Nu-i neapărat să se împlinească „o dată rotundă” – şi ce-i aia „o dată rotundă”? 10? 20? 25 de ani?... – de la plecarea unui prieten ca să-i evoci amintirea; suficient să nu-i uiţi ziua (se înţelege care zi). Acum 14 ani, pe 30 ianuarie 2007, romancierul Gheorghe Crăciun se stingea într-un spital din Bucureşti, la doar 56 de ani (abia pe 8 mai urma să facă 57), exact vârsta pe care o am eu acum. Vestea, comunicată prin telefon, mă siderase – cu o lună şi ceva în urmă, ne văzusem în biblioteca „O. Ghibu” din Chişinău, în cadrul unui simpozion literar, iar Gh. C. mi s-a părut în mare vervă, după cum se poate constata şi din interviul realizat de Iulian Ciocan, fostul său student, pentru Radio Europa Liberă, imediat după încheierea manifestaţiei. (Cu doar doi ani înainte de asta, pe 3 februarie 2005, plecase subit, la 54 de ani, un alt mare prieten al meu, poetul Ioan Flora, nu înainte de a publica un ultim volum de poeme cu titlu premonitoriu, Dejunul sub iarbă…)
Dacă-mi amintesc bine, şi prietenia noastră a durat 14 ani (cât un… sonet), din primăvara lui 1993, când ne-am cunoscut, în cadrul unei mese rotunde la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti; în tot acest răstimp, ne-am văzut de nenumărate ori, la festivaluri de literatură din Oradea, Satu Mare sau Sighişoara, la târguri de carte de la Bucureşti, Cluj sau Braşov, la colocvii literare de la Chişinău, Iaşi sau Bălţi, nu în ultimul rând în 2003, la Gala Premiilor revistei „Cuvântul”, când el lua premiul pentru Eseu cu Aisbergul poeziei moderne, Editura Paralela 45, Piteşti, 2002, şi subsemnatul pentru Poezie, cu Gestuar, Editura Axa, Botoşani, 2002. Asta fără a mai trece la socoteală, deşi poate că tocmai această experienţă trebuie pusă în capul mesei, faptul că i-am fost redactor de carte la Mecanica fluidelor, Editura Cartier, 2003.
Cu puţini dintre colegii mei scriitori am avut o comunicare la fel de intensă şi consistentă – nici nu se putea altfel cu Gheorghe Crăciun! Nu prea îţi venea să „flecăreşti” cu omul abonat la lumea Ideilor (fără a trăi în Turnul de Fildeş, departe de aceasta!), sobrietatea sa „ardelenească” impunea respect, iar cunoştinţele-i enciclopedice în materie de cultură puteau fi „accesate” fără fasoane, la o cafea sau o bere, toate acele „colocvii ad-hoc” nefiind cu nimic inferioare unor luări de cuvânt în cadrul manifestărilor ştiinţifice. O singură dată m-a luat total pe nepregătite, pe la sfârşitul anilor („festivalieri”) ’90 – întâmplarea merită povestită. Tocmai se încheiase Festivalul Zilele Revistei „Familia” de la Oradea, iar gazda noastră, poetul Ioan Moldovan, ne-a invitat pe vreo 10-12 inşi, cum ar fi Cercul Apropiaţilor, la el acasă, în seara de dinaintea plecării. Se bea (cu măsură!), se mânca dulciuri şi îngheţată, se sporovăia în cercuri-cercuri de 2-3 oameni, când cineva a spus un banc, nu atât de dragul bancului, cât să exemplifice o situaţie politică dată. Nu am să uit în veci replica poetului Andrei Bodiu (1965 – 2014): „Cutare – şi a rostit un nume de politician în vogă – nu merită nici să-i miroase subsuoara lui Lefter!”, la care Ion Bogdan a roşit până-n vârful urechilor: „Subsuoara mea? Ce sinistru!”. Din vorbă-n vorbă, s-a spus un al doilea banc, apoi un al treilea, al patrulea ş.a.m.d. Apoi bancurile s-au ţinut lanţ, unul mai haios ca altul, iar cel care a ridicat ştacheta la înălţimi niciodată atinse (până atunci şi de-atunci încoace!) a fost chiar Gheorghe Crăciun, cu o ghirlandă de bancuri ardeleneşti, povestite cu o mină serioasă de parcă tocmai îşi ţinea discursul de Laureat Nobel. Trecuse demult de miezul nopţii, nimănui nu i-a dat prin gând să se întoarcă la hotel, unii au pierdut trenul sau cursa auto, se mijeau deja zorii zilei, iar în casa lui Ioan Moldovan tot se spuneau bancuri, şi tot ale lui Gh. C. le băteau pe toate celelalte. Au trecut peste 20 de ani de atunci, dar ori de câte ori ne vedem cu Ion Bogdan Lefter sau cu Ioan Moldovan, din vorbă-n vorbă ajungem la acea seară de neuitat, cu prieteni şi ei de neuitat (plecaţi unii: Alexandru Muşina, Augustin Pop, Andrei Bodiu ş.a.).
