Percepția față de epoca comunistă este uneori o piatră de hotar în societățile post-sovietice, separate între nostalgici și susținători pe de o parte, iar pe de alta între contestatari și opozanții vehemenți. De foarte multe ori, această linie de divizare trece ca un fir roșu în prin istoria fiecărei familii în parte, percepțiile subiective cu greu mai putând fi schimbate, în special cu referire la nostalgicii sovietici, care continuă să trăiască în imaginarul lui Homo Sovieticus și să-i voteze succesorii. Este o realitate explicabilă și prin faptul că Homo Sovieticus s-a născut din rivalitatea și impasibilitatea mai multor elemente sociale: călăii sovietici, care în masa lor au eliminat elementele indezirabile și „neloiale” regimului; victimele acestora, opozanții reali sau imaginari ai comunismului, expuși constant unei „vânători” și supravegheri din parte autorităților; colaboraționiștii și turnătorii, cei de lângă semenii lor, care au fost cooptați și s-au pus în slujba noii puteri, un prim element din care s-a construit noua identitate „sovietică” și restul populației sovietice, speriată, indiferentă sau ignorantă, expusă inițial procesului de educare prin teroare, apoi prin mecanismele clasice de modelare a lui Homo Sovieticus.
Teroarea Roșie în acțiune
Originile terorii. Noțiunile „represiune”, „teroare”, precum şi alte cuvinte care desemnează sistemul represiv sovietic, au fost termeni cu referință la politica internă în faza incipientă de existență a statului sovietic, reflectând faptul că „dictatura proletariatului” trebuia aplicată viguros pentru a suprima rezistența claselor sociale „antagoniste” proletariatului. Această frazeologie a fost treptat eliminată după destalinizare, dar sistemul de persecuție pentru opiniile politice şi activitățile contrare regimului a rămas în picioare până la dizolvarea Uniunii Sovietice.
Axiomatică pentru perioada sovietică a devenit catalogarea persoanelor supuse represiunilor drept „dușmani ai poporului” (враг народа) sau/și „dușmanul de clasă” (классовый враг). Pedepsele de către regimul totalitar sovietic au inclus execuții sumare, trimiterea de oameni nevinovați în GULAG, deportarea forțată şi încălcarea flagrantă a drepturilor cetățenilor, inclusiv prin condamnări la ani de detenție și încarcerare în spitale de psihiatrie. Represiunea a fost efectuată de către CEKA şi succesorii săi, precum şi de alte organe de stat, iar partidul comunist a fost direct responsabil de declanșarea şi realizarea terorii.
GULAG-ul sovietic
Instrumentele principale folosite de PCUS în exercitarea teorii au fost Comisia extraordinară (CEKA) pentru combaterea contrarevoluției şi sabotajului (creată prin Ordinul SKN al RSFSR din 7 (20) decembrie 1917); Direcția Politică de Stat (GPU) şi NKVD-ul
RSFS Ruse (Decretul din 6 februarie 1922) ; Direcția Politică de Stat (OGPU) pe lângă SKN al URSS (Decretul din 2 noiembrie 1923); Direcția Generală a Securității Statului (GUGB) al NKVD-ului (Decret din 10 iulie 1934); Comisariatul Poporului al Securității Statului (NKGB, decret din 3 februarie 1941); NKVD (de la 20 iulie 1941) ; NKGB URSS (14 aprilie 1943); Ministerul Securității Statului (MGB) din URSS (din 1946); Comitetul de Stat
pentru securitate (KGB) a Consiliului de Miniștri al URSS (decret din 13 Martie 1954)
Manifestări ale terorii în Uniunea Sovietică::
-Execuția a zeci de mii de ostatici şi prizonieri, şi uciderea a sute de mii de muncitori şi țărani în 1918 – 1922, cunoscute sub denumirea de „Teroarea Roșie”. Numai în primele două luni după declanșarea oficială a „Terorii Roșii”, în septembrie-octombrie 1918 au fost executate între 10-15 mii de persoane, mai mult decât executase regimul țarist din motive politice pe parcursul unui secol anterior, de la 1825 până în 1917;
-Pogromurile antievreiești din Rusia, Ucraina și Bielorusia între anii 1918-1920. În perioada respectivă au fost înregistrate circa 900 pogromuri, organizate de susținătorii lui Petliura (40 %), diferiți lideri ucraineni (25 %), armatele lui Denikin (17 %) și 9 % de Armata Roșie, condusă de Budionnîi. Numărul victimelor pogromurilor antievreiești din Ucraina și Bielorusia ar fi între 180-300 mii persoane, numai în perioada decembrie 1918-decembrie 1919 fiind omorâți aproape 30 mii de evrei în Ucraina;
-Deportarea şi exterminarea cazacilor de pe Don în 1920. Localități (stanițe) întregi sunt rase de pe fața pământului. Țăranii din diferite regiuni sunt supuși unor represiuni în masă, iar unii, precum cei din Tambov, sunt supuși asfixierii cu gaz toxic;
-Marea Teroare (Большой террор) din perioada stalinistă. Sute de mii de persoane au fost executate de plutoane de execuție, iar alte milioane au fost condamnate la domiciliu forțat sau au fost trimise în lagăre de muncă. Declanșată de Iosif Stalin, Marea Teroare atinge apogeul când NKVD-ul era condus de Nikolai Ejov (septembrie 1936 - august 1938). Din acest considerent această perioadă este denumită uneori „Ejovșcina” („Era Ejov”).
Iosif Stalin, inițiatorul Marii Terori
După estimările Ministerului de Interne (MVD) făcute la ordinul special al comisiei Partidului Comunist care se ocupa de pregătirea celui de al XX-lea Congres al Partidului, cel puțin 681.692 oameni au fost executați numai pe durata anilor 1937–38, numai conform listelor de execuție semnate personal de Stalin, aflate în arhivele NKVD. Societatea „Memorial”, un grup de frunte de apărători ai drepturilor omului din Federația Rusă, a publicat o listă cuprinzând 1.345.796 de nume a unor oameni care au căzut victime epurărilor staliniste;
-Foametea din Rusia Sovietică din 1921, care a provocat moartea a peste 5 milioane de oameni;
-Decesul a 4 milioane de ucraineni („Holodomor”) şi 2 milioane de altele naționalități în timpul foametei din Ucraina Sovietică din 1932-1933;
Holodomorul în Ucraina (Harkov, 1933)
-Sute de mii de români, ucraineni şi alte naționalități au murit în timpul foametei organizate din 1946-1947;
-Deportarea a peste 2 milioane de aşa-numiți „chiaburi” în 1930 – 1932, care s-au opus colectivizării staliniste;
-Deportări de polonezi, ucraineni, români şi a populației din Republicile Baltice în perioada 1939 - 1941 şi 1944 – 1949;
-Deportarea germanilor de pe Volga în 1941;
-Deportarea tătarilor din Crimeea în 1943;
-Deportarea cecenilor şi inguşilor în 1944, etc.
Imaginea deportărilor baltice
Deciziile privind deportările erau adoptate , de regulă de către liderii de partid și de stat, la inițiativa organelor poliției politice – OGPU, NKVD, KGB. Scopul principal al deportărilor era ruperea maselor de oameni dintr-un mod de viață tradițional și firesc și strămutarea lor într-un mediu ostil, nefavorabil, de multe ori cu riscuri majore pentru viața lor.
Putem identifica două tipuri de deportări în URSS: deportările etnice, generate de raționamentele de politică externă, și deportările interne, impulsionate de motivațiile politicii interne. Deportările etnice au cuprins toți străinii încadrați în regimul sovietic, precum și cetățenii sovietici, reprezentanții ai popoarelor acelor state cu care URSS avea frontieră, era în relații ostile sau se aflau în stare de război. Au existat zece popoare „pedepsite” pentru diferite acțiuni contra statului sovietic, care vor fi supuse deportării totale – germanii, karaceaevii, ingușii, cecenii, balcarii, finlandezii, coreenii, turcii-meshetini și tătarii din Crimeea.
Calculele cele mai credibile arată că în cadrul deportărilor interne, adică asupra popoarelor care nu aveau extensiuni externe, au fost strămutate circa 6 milioane de persoane. Alte 6 milioane au fost strămutate în cadrul deportărilor etnice, iar împreună cu schimburile de populație, numărul total al celor deportați în URSS a constituit 14.5 milioane oameni. Din cele 52 de campanii de deportare, 38 sau 73 % erau cu caracter etnic.
Estimările pentru numărul de victime înregistrate în Uniunea Sovietică sunt între 3.5 milioane (cele mai critice, cum este istoricul comunist belgian Ludo Martens) şi 60 de milioane. Autorii Carţii Negre a Comunismului (ed. St. Courtois) consideră că victime ale terorii comuniste în Uniunea Sovietică au fost 20 milioane de persoane, iar în Europa de Est circa un milion.
Numărul victimelor comunismului din teritoriul RASSM și RSSM, constituie circa 400 mii de persoane, dintre care 52 % au murit de foamete (în 1932-1933, 1946-1947); 20 % au fost deportate în Siberia și Kazahstan (în 1930-1933, 1941, 1949 și 1951); 23 % duși la muncă forțată și 3 % (calcul personal – n.a.) executate sumar în timpul Marii Terori, a ocupației sovietice din 1940-1941, a ocupației repetate din 1944/1945 și operațiunilor de lichidare a mișcării de rezistență anti-sovietică (1944-1952).
După moartea lui Stalin, suprimarea şi represiunile au fost reduse drastic şi a luat forme noi. Criticile interne ale sistemului au fost condamnate ca agitație anti-sovietice, calomnii anti-sovietice sau ca „paraziți sociali”. Alții au fost etichetați ca fiind bolnav mintal, având stări avansate de schizofrenie şi încarcerați în spitalele psihiatrie („psihuşka”), utilizate de către autoritățile sovietice în închisori. În anul 1971 disidentul sovietic Vladimir Bukovski a trimis în Occident prima atestare privind multiplele cazuri proeminente de abuz psihiatric în URSS.
Disidentul Vladimir Bukovski
Potrivit datelor oficiale, doar în perioada 1977-1983 în URSS au fost documentate 346 persoane abuzate de psihiatrie, majoritatea lor condamnați pentru articolele 70, 142 şi 190-1 din Codul Penal al RSFSR (Articole ce condamnau pentru agitație şi propagandă antisovietică, activitate religioasă şi prejudicii aduse „imaginii” orânduirii sovietice). Dar evident este dificil de a face o estimare exactă a acestora din numărul total al celor aflați la evidență psihiatrică în URSS, care era de circa 5,5 milioane oameni.
De-a lungul istoriei sovietice milioane de oameni au devenit victime ale represiunii politice sovietice, care a fost un instrument al politicii interne a Rusiei Sovietice şi a Uniunii Sovietice, chiar din primele zile de după „Revoluția din octombrie”. Regimul sovietic a etichetat și tratat drept crimă politică orice manifestare mai mult sau mai puțin deschisă împotriva sa. Culminând în epoca lui Stalin, teroarea a continuat în timpul „dezghețului” lui Hrușciov, a urmat prin persecutarea disidenților sovietici în timpul lui Brejnev şi nu a încetat să existe chiar și în timpul „Perestroika” lui Gorbaciov. Amploarea represiunilor politice e mult mai mică în epoca post-stalinistă, dar nu dispare complet, se schimbă doar metodele care devin mai sofisticate. Un număr de disidenți notabili, inclusiv Aleksandr Soljenițîn, Vladimir Bukovski şi Andrei Saharov au fost trimiși în exil intern sau extern, iar mulți alții au fost aruncați în închisori.