârzierea de câteva zile – s-ar fi cuvenit s-o fac pe 27 septembrie – cu care scriu aceste rânduri, dar ce mai contează o zi-două în plus pentru cel care s-a grăbit să plece atât de repede?!...)
Sfârşit de septembrie 2001, Festivalul „Scriitori români de pretutindeni” la Neptun, cu numeroase prezenţe ale unor autori de mâna întâi ale exilului românesc, de-ar fi să mă refer doar la Alexandru Vona (1922 – 2004), cel care semna romanul – scris în transă, pierdut, apoi regăsit şi, în cele din urmă, distins cu Premiul Uniunii Latine – Ferestrele zidite, una dintre realizările majore ale literelor române. Atmosferă degajată, aş zice chiar cordială, cu multe regăsiri – totuşi în aer pluteşte o nelinişte, şi când unul, când altul se întreabă: „Mai respiră Gellu Naum?” Toată lumea ştie că poetul zace pe-un pat de spital, şi că mai are de trăit zile, poate chiar ore numărate, iar solidaritatea scriitoricească (vai! atât de rară) se manifestă prin grija pentru ultimul mohican al suprarealismului european care trage să moară. Totuşi bătrânul poet (tocmai împlinise, pe 1 august 2001, vârsta de 86 de ani) rezistă, astfel că festivalul se încheie cu tradiţionalul maraton poetic fără să fie nevoie de un minut de reculegere. După recital, ca de obicei înainte de plecare, unii s-au grăbit să se culce (urma să plecăm dis-de-dimineaţă, imediat după micul dejun), alţii au stat la poveşti până-n zorii zilei de 27 septembrie. Printre aceştia din urmă, şi poetul Iustin Panţa (n. 6 noiembrie 1964, Bucureşti), în mare vervă, care pierdea astfel autocarul şi a trebuit să se urce în autoturismul unui coleg mai în vârstă pe care abia dacă-l cunoştea… La ştiri, s-a spus că automobilul cu poeţi (mai era şi un al treilea) s-a ciocnit cu un tir, în localitatea Lehliu, şi că nu există supravieţuitori. Prietenul şi semenul meu – eram dintr-un an, 1964 – Iustin Panţa pleca la 37 de ani neîmpliniţi, deschizând astfel Porţile…
Salutat la apariţie de tenorii criticii – „La Iustin Panţa regăsim placerea de a enumera obiecte simple, voluptatea prezentării lor concrete, sesizarea aerului lor familiar sau straniu, real sau fantasmagoric. Emoţia poetică pâlpâie deasupra acestor locuri şi spaţii ca flacăra deasupra comorilor ascunse” (Nicolae Manolescu); „Cu splendida, cu dezinvolta virtuozitate a tinereţii, Iustin Panţa se înscrie în postmodernitate : (…) minimalismul americanilor, post-expresionismul germanilor, exactităţile suav-dezabuzate ale lui Mircea Ivănescu. Iustin Panţa este un centrifugal sigur de sine” (Virgil Nemoianu); „Puţini dintre acei poeti aflaţi la început de drum ştiu să-şi înceapa atât de bine poemele ca Iustin Panţa, să se instaleze cu atâta firească autoritate într-un teritoriu necunoscut pe care să-l facă în câteva clipe familiar şi inconfundabil. Poemele au o structură complexă, (…), secvenţele aforistice alternează cu altele colocviale, dar ceea ce are importanţă e tocmai impresia momentană, impresie care, prin forţa talentului, devine definitivă.
Iustin Panţa e sibian, «şcoala» lui poetică este excelentă, dar precumpănitoare ramâne vocaţia.
Un poet de care se va vorbi, sunt sigur, şi în mileniul următor” (Mircea Martin); „Dincolo de această răsucire a discursului pe mai multe voci sau euri, semioza poetică a lui Iustin Panţa te înfăşoară strâns ca ceva extraordinar de important ce ţi se comunică pe căi subtil-afective pe care nu le poţi evita în nici un fel: ţi se comunică esenţialul despre tine ca subiect angajat în propria-ţi existenţă tragică” (Marin Mincu) –; considerat la un moment dat, după dispariţia fulgerătoare a lui Cristian Popescu (1959 – 1995), vârful de lance al generaţiei ’90; căutat şi recitit cu asiduitate de generaţiile mai tinere – „Limpezimea poeziei lui Iustin Panţa rămâne marele dar lăsat nouă de către acest poet atât de original, un dar pentru care mi-e de ajuns să-i deschid cărţile ca să mă pot bucura de fiecare dată de el cu uimirea şi bucuria de la-nceput” (Claudiu Komartin) –; iată că se adevereşte ceea ce spunea, acum 30 de ani, în cuvântul de prezentare al volumului său de debut, Obiecte mişcare (1991), criticul Mircea Martin: „Un poet de care se va vorbi, sunt sigur, şi în mileniul următor”. Să-l recitim neîntârziat!
* * * * * * *
Întârzieri
Ajunsesem prea târziu, tocmai plecase,
leagănul din colţ s-a mai mişcat o vreme,
ţigara în scrumieră încă mai fumega,
pe măsuţa cu telefonul – un măr proaspăt muşcat.
Altă dată, când întârziasem câteva ore, nu am fost deprimat,
ştiam că oricum nu o voi mai întâlni, chiar mai
puteam întârzia ½ de oră –
(era acelaşi lucru : 3 ore sau 3 ore şi ½)
am hoinărit prin oraş, mă simţeam liber –
o jumătate de oră necontabilizată, dăruită, totuşi,
de o lipsă de scrupul.
Mersul meu s-a destins, priveam absent la vitrine.
(Este foarte riscant, mi-am dat seama atunci,
să ai vocaţia muncii şi a datoriei…)
Întârzii pentru că toate străzile poartă acelaşi nume şi toate casele au acelaşi număr. Intru din casă în casă şi întreb de o anumită persoană, până ajung s-o găsesc… Ea nu înţelege asta. Spune, Cum, este o singură stradă , strada Morilor şi un singur număr, 16. Spui minciuni sfruntate. Întârzii pentru că eşti uşuratic
Dar acum?
Cu câteva secunde am ajuns prea târziu.