Sunt un privilegiat – am citit, mult înainte de apariţia la Humanitas, în 2004, romanul Pupa russa, indiscutabil opera de vârf a prozatorului Gheorghe Crăciun. Prin 2003 cred, ne-a trimis manuscrisul în Word, la puţin timp după apariţia Mecanicii fluidelor la Cartier. Nu-mi făceam iluzii, Gh. propusese cartea mai multor editori; or, în cazul meu, era vorba şi de un coleg de breaslă (în plus, admirator al lui Flaubert!), în plin şantier al unui roman din care apucasem să public câteva capitole în Vatra, astfel că gestul Domniei Sale a avut o altfel de greutate în ochii mei. Vă puteţi imagina cum e să citeşti – în manuscris! – o capodoperă, fiind conştient încă din primele pagini de valoarea cărţii?! Să înaintezi în lectură, mereu cu ochii pe ecran, până ţi se împăienjeneşte vederea, fiindcă nu te poţi rupe de text. Iar la un moment dat – surpriză!!! –, să dai de tine în roman, fără a fi numit, într-o secvenţă în care naratorul îşi aminteşte cum într-un autocar basarabean i-a cerut pixul unui prieten (eu eram acela, se întâmpla în 1997, când revista „Basarabia” la care-mi scuturam spicul organizase un simpozion consacrat prozei contemporane, iar printre invitaţi se număra şi, ţineţi-vă bine, Cinghiz Aitmatov!) pentru a-şi nota în palmă: „Cu literatura – mi-am pierdut dantura”. În cele din urmă, editura-instituţie Humanitas i-a publicat Pupa russa, Gheorghe Crăciun a avut un turneu de lecturi prin Ţară şi în Republica Moldova, iar eu am trăit cel mai mare regret al vieţii mede de editor, acela de a nu-i fi redactor şi în cazul romanului ce avea să-l consacre. (Ce autograf frumos mi-a scris pe exemplarul meu.) Şi exact ca în fotbal, în care – zice-se – ocaziile irosite se răzbună, puţin a lipsit ca Gh. C. să-mi fie redactor de carte. Dar despre asta, cu alineat.
Se întâmpla în noiembrie 2006, la Târgul de Cartea „Gaudeamus” din Bucureşti, ieşisem la aer cu Gheorghe Crăciun şi Gheorghe Erizanu (de fapt, ei ieşiseră la fumat), nu mai ştiu cum a venit vorba despre Ţesut viu. 10 x 10, în lucru, din care publicasem deja vreo 7 capitole în Vatra (iar efectul imediat a fost că directorul Editurii Polirom îmi ceruse romanul). Puteam să-mi pun o dorinţă, dacă tot mă aflam între doi Gheorghe, iar aceasta era să duc la bun sfârşit scrierea cărţii. Tocmai asta mă întreba Crăciun: „Când?!!”, ca apoi să-mi spună apăsat, în felul lui profesoral (dar fără să te înveţe minte!), că ar trebui să mai „diluez” naraţiunea, că densitatea textului meu e de-a dreptul sufocantă, şi că pun o mare presiune pe cititor. (Era exact ce voiam să obţin, scriind despre anii ’70-’80 sovietici, aşa că am jubilat în forul meu interior.) Mai mult decât atât, Gh. îmi propunea să-i dau să citească, odată încheiat textul, la fel cum şi el îi dăduse manuscrisul Pupa russa lui Mircea Horia Simionescu, prietenul său mult mai în vârstă, cel care avea să-i scrie o foarte inspirată prefaţă la carte. Şi atunci Gheorghe Erizanu i-a propus pe loc să-mi fie redactor de carte, cu acte în regulă (cât e să semnezi un contract?!); Crăciun n-a zis „Nu”, ci „…n-am să ajung până atunci”, iar eu o luasem cumva ironic – o fi făcând mişto de mine că nu-s în stare să închei un roman nici în zece ani (de fapt, voi avea nevoie de 14, iarăşi un sonet). Peste o lună şi ceva, la Biblioteca „O. Ghibu” din Chişinău, n-am mai revenit la subiect…
În fine, în toamna lui 2011, Ţesut viu. 10 x 10 vedea lumina tiparului, la Editura Cartier, cu o prefaţă de Dorin Tudoran. Şi tocmai omul care s-a interesat cel mai mult de carte, oferindu-se chiar să pună mâna la îmbunătăţirea acesteia, n-o putea citi. M-am simţit frustrat, într-un fel cum n-o mai trăisem până atunci. În plus, prins cu paginarea „răsturnată” a Cap. 3-bis, uitasem de dedicaţie; noroc că, în 2014, a urmat ediţia a doua, în Cartier popular, având pe frontispiciu următoarea inscripţie: „Memoriei lui Gheorghe Crăciun (1950 – 2007), primul care ar fi vrut să citească această carte”, reluată şi în ediţia americană a romanului, tradus în engleză de Alistair Ian Blyth. Aici s-ar putea pune punct, sau cum zic francezii (şi Gh. C. era francofon!) boucler la boucle. Destinul însă lucrează pe căi mai ocolite. Textul de pe coperta a 4-a a ediţiei a doua era scris de prozatorul Alexandru Vlad, colegul meu de la Vatra, cel care îmi culesele la computer, în anii 2000, primele capitole ale romanului trimise la revistă, bătute de mine la maşina de scris. Acum da, pot închide paranteză, după cum urmează: Alexandru Vlad (1950 – 2015).
„Trupul ştie mai multe”, zicea Gheorghe Crăciun; „Prietenia înseamnă prezenţă fizică”, obişnuia să spună Alexandru Vlad; din 2015 încoace, am mai pierdut prieteni, mi-am făcut alţii noi, nimeni însă nu-i va ţine locul nici unuia din cei doi, la fel cum Pupa russa şi Ploile amare rămân opere de raftul întâi ale literaturii române. Pe acelaşi raft – şi una, şi alta, cu dedicaţie – stau şi în biblioteca mea. E timpul să-i recitesc, în odinea apariţiilor. Destul cu disparițiile!