Oligarhii și oligarhia: când economiștii fac elogiul corupției

Poate părea ciudat că termenul de oligarhie vine de la grecescul ὀλίγος (λίγο-ς în greaca modernă), „​puțin”, dar e pentru că exact asta înseamnă oligarhia: conducerea de către cei puțini.

Exemplele clasice de oligarhi și oligarhie ni le-a dat de altfel mai întâi chiar Atena clasică, cea antică, din momentul în care unii magnați au putut prelua puterea, manevrând prin zonele cenușii ale democrației, și au instaurat dictaturi de lungă durată, direct sau prin intermediari. Tocmai aici e nuanța principală a termenului de oligarh, comparat cu cvasi-sinonimele care sunt magnat, mogul sau nabab: oligarhul e un magnat care intră și manevrează în politică.

Termenul a redevenit de actualitate după căderea comunismului, în special în Rusia și în fostele țări surori. Aceste țări, printre care și România și Moldova, ilustrează un paradox favorit al unor economişti ultraliberali, anume acela că în ţările subdezvoltate corupţia ar juca de fapt un rol pozitiv. Celor care se îneacă auzind asta, economiştii cu pricina le furnizează o explicaţie care, dacă nu e foarte convingătoare în termeni morali, are măcar avantajul de a fi coerentă: corupţia care generează oligarhi ar fi un lucru bun pentru ţările în curs de dezvoltare, spun ei. Funcţionarul sau politicianul corupt nu face în realitate altceva decât să redistribuie bogăţia şi bunăstarea naţiunii. Îşi construiesc vile și cumpără mașini placate cu aur, e drept, dar dau astfel de lucru (la negru) multor oameni, care la rândul lor apucă să-şi hrănească familiile, îşi trimit feciorii la universitate etc., ducând astfel la consolidarea claselor de mijloc.

Am pus o conversație pe această temă în romanul Pantere parfumate, unde, la Moscova, un magnat ruso-georgian face apologia corupției ca factor al progresului. Despre asta mi-a vorbit, într-un interviu, și oligarhul rus Boris Berezovski, refugiat la Londra pentru a scăpa de răzbunarea lui Putin, dar care în cele din urmă a sfârșit în condiții tulburi, ancheta, încheiată rapid, vorbind de o sinucidere.

Rusia

Rusia oferă cele mai bune exemple și cea mai impresionantă galerie de oligarhi, de-a lungul sfertului de secol scurs de la destrămarea URSS-ului și venirea la putere a lui Elțîn, urmat de Putin, și până astăzi.

În Rusia, de pildă, care rămâne exemplul cel mai flagrant, nu e de mirare că oligarhii au putut căpăta o asemenea influență, dacă ne amintim cum Elţîn, diminuat de boală şi alcool, i-a predat puterea chiar şefului serviciilor secrete ruse (FSB), devenit prim-ministru, un oarecare Vladimir Putin, primind în schimb garanţia că nu va fi urmărit penal pentru matrapazlâcurile comise de el de-a lungul anilor ’90, în special pentru cele din vremea „privatizării”, când oligarhii apropiaţi ai puterii au obţinut averi colosale primind în folosinţă infrastructurile statului în schimbul supunerii politice.

Anatoli Ciubais

Cel care a condus programul naţional al privatizării în vremea lui Elţîn, Anatoli Ciubais, a fost, de altfel, unul dintre puţinii oameni ai fostului preşedinte păstraţi o vreme de Putin, înainte de curățenia generală efectuată de acesta pentru a înlocui pe toată lumea cu oameni de-ai lui.

Ciubais a fost unul dintre cei care au făcut în mod deschis elogiul corupţiei ca fenomen inevitabil într-o perioadă de tranziţie cum e trecerea de la comunism la liberalism. Ciubais a fost chiar un apologet al utilităţii sociale a oligarhilor, a „baronilor tâlhari” din Rusia, a celor care în vremea lui Elţîn au devenit miliardari literalmente peste noapte – oligarhi precum Mihail Hodorkovski (care, provocându-l pe Putin, a făcut nouă ani de închisoare într-un lagăr din Siberia) sau Roman Abramovici (instalat prudent la Londra, unde printre altele a cumpărat clubul de fotbal Chelsea), oameni care în condiţiile funcţionării normale a unui stat nu ar fi avut în mod neapărat capacitatea de a-şi pune pe picioare o afacere proprie, dar care s-au aflat la momentul potrivit în favorurile structurii care, chipurile, privatiza şi care avea nevoie de intermediari.

Roman Abramovici

Ciubais a făcut în repetate rânduri elogiul acestor oligarhi, explicându-le atât ruşilor, cât şi occidentalilor (care nu voiau atunci altceva decât să se lase convinşi) că pirateria financiară şi ingineriile economice practicate de „gulerele albe” ale mafiei nou-îmbogăţiţilor sunt un fenomen natural şi, în cele din urmă, chiar util. Ei fură azi şi se îmbogăţesc obscen, e adevărat, spunea Ciubais, dar feciorii lor vor deveni cetăţeni eminenţi, respectabili şi responsabili, care vor merge la universităţi, vor face filantropie, vor fi, pe scurt, acea clasă de tehnocraţi şi intelectuali înstăriţi de care avem nevoie.

Sigur, metafora provocatoare şi oximoronul moral sunt tehnici retorice eficace. În mod mai confuz, fără a ajunge la forţa silogismelor structurate ale unui Ciubais, acestea au fost şi raţionamentele care au justificat ideologic, atunci când s-a simţit că ar fi nevoie de o ideologie, „privatizarea” petrecută în România sau Republica Moldova de-a lungul anilor ’90. Aceleaşi împerecheri şi aceeaşi redistribuire, în spatele unui discurs în aparenţă coerent, chiar dacă amoral. Practic, toate ţările ieşite din comunism au asistat la aceeaşi împerechere incestuoasă dintre putere, aripa economică a serviciilor secrete şi organismele privatizării. Serviciile secrete au fost peste tot implicate în „privatizări”, atunci când nu s-au aflat la originea lor, ajungând să formeze ceea ce se numeşte prin alte părţi „Mafia gulerelor albe”.

Unii au avut un rol foarte ambiguu. Oligarhii ruși, proprietari ai întregii prese care conta în Rusia, au fost artizanii menținerii la putere a lui Elțîn, în alegerile din 1996, împotriva candidatului comunist Ghennadi Ziuganov.

Arkadi Rotenberg

În Rusia, steaua oligarhilor a mai pălit odată cu Putin, care a adus la putere structurile serviciilor secrete, păstrând doar oligarhii utili, precum de pildă Oleg Deripaska sau fostul partener de judo al lui Putin, Arkadi Rotenberg, servitori lăsați să se îmbogățească în continuare, ba chiar, precum în cazul lui Deripaska, care se află pe lista sancțiunilor SUA, dar protejați de scandaluri. Unii, precum Hodorkovski, nu au înțeles avertismentul lui Putin și au sfârșit, după ani de lagăr, în exil, atunci când nu au murit in condiții suspecte (precum Berezovski).

Alții, ca Abramovici, se simt mai bine la Londra, unde unii chiar chiar au investit în presă, cum a arătat-o exemplul The Independent. The Independent nu mai este azi un ziar propriu-zis, ba chiar nu mai e britanic. The Independent a devenit un site posedat de miliardarul Alexander Lebedev, prieten al lui Putin, și e azi o sursă de informații la fel de credibilă ca și Sputnik, Pravda, TASS sau Russia Today.

Mark Galeotti a scris recent în Foreign Policy despre problema pe care o constituie oligarhii ruși de la Londra pentru Boris Johnson.

Ucraina

Dar și în Ucraina, politica ultimelor decenii a fost marcată de o luptă permanentă între magnați, unul dintre ei fiind chiar fostul președinte Petro Poroșenko. Ca în Rusia și în alte țări care au trecut prin procesul pe care l-am descris, și în Ucraina câțiva oligarhi posedă principalele televiziuni, radiouri și ziare, majoritatea populației, precum în România sau Moldova, preluându-și informațiile cu predilecție de la televiziune.

Rinat Ahmetov

Unul dintre oligarhi, Rinat Ahmetov, care este cel mai bogat om din Ucraina, a reușit performanța, după 2014, să treacă drept un mare patriot ucrainean, păstrând însă relațiile cu Rusia și cu vechile structuri ale lui Ianukovici, dar, în același timp, și-a menținut în stare de funcționare afacerile și interesele economice din Donbasul ocupat de Rusia, deși el trăiește la Kiev.

La fel de ambiguu a fost și rolul lui Dmitri Firtaș, care e arestat în Austria unde își așteaptă extrădarea spre SUA și despre care am mai vorbit aici.

Igor Kolomoiski

Tot un oligarh patron de media este și rivalul lui Poroșenko, Igor Kolomoiski, care deține postul de televiziune ce l-a făcut celebru pe actorul devenit președinte Volodimir Zelenski. Kolomoiski trăiește exilat în Israel și menține legături cu Rusia. În tulburea lume a oligarhilor din Ucraina, Igor Kolomoiski, omul care îl sprijină pe Zelenski, ocupă un loc aparte. Dușman personal al președintelui Petro Poroșenko, el e considerat a se afla în spatele ascensiunii vertiginoase a lui Zelenski.

Zelenski a câștigat alegerile în ciuda faptului că jurnaliștii ucraineni au descoperit că el posedă o vilă de 15 camere în Italia, pe care nu a pus-o în declarația publică a averii sale. Zelenski a plătit unei companii italiene 3,8 milioane de euro în anul 2017 pentru acea vilă de lux, de 600 de metri, pe plaja din Forte dei Marmi.

Orașul de pe litoralul toscan a fost numit „colonia Moscovei” din Italia de către unele mass-media rusești pentru că e o destinație favorită a unor oligarhi ruși precum Oleg Deripaska și Roman Abramovici.

În final, se poate spune că lumea corupților oligarhi are regulile ei, uneori chiar stricte, iar asemuirea cu Mafia e valabilă deoarece corupţia la acest nivel nu e haotică, ea implică un cod inflexibil, cu tarife cunoscute şi servicii cuantificabile. De aici şi obsesia nababilor cu cinstea şi cu credinţa. Cu toţii se mândresc cu fervoarea lor religioasă şi cu cinstea lor clanică, de taină, fără de care corupţia nu ar putea funcţiona, pentru că, dacă nu ai încredere în corupt, atunci mai bine te întorci totuşi către stat.

***

Nivelul ridicat de capturare a statului şi controlul oligarhic al puterii politice și al proceselor electorale sunt caracteristice țărilor asociate ale Parteneriatului Estic: Georgia, Moldova și Ucraina. Influența oligarhilor sau a unor indivizi foarte bogați capabili să influențeze masiv şi chiar să captureze procesul politic este unul din factorii esențiali care a subminat implementarea reformelor din Acordurile de Asociere pe care le au cele trei state post-sovietice cu UE.

Oligarhia limitează pluralismul politic, monopolizează economia, blochează reformele, capturează instituțiile statului şi susține corupția. Sunt doar câteva concluzii ale unei recente analize semnate de politologul Dionis Cenuşă. El invocă mai multe exemple în care oligarhi din cele trei state au contribuit la apropierea economiei de faliment sau au influențat procesele politice.

Dionis Cenușă

În Moldova, frauda bancară din 2015 a demonstrat deficiențele mecanismului anticorupţie, a urmat în 2017 schimbarea sistemului electoral în favoarea unor grupuri oligarhice şi s-a încheiat cu invalidarea în 2018 a alegerilor locale din Chişinău calificate de observatori drept libere şi corecte. Analiza a fost publicată în luna mai, adică înainte de declanşarea crizei politice care a dus la căderea regimului controlat de oligarhul Vlad Plahotniuc.

Despre influența oligarhilor în R. Moldova a început să se discute mai cu seamă după ce în 2015 când a fost dezvăluită frauda bancară secretarul-general al Consiliului Europei de atunci Thorbjorn Jagland a scris într-un articol apărut pe pagina de editoriale și opinii a cotidianului New York Times că Republica Moldova este „un stat capturat de oligarhi… corupția rămâne endemică şi statul este în continuare în mâinile oligarhilor”. Jangland nu a precizat atunci numele oligarhilor. Cel mai des acest calificativ era atribuit de experţi deja fostului lider al PD, Vlad Plahotniuc, şi mai rar şefului statului Igor Dodon şi fostului premier Vlad Filat condamnat la 7 ani de închisoare.

L-am întrebat pe politologul Dionis Cenuşă în ce măsură R. Moldova a scăpat de sub influența oligarhilor după căderea regimului Partidului Democrat şi plecarea lui Vlad Plahotniuc din ţară.

„Influenţa oligarhilor în R. Moldova ca şi în orice altă ţară din categoria celor cu democraţie slabă depinde de tăria instituţiilor. Instituţiile statului vor fi mereu vulnerabile în faţa unor grupuri de interes dacă acestea nu sunt consolidate. Atâta timp cât există alarma că instituţiile în Republica Moldova sunt uşor de pătruns, oligarhii vor apărea. Plecarea lui Plahotniuc înseamnă sfârşitul regimului acestuia nu şi dispariţia interesului oligarhilor în general de a influenţa politicul din R. Moldova. Practic în consolidarea instituţiilor de stat constă misiunea prioritară a noului guvern”.

Dionis Cenuşă spune că sunt câteva elemente de care are nevoie un oligarh pentru a influenţa procesele politice şi economice din ţară. Între acestea accederea în politică, în sectoare ale economiei din care să poată scoate bani şi accesul la un sistem bancar pentru a face tranzacţii dubioase. Politologul e de părere că e nevoie între altele de restricții severe în finanțarea partidelor pentru a relaxa apucătura celor avuți asupra politicii. Şi asta pentru că uşa prin care oligarhii intră în procesul politic sunt tocmai partidele fără resurse şi cu o democraţie internă modernă.