Linkuri accesibilitate

Circumstanțele politice ale Doctorului Jivago


Asemeni lui Soljenițîn, deși în moduri cu totul diferite, Boris Pasternak (1890–1960) a reușit să împlinească sarcina mesianică pe care cititorii ruși o asociază în mod tradițional cu literatura. Asemeni lui Soljenițîn, și Pasternak și-a folosit arta pentru a arăta efectul pe care îl are istoria asupra vieții private, a oferit cititorilor un cadru mai larg și mai complex al vieții în sovietism și i-a stimulat să-și pună întrebări despre sensul vieții și despre poziția omului în societate și în lume.


Dacă ne gândim însă la Pasternak ca la un campion al drepturilor omului, situația devine mai complicată. Autorul nu pare a avea nicio nevoie de a-și lumina concetățenii. La prima vedere, pare unul din acei scriitori atașați de spațiile largi ale capriciilor subiective, lipsindu-i propriu-zis o conștiință socială. Dar Boris Pasternak era în același timp și un foarte citit și informat intelectual, fusese martorul revoluției și al perioadei staliniste, și scrisese, în fine, puțin mai mult decât poeme despre dragoste și natură. Cu toate acestea, pentru o singură dată, în tinerețe, asemeni celor mai mulți liberali cultivați ai timpului său și chiar asemeni propriului erou, Jivago, Pasternak fusese favorabil noului regim. A publicat un poem cald la adresa lui Lenin, Înalta boală, în 1923, și un alt poem epic despre revoluție, Anul nouă sute cinci, apărut în 1927.

După fervoarea inițială și pierderea ulterioară a credinței, Pasternak a refuzat în mod consistent—dacă putem formula astfel—să recunoască importanța misiunii Revoluției. Este și motivul pentru care, în timpul anilor ’30, oamenii ajungeau la închisoare dacă îi răspândeau poezia...

Nebunia propriu-zisă a început cu un program de televiziune sovietic în care scriitorul și poetul Vladimir Soloukhin a recitat câteva din poemele sale. Curând, ceea ce păruse o aventură inocentă s-a rostogolit într-un scandal. După vizionarea emisiunii, o femeie trimitea o scrisoare ziarului Sovetskaia Kultura (Cultura sovietică), cerând să afle mai multe despre Soloukhin. Este el un luptător pentru cauza culturii ruse sau doar unul din ucigașii acesteia, se întreba femeia. Ea, la fel ca mulți alții, știa deja că Soloukhin fusese unul din cei paisprezece care, la o faimoasă ședință a Uniunii Scriitorilor din 1958, ceruseră excluderea lui Pasternak din organizație. Și nu doar asta. Cei paisprezece îl denunțaseră pe Pasternak în mod public.

Să revedem filmul evenimentelor: Cu multă naivitate, Boris Pasternak îi înmânase manuscrisul romanului Doctor Jivago lui Konstantin Simonov, redactorul din epocă al revistei Novîi mir (Lumea nouă). Răspunsul a fost inițial pozitiv, însă conducerea editorială ceruse anumite schimbări, la care Pasternak a consimțit. Puțin după, Simonov era îndepărtat pentru publicarea romanului lui Vladimir Dudințev, Nu numai pâine. Revista a fost preluată de poetul Alexandr Tvardovski, care și el părea înclinat să publice romanul lui Pasternak, cu anumite modificări.

Pe acest fundal, apărea deodată știrea că editura italiană Feltrinelli a publicat Doctor Jivago. Pasternak violase convenția drepturilor de autor prin care ar fi trebuit să trimită manuscrise numai prin agenția oficială, Asociația scriitorilor proletari (RAPP). Apariția cărții a dat naștere multor articole în Occident, care, în mod natural, au înfuriat conducerea de la Kremlin. Dar ultima picătură avea să umple paharul abia pe 23 octombrie 1958, atunci când Pasternak primea Nobelul pentru literatură. Presiunea era atât de mare la acel moment încât acesta a trebuit să respingă premiul.

Doctor Jivago nu propunea defel revelații senzaționale. Nu era nici măcar un atac sistematic la adresa regimului în stilul „literaturii denunțării”, foarte la modă în perioada „dezghețului”. Mai degrabă, părea a fi cronica fragmentară a unor evenimente și situații pe care fiecare cetățean rus le-a trăit pe propria piele între revoluțiile de la 1905 și 1917, apoi în perioada interbelică. De pildă, primele decrete ale guvernului bolșevic, Noua Politică Economică, ori chiar luptele din Carpați în timpul celei de-a doua conflagrații mondiale. Descria, cu alte cuvinte, experiențele cvasi-cunoscute ale greutăților cotidiene și ale raționalizărilor, câmpurile distruse, arse, și satele lăsate în paragină. În mod curios, abia dacă menționa teroarea stalinistă. Și atunci, ne putem întreba, de unde nervozitatea conducerii de la Kremlin?

Poate că parte din răspuns se află în ceea ce scria Irving Howe în The New Republic, tot în 1958. Pentru criticul american, Doctor Jivago nu era doar o operă de ficțiune majoră, ci și o declarație istorică: „Este o mărturie scrisă la fel de crucială pentru viața noastră morală și intelectuală precum a fost Revoluția maghiară pentru viața noastră politică”. Nu avea neapărat dreptate, dar ne aflăm în plin Război Rece și cartea devenea, volens nolens, o armă retorică. Romanul a fost considerat ne-politic sau anti-politic de către cei mai mulți critici occidentali. În realitate, contextul despre care scriu aici i-a decis paradigma și l-a făcut „foarte politic”. Lăsând indescriptibilul să grăiască și alegând în mod deliberat să scrie despre copaci, spre a-l parafraza pe Brecht, Pasternak lăsa să se înțeleagă că semnificația vieții umane sălășluiește, la urma urmelor, în afara problemelor istorice și că e dreptul individului să-și aleagă propriile valori.

După Doctor Jivago, Boris Pasternak s-a trezit prins într-o formă de ambiguitate care este coșmarul oricărui autor. A subliniat mereu unitatea operei sale, numai că, acum, în 1958, această unitate îi era destrămată de circumstanțe. A fost abuzat în Rusia pentru un roman pe care nu îl citise nimeni. Occidentul l-a ridicat în slăvi pentru o carte practic izolată de întreaga sa muncă (poezia rămânea netradusă). În ultima parte a vieții, Pasternak și-a pierdut dreptul la personalitate și numele i-a servit pentru a desemna o cauză. Reacția colegilor scriitori sovietici, care s-au plasat de partea aparatului de stat împotriva acestui om înarmat doar cu o peniță, este grăitoare. Doctor Jivago a devenit la scurt timp una din proprietățile „fierbinți” ale samizdatului din Uniunea Sovietică. Avea să fie publicat/acceptat acolo abia în 1988...

Vezi comentarii

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG