Nu distincţiile – Nike, Man Booker International Prize, Premiul Nobel – m-au făcut să pun mâna pe volumul polonezei Olga Tokarczuk (n. 1962), Povestiri bizare, Polirom, 2020, ci nevoia (ancestrală!) de poveste, fără toate acele -isme care au transformat literatura contemporană într-o cursă cu obstacole (nu că eu n-aş fi pus, la rându-mi, umărul!). Şi, desigur, experienţa anterioară de lectură – mă refer la romanul Călătoria oamenilor Cărţii, prezentat la „Cartea la pachet” în 27 ianuarie 2020.
„Bizare, insolite, stranii, neobişnuite…”, cele zece povestiri, variind între 5 şi 50 de pagini, vorbesc despere „traume neasumate, veşnicia sufletului, întrupări succesive, căutarea propriului loc pe pământ şi teama că omul va observa cu uşurinţă cum magia şi cotidianul se întrepătrund” (Magdalena Brodacka), dar mai cu seamă despre fragilitatea fiinţei umane, c-o fi vorba de copiii verzi din povestirea omonimă („În ţara aceea oamenii trăiesc în copaci şi dorm în scorburi. Când luna e sus pe cer, se urcă în vârfurile copacilor şi îşi expun corpurile dezgolite la lumina lunii, care le face pielea de culoare verde”); de bătrânul domn B. din Cusăturile, care constată: „Noi suntem ca nişte clepsidre vechi. În clepsidrele astea, de la scurgerile repetate, firele de nisip se rotunjesc tot mai tare, se şlefuiesc şi nisipul se scurge mai repede. Clepsidrele vechi se grăbesc întotdeauna”; de sora Renatei, cea care consimte „să se ocupe de organizarea acestui proces”, şi anume de metamorfozarea acesteia din urmă: „Mai întâi s-a distins doar mişcarea şi dâra lăsată pe apa tulburată, dar când cerul a strălucit şi s-a reflectat în apă, am văzut-o bine. Un animal care stătea liniştit ca o statuie, cu capul aplecat. Un lup” (Transfugium); sau de soţul M. care primeşte o inimă nouă ce „i se părea că bate altfel, de parcă ar alerga, de parcă ar fugi” (Inima).
Nici gând să le repovestesc aici, mai cu seamă pe ultimele două, Muntele Tuturor Sfinţilor (să fie un clin d’oeil la adresa Muntelui vrăjit, de Thomas Mann?), şi – capodopera volumului – Calendarul sărbătorilor omeneşti, din care îngădui-mi-se să citez un fragment despre felul cum se naşte un idol (în paranteze constat asemănarea Fratelui Nostru Monodikos, Phoros, Cel Ce Ne Conduce Înspre Viitor, din Clinică, şi care revine la viaţă, în Ziua cea Mare, cu mumia lui Lenin, cel – nu-i aşa? – «живее всех живых», din mausoleul din Piaţa Roşie):
„A apărut într-un moment când toţi aveau cea mai mare nevoie de el, când catastrofa cauzată de dispariţia plasticului nu numai că distrusese casele, fabricile şi spitalele, dar pusese sub semnul întrebării şi destule concepte fundamentale. Războiul întregise opera distructivă. (…) Toţi erau de părere că el a apărut ca urmare a rugăminţilor lor, că a răspuns la rugile oamenilor. A apărut şi s-a lăsat prins, s-a lăsat pe mâna oamenilor. Din momentul acela tot răul din lume a fost oprit. Sau cel puţin asta credea toată lumea.”
(Oare ce trebuie să se întâmple – şi se întâmplă: Monodikos este furat, astfel că locul lui în Clinică îl ia „corpul hartă” de cauciuc, un simulacru păstrat clandestin –, ca lumea să se convingă în cele din urmă de vechea înţelepciune: „Rău cu rău, dar mai rău fără de rău!”?...)
12 iunie ’23