A existat în Rusia sovietică o distincție clară între scriitorii „oficiali”, care își desfășurau activitatea ca reprezentanți ai statului și ai „sectorului artelor”, și cei underground, care lucrau mai degrabă dintr-o pornire interioară. Desigur, doar un artist autentic ar continua să presteze în condițiile în care au făcut-o Osip Mandelștam, Boris Pasternak, Anna Ahmatova, Aleksandr Soljenițîn sau Andrei Siniavski (n. 8 octombrie 1925, Moscova–d. 25 februarie 1997, Paris), despre care s-a scris mai puțin.
Siniavski a anticipat cumva că numele său va fi amintit mai degrabă ca un cuvânt-cod și un blestem, dovada a ceva... precum „Soljenițîn” sau „Pavlik Morozov”. Abram Terț (pseudonimul său literar) s-a jucat adesea cu această idee despre cum, în context sovietic, numele scriitorilor ajung să fie disociate de artistul care le poartă și de arta lui. Plimbările cu Pușkin sunt dedicate în întregime luptei pentru numele poetului național.
În Goodnight!, primul capitol, tentativa lui autobiografică de a reda emoțiile infamului proces Siniavski-Daniel din 1966, sunt numele lui „Cehov” și „Pușkin” cele care apar în încleștarea decisivă dintre Siniavski și anchetatorul KGB. Siniavski vrea să-l salveze pe Cehov pentru literatură. Anchetatorul său agită numele ca pe o amenințare.
Desigur, toate certitudinile dispar sub penița lui Terț. Este într-un fel ironic cum numele Siniavski, asemeni celor de „Pușkin” sau „Cehov”, capătă o viață a lui proprie în societatea sovietică. Așa cum descrie Terț în Goodnight!, Siniavski „politicul” fusese ținut separat de ceilalți deținuți în transportul cu trenul spre colonia de muncă Dubravlag și a fost surprins să-și audă numele fluturat în tot felul de glume (în genul celor care circulau, de obicei, despre Pușkin). Niciunul din prizonieri nu știa că purtătorul real al numelui era prezent printre ei. Când au aflat că Abram Terț este adevăratul „Siniavski”, l-au adulat ca pe un erou și cineva care s-a luat la trântă cu întregul sistem.
Arestarea sa în 1965, în plină carieră, a scos la iveală această disonanță cu care trebuise să trăiască: era cunoscut în URSS ca un critic literar înzestrat, de orientare liberală, iar afară ca Abram Terț, misteriosul autor rus ce scrisese două devastatoare cărți împotriva realismului socialist (The Trial Begins și Lubimov), mai multe povestiri scurte și un volum de aforisme.
Cenzura a fost cea care a făcut din Siniavski-Terț un adevărat schizofrenic. Terț a scris un eseu despre realismul socialist (acest „obișnuit triunghi amoros dintre o fată cu picioarele groase, un băiat și un tractor”, cum l-a definit Christopher Isherwood) în care cerea o artă realistă bazată pe noțiuni fantasmagorice. Este exact genul de proză pe care o practica în ficțiunea sa. Vorbim de o scriitură orientată către fantastic, care pare că poartă cu sine un bilețel special: „realitatea, adică realitatea sovietică, nu este ceea ce pare!” Pentru un scriitor sovietic, acestea sunt insinuări periculoase. Pentru Andrei Siniavski, ele au însemnat arest, Gulag (pentru aproape șapte ani) și, după 1973, exil francez.
Ne putem întreba, pe bună dreptate, de ce și-a ales pseudonimul Terț? Să fi fost, oare, din cauza arestării tatălui său, un bun cetățean sovietic, în 1951? Sau să fi fost din cauza unei cenzuri pe care nu putea s-o accepte? Poate că toate la un loc. Ceea ce este sigur este faptul că, fără cenzură, Siniavski nu ar fi devenit Terț. Cât de conștient a fost Siniavski de această realitate transpare cel mai bine dintr-un pasaj al unei scurte povestiri intitulată Grafomanii.
Povestea pune față în față doi scriitori, o „coadă de topor”, niciodată publicat, și un sârguincios condeier, deși lipsit de succes. Grafomania este peste tot, spune scriitorul mirmidon. Există o pasiune nebună pentru beletristică: „Dar știi cui datorăm toate astea? Cenzurii. Da, cenzura este măicuța bătrână care s-a îngrijit de noi toți. Afară, lucrurile sunt mai simple și mai dure”.
Ironic au ba, pasajul ne indică faptul că autorul este pe deplin conștient că cenzura din Uniunea Sovietică schimbă cu totul natura artei, producând ceea ce altfel ar fi rămas necunoscut. Cenzura, ar putea spune cineva, aproape c-a făcut literatura Rusiei ceea ce este: a condiționat un fel de a gândi și de a trăi, astfel încât dragostea pentru patria-mamă să însemne măcar acceptarea sistemului de cenzură (chiar dacă nu fără ceva luptă).
Răspunsul lui Siniavski? Zămislirea lui Terț. Ea este purtată în toată critica pe care a produs-o. Fie că scrie despre mari clasici sovietici precum Gorki, așa cum o făcuse în disertația sa, sau despre marii poeți ai zorilor sovietismului, el reușește să-i izoleze de discuțiile politice. Satira Lubimov (1964) trece cu multă ironie prin istoria sovietică, dar nu ne lasă niciodată să uităm că este născută dintr-o mare dragoste pentru Rusia.
Întreaga artă a lui Siniavski este încastrată în realitate. Prezentarea acestei realități este clară, însă nu poate fi nicicând foarte politică—și asta doar dacă nu este, firește, opera lui Terț. Cenzura îl reduce la cea mai productivă stare a lui (ce ironie!). Artistul se află la apogeul libertății sale mentale nu când se plimbă prin Moscova sau New York, ci când se află în închisoare. Omul rus devine prolific atunci când este oprimat sau închis.