Prima zi de şcoală, acum jumătate de veac

Într-adevăr, pe 1 septembrie 1971, păşeam prima oară pragul şcolii – nr. 10 din Chişinău, actualmente Liceul „Mihai Eminescu” –, iar ceea ce s-a petrecut în clasă va lăsa urme de neşters în memoria mea. Şi după jumătate de veac, parcă văd aieve:

Pe cînd fetiţele de-o seamă cu el se numeau, una din zece, Rodica, iar părinţii lor (la perduta gente!)— fără excepţie, prima generaţie “încălţată” — abia dacă prinseră un loc în căminele pentru familişti (ai lui ocupau camera din colţ, ceea ce înseamnă că balconul lor se întindea, în unghi drept, de-o parte şi de alta a peretelui), nu înainte de a aduce pe lume doi-trei plozi, primul din dragoste, restul din greşeală, şi nu neapărat de la un tată — legitim sau necunoscut —, soarele nu apuca să asfinţească într-un capăt al patriei că şi răsărea într-altul. Cum anume se întîmpla minunea asta, şi dacă nu cumva ţara avea doi sori, prima învăţătoare nu a mai stat să le explice, la ora de educaţie patriotică numită bineînţeles “leninskii urok” (1), cea dintîi din viaţa “nepoţeilor lui Ilici”.

Aşezaţi în bănci — fetiţă cu băieţel, iar atunci cînd n-au mai fost de-ajuns băieţei, fetiţă cu fetiţă —, cît să fie cuprinşi dintr-o privire la capătul căreia lemnul mobilierului cazon se umplea dintr-odată de ochi — muguraşi nedesfăcuţi, băieţii; flori gata să se scuture, fetele —, înfăţişau o privelişte idilică pe fundalul unui prunc desprins parcă dintr-o frescă de Rafael — dolofan, cu bucle aurii, încrucişîndu-şi degeţelele într-un gest de-o candoare adusă bine din condei — şi înrămat într-un chenar de fer-blanc zugrăvit în negru pentru a fi agăţat pe peretele din spate al clasei. Acelaşi chip zîmbitor ocupa două treimi din pagina de deschidere a Adecedarului, deasupra unei poezii în care întoarcerea păsărilor călătoare & regenerarea naturii era pusă pe seama faptului că “în april în april/ s-a născut Ilici”. Că puştii abia urmau să înveţe a scrie şi a citi, şi deci nu aveau cum să se pătrundă de mesajul Bunei Vestiri anunţate de Grigore Vieru, din prag, nu pare să le fi trecut prin cap responsabililor de la minister, la fel cum — peste două luni şi ceva, chiar în preajma Marelui Octombrie, sărbătorit pe 7 Noiembrie — nereuşita la învăţătură şi purtarea insuficientă nu a avut nici o legătură cu primirea în octombrei, toată clasa in corpore, după ce unii şi alţii au tot fost ameninţaţi săptămîni în şir că nu-şi vor prinde-n veci la piept steluţa cu chipul lui Ilici. Şi mai inexplicabil era felul în care micuţul Volodia Ulianov de pe insigna de octombrel reuşea să îmbătrînescă în mai puţin de 3 ani (din clasa întîi pînă într-a treia) pe insigna de pionier, acum arătîndu-se în profil, chel şi cu bărbuţa de ţap tunsă scurt, scrutînd viitorul luminos al omenirii prin tăietura mongoloidă a ochilor, şi purtînd pe cap o cunună de flăcări dezlănţuite.

Nu mai văzuse oameni arzînd cu pară; or, imaginea lor făcea trimitere la “cel-de-pe-comoară” din poveştile bunicii, ştiut fiind faptul că deasupra comorilor ascunse pîlpîie limbi vineţii, ale iadului. Dacă nu cumva însuşi Dumnezeu se arăta în chip de tufiş în flăcări. Prima învăţătoare turuia întruna, a fost însă suficient să pună şi ea o întrebare — “Copii, care dintre voi ştie cine-i Vladimir Ilici Lenin?” —, că o pădure de mîini a ţîşnit ca la comandă. De ce l-a ales anume pe dînsul, nu-i nici un secret pentru nimeni — era singurul “din intelectuali”, dintr-o clasă de copii ajunşi orăşeni în virtutea extinderii Ch-ăului peste satele din jur, ai căror părinţi schimbaseră sapa pe mistrie, iar acum lucrau la numeroasele construcţii din capitală. Şi atunci, în liniştea ce făcea să reverbereze solemnitatea momentului, vocea-i ţivlită, ca ieşind dintr-o goarnă pionierească, umplu încăperea: “Un jidan!” Suflul exploziei (de rîs!) răvăşind clasa; prima învăţătoare izbucnind în lacrimi; uşa trîntită în urma ei cu atîta putere încît, la celălalt capăt al coridorului, şeful de studii a ieşit să vadă ce dracu se întîmplă-n şcoala asta; şi glasul tatălui, în seara aceleiaşi zile, certîndu-se cu mama care-i luă apărarea (“Ce ştie un copil?”), fără drept de apel: “Într-adins a făcut-o!” Două au fost consecinţele acelui început de an şcolar de pomină: 1) orice ar fi făcut copilul, a făcut-o cu bună ştiinţă şi deci, 2) nimeni nu are dreptul să-i ţină parte. Nu lipsea decît să pecetluiască legămîntul cu sînge, şi atunci nici un înger nu l-ar mai fi oprit: “Să nu pui mîna pe băiat, şi să nu-i faci nimic...” La rîndu-i, jurase să-şi muşte limba ori de cîte ori l-ar fi luat gura pe dinainte; nu-i va fi greu să se ţină de cuvînt: de mic, învăţase să vorbească de unul singur, pe două voci, propria voce şi toate celelalte — le ştia pe dinafară —; în capul lui era loc pentru toată lumea. Singurul care-i scapă, nu prin tonalitate, ci prin cele spuse, era glasul tatălui. Poruncitor, ca şi cum ar fi vorbit de pe muntele Sinai.

…Peste o zi, pe 3 septembrie, prima învăţătoare a ţinut să le amintească elevilor că într-o zi ca aceasta a anului 1932 murea înjunghiat Pavlik Morozov, pionierul nr. 1, dar s-a abţinut să-i întrebe dacă ştiu cine-i Pavlik Morozov şi ce faptă eroică a săvârşit…

________

  1. (rusă) Lecţie leninistă.