Tocmai a avut loc ceremonia de înmânare a Premiului Național, ediția 2024, prezidată de prim-ministrul Dorin Recean („Mă bucur pentru faptul că, în aceste timpuri relativ complicate și dificile, găsim spațiu să celebrăm munca, talentul și performanța celor care nu ostenesc să dezvolte lucruri bune, frumoase, fie că e vorba despre știință, despre cultură, sport sau alte aspecte sociale. Mă simt privilegiat să pot participa la acest eveniment. În esență, este recunoașterea societății pentru oamenii care aduc valoare și care, foarte important, împărtășesc această valoare cu societatea din R. Moldova și de peste hotare”, a declarat acesta); iată numele merituoșilor laureați, opt la număr:
- Nicolae Negru, scriitor, autor de piese de teatru, analist politic, editorialist al Ziarului Național – pentru mesajul național și pentru profunzimea operei sale literare, dramaturgice și publicistice, precum și pentru cartea autobiografică O progenitură dușmană;
- Maria Mocanu, interpretă, folcloristă, scriitoare, jurnalistă, Artistă a Poporului – pentru contribuția remarcabilă la promovarea valorilor naționale;
- Sergiu Galben, artist plastic – pentru activitatea prodigioasă în domeniul artelor plastice și realizarea unor opere de valoare;
- Nicolae Dohotaru, director general și prim-dirijor al Teatrului Național de Operă și Balet „Maria Bieșu”, Artist al Poporului, Cavaler al Ordinului „Gloria Muncii”, Maestru în Artă, profesor – pentru realizări remarcabile în dezvoltarea culturii naționale, promovarea valorilor artistice și management cultural;
- Ion Ciutac, doctor habilitat în științe medicale, conferențiar universitar, coordonator pe chirurgia urgentă la Spitalul Clinic Municipal „Sfânta Treime” – pentru realizările de excepție în chirurgie;
- Denis Nica, doctor habilitat în științe fizice, conferențiar universitar, cercetător – pentru aportul semnificativ în dezvoltarea teoriei fundamentale a transportului termic în nanostructuri;
- Serghei Tarnovschii, Maestru Emerit al Sportului, participant și medaliat la Jocurile Olimpice, campion mondial și medaliat la jocurile/campionatele europene, triplu campion mondial universitar, sportiv profesionist – pentru performanțele sportive de excepție și contribuția la promovarea imaginii Republicii Moldova;
- Sergiu Cumătrenco, producător și distribuitor de filme – pentru merite deosebite și aportul artistic în distribuția și promovarea artei cinematografice din Republica Moldova, precum și pentru contribuția la dezvoltarea patrimoniului cultural al statului.
Laureații Premiului Național 2024, alături de premierul Dorin Recean și ministrul Culturii, Sergiu Prodan
Două nume mi-s deosebit de apropiate, cel al folcloristei și poetei Maria Mocanu (i-am fost lector la volumul Cum să rușinezi moartea. Poeme din lunca Prutului, Cartier 2020), și cel al lui Nicolae Negru, dramaturg, jurnalist, autor al volumului de memorii Progenitură dușmană, Arc, 2024, despre care am vorbit la Cartea la pachet în toamna aceasta. Înainte să reiau, aici și acum, textul cronichetei – Repetitia est mater studiorum, nu-i așa?! –, cuvine-se să-i dăm cuvântul proaspătului laureat: „Pășind cu entuziasm spre un viitor modelat de inteligența artificială, pe omul nostru îl încearcă, în același timp, un sentiment de neliniște. El intuiește că, odată cu trecutul, poate pierde și ceva foarte prețios. Literatura ne poate ajuta să înțelegem ce anume riscăm să pierdem sau ce am pierdut deja. Despre pierderea inocenței, despre pierderea lucidității, a legăturilor între generații e și cartea mea O progenitură dușmană”. Cât despre cartea de memorii propriu-zisă, iată ce ar fi de spus, pe scurt:
De la primele rânduri ale volumului de memorii O progenitură dușmană, Arc, 2024, al dramaturgului & publicistului Nicolae Negru (n. 1948), m-am simțit în pielea copilului de altă dată, crescut în egală măsură cu basmele bunicii și cu poveștile de viață ale bunicului. Motivația autorului e cât se poate de clară: „«Progenitura» dușmană sunt eu în copilăria mea, accidentată ideologic și geopolitic, văzută din depărtarea obiectiv-sentimentală a senectuții (...). O dedic nepoților mei ca pe o confirmare, greu de crezut acum: și copilăria bunicilor a fost fericită”.
Prima referință, cvasi obligatorie, este bineînțeles cartea Aniței Nandriș-Cudla, 20 de ani în Siberia, Humanitas, 1991, un fel de „kilometru 0” al memoriilor de acest gen; atât că autorul nostru își redactează scrierea având deja în spate o carieră literară împlinită, ceea ce se simte la nivel de scriitură, una elaborată, bine strunită, atentă la detalii fără a pierde din vedere cadrul de referință general, pe-alocuri de-un lirism înduioșător, nu că ar lipsi și paginile vitriolante, deloc puține, totul într-un ritm sacadat, aș zice în doi timpi, al trăirii de viu, văzut prin ochii copilului, și al aducerii-aminte, al bunicului pus pe vorbă.
„Cum să te pomenești, nu de bunăvoie, la capătul pământului, în izolare, în condiții climatice foarte dure, într-o lume străină, mult diferită, căreia nu-i aparții, ce te înghite ca un balaur, pentru a te reda într-o formă potrivită ei? Cum e când descoperi că alți copii au bunici, iar tu nu ai, că ești străin în satul în care locuiești cu părinții și frații tăi, că patria voastră e la mii de kilometri depărtare, de unde ați fost transportați cu forța? Ce se schimbă când afli că tatăl tău, tăietor de arbori în taiga (...) e «dușman al poporului», îl urăște pe Lenin, iar tu ești considerat «progenitură dușmană», «sămânță de dușman»?” Exact despre asta este vorba, preț de cca 300 de pagini, iar fiecare personaj al cărții – tata, mama, fratele mai mare Ionică, autorul însuși, fratele Alexandru (are doar o lună când familia e deportată în Siberia), fratele Gicu (cel născut în exil) – răspunde în felul său la provocările cotidiene, căci „nu există vreun manual pentru deportați, iar deportarea nu se încheie odată cu eliberarea și revenirea acasă”. Or, pericolele îi pasc la tot pasul (a se vedea capitolele: Cumpăna lui Ionică; A doua cumpănă; Întâlnirea cu ursul; și îndeosebi: „Zăpadă fugind”), dar ce formidabil le înfruntă, cu mic cu mare, de-a lungul anilor de exil (mama & fiii, până-n 1957; până-n 1966, tatăl): „Cartea aceasta e și un omagiu părinților mei. Tata (...) înțelegea mai bine decât mama ce li se întâmplă, se adapta mai repede la condițiile schimbătoare. Nu, nu pretindea că pătimească și să moară «pentru adevăr», dar acceptase conștient martirajul, era pregătit să bea «paharul suferinței», pe când mama doar îl intuia și se revolta împotriva nedreptății, a cruzimii și a ticăloșiei umane”. (N-o să le trec în registru aici, ar fi o impietate pentru câtă suferință se ascunde în spatele fiecărei „cumpene”; voi spune doar că nu toți deportații basarabeni au scapăt cu viață, așa că volumul lui N. Negru e și un Pomelnic al „neamului nevoii”.)
Există în carte două secvențe de mare încărcătură emoțională, primul chiar la începutul exilului, când ferindu-se să fie văzută „mama urca în cel mai înalt copac și cerceta spațiul din jur, ducându-și palma streașină la ochi. Încerca să vadă unde ne aflăm, să stabilească coordonatele punctului în care o aruncase soarta, având un singur reper geografic, satul Ciutulești, Basarabia, sau Moldavia, cum îi ziceau rușii, către asfințitul soarelui. (...) Voia să zărească Basarabia din vârful unui pin din Siberia, străpungând cu privirea depărtarea, pe care atunci nici măcar nu și-o putea imagina”; cel de-al doilea, din 1962, când adolescentul de 13 ani traversează înot (și încă, dus-întors!) râul Ciulîm, „un râu ce mă speria nu numai prin lățimea sa (...), ci și prin viteza apei, curenții săi puternici”, având un debit „de aproape trei ori mai mare decât al Nistrului” (mulți ani după, va căuta un sens acestei aventuri, s-ar zice inițiatice: „De ce a trebuit să trec Ciulîmul? Ce m-a mânat? Nimic nu mai părea cum a fost, traversasem o linie nevăzută și intrasem în altă lume, unde erorile nu mai puteau fi corectate, unde viața și moartea se amestecau cu șanse egale. (...) Cu traversarea Ciulîmului am considerat că s-a încheiat definitiv copilăria mea”).
Dacă ar fi să caut un contrapunct luminos al acestei scrieri despre „împărăția umbrelor”, m-aș opri la o secvență din capitolul De nicăieri spre nicăieri, în care tânărul N.N., vagabondând pe meleagurile natale, ajunge pe „înălțimea de lângă satul Chișcăreni”, iar priveliștea asfințitului ce i se deschide în fața ochilor îl umple de beatitudine:
„Priveam ostenit și parcă mă dizolvam în liniștea din jur, în aerul cald al serii, luminată ușor de soarele rostogolindu-se pe linia orizontului; aveam sentimentul că eram pretutindeni, ubicuu, imponderabil, că recunoșteam și aparțineam de mult acelui peisaj pe care-l vedeam de sus...” (cu alți ochii, decât mama din vârful pinului siberian – și tocmai aici e diferența).
Altfel spus – cu cuvintele lui Eugen Lungu, de pe coperta 4 –, O progenitură dușmană se cuvine citită „nu doar la suprafața întâmplărilor, ci și în adâncimea cauzelor care le-au provocat”; dar și într-o perspectivă de durată, aș adăuga, cu ochii pe harta operațiunilor militare din Ucraina/ Rusia, căci vecinătatea cu „Imperiul Răului” nu ne-a aduc nimic bun, niciodată. Așadar, o scriere de raftul întâi, de citit ca un pomelnic de familie (nu numai al autorului!), și de dat mai departe – spre neuitare.