Nu-i puţin lucru, artist fiind, să porţi cu cinste un nume deja consacrat prin talentul & opera unui înaintaş – în arta plastică din Basarabia, Grecu nu-i doar un nume, ci şi, prin Mihai Grecu, un brand de renume european. (Nici să-ţi faci unul, pornind de la zero, nu-i chiar uşor –atât că, în caz de eşec, nu eşti supus unei presiuni la fel de mare…)
Greu de spus de când îl cunosc pe Ioan Grecu (n. 10 iulie 1968, s. Recea, r. Râşcani, într-un an & sat cu poetul Igor Guzun, colegul său de bancă, al cărui volumul de debut, De azi într-o săptămână, 1997, avea să-l ilustreze) – s-ar putea să ne fi intersectat încă în anii săi de studenţie la Academia de Arte Vizuale „Ioan Andreescu”, clasa profesorului Nicolae Otto Kruch, din Cluj-Napoca (1990 – 1994), oraş unde îmi apărea, în 1994, Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, şi prin care treceau toate drumurile mele spre festivalurile de poezie din Satu Mare, Sighetu Marmaţiei, Oradea ş.a. Dar tot în cadrul tradiţionalelor Saloane ale Moldovei de la Centrul Expoziţional „Constantin Brâncuşi”, unde a fost mereu prezent, ne-am dat de cele mai multe ori întâlnire, figurinele sculptorului Ioan Grecu furându-mi de fiecare dată privirea – uluitoare, capacitatea artistului de a condensa, în forme mici (nu că n-ar avea şi lucrări de dimensiuni impresionante – mă gândesc în primul rând la Vârtelniţa timpului), atâta poezie & expresivitate. Astfel că, acum doi ani, mi s-a părut absolut firesc să mă număr printre vorbitorii de la vernisarea expoziţiei sale personale de la Muzeul de Artă – cum ar fi, de la poet (al cuvintelor) la poet (al formelor). Atât că adevărata poezie nu se fabrică în ateliere & se arată în săli de expoziţie, se întâmplă te miri unde! Iat-o, fără alte cuvinte, decât cele ale poemului propriu-zis – din pasa lui Ioan, care după ce că a ilustrat un volum de versuri, intră acum în poezie ca… personaj!
Ioan Grecu, vedere din atelier
* * * * * * * * * *
Poem Noir
Tonul: „1.5. Sunt neagră, dar sunt frumoasă, fiice ale Ierusalimului,
cum sunt corturile Chedarului,
şi cum sunt covoarele lui Solomon.
1.6. Nu vă uitaţi că sunt neagră…”
(Cântarea Cântărilor)
Mi-am luat fată-n casă, în ’97, din Madagascar,
se-nţelege că neagră şi dintr-o bucată (de lemn de eben)
– ca un disc de vinil, viaţa mea ajunsese la 33 de turaţii! –
şi pe care-am numit-o Naomi, dat fiind figurina
longilină (de-un cot) şi o talie fină (de-un deget) – de-atunci
n-am mai scos-o din casă şi nici, mai cu seamă, din cap:
„ac pe creier, Ideea” e chiar despre ea cum stă-nfiptă
într-un soclu mic, de abanos şi el, cu semnătura artistu-
lui pe verso: A S M A N. (Nici frumoasa ministră
de culoare a lui Sarkozy, nici măcar Rama Yade
n-a putut s-o dea jos de pe soclu din inima mea!)
…Şi ce altă dovadă mai
grăitoare că nu sunt rasist ca aceea că-n toţi aceşti ani
nu ea mobila, nici cu un deşt, eu am şters-o de praf?!!
Nu atât ea, cât eu «в черном теле» de când mă ţin minte.
Doar ştiind-o acolo pe mobilă, sus, ca un uter prelung
de girafă-n călduri, ca să nu spun: în flăcări, şi mi se! –
n-a fost noapte să nu fiu cu fata, şi tot n-am stricat-o.
Nu de mâna mea, timpul făcându-şi lucrarea – şi iat-o atinsă,
după două decenii, în carnea ei de – noir désir – Sulamita:
ca un fir de ciorap, o fisură se duce pe linia coapsei
şi de unde din creştet la tălpi este dintr-o bucată,
din tălpi până mai sus de genunchi tot o rană-i, эбено-мать.
Cine n-a dus o fată la doctor, o dată măcar, s-o „rezolve”,
să dea, primul, cu piatra în mine –
la meşter cu ea!
Ce-a fost până aici nu-i decât, c-un cuvânt al poetului Sava,
proză, domnilor, proză! – abia când i-am dus-o, la atelier,
unui sculptor, abia arătându-i-o lui Ioan Grecu, abia ce-am lăsat-o
peste noapte în mâinile lui (mâini din care-a ieşit De ce nu?),
dacă-ncepe cu adevărat poezia. Acum, ce-a făcut şi ce-a dres
să rămână o taină – şi fata întreagă & meşterul satisfăcut! –
peste care se-aşterne, ca iodul pe rană, să nu i se vadă
cicatricea, patina de baiţ. Baieţica-i voi spune de-acum înainte.
Şi fiindcă mi-a întors-o ca nouă, şi nici nu şi-a pus
barem sigla, întoarcă-se versul meu noir într-un soclu pe care să urce:
Capricciosa
Să ajungi
a fi una cu
Lucrarea
Mâinilor
tale, fără
osebire de
ustensile/
indiferent
de materie
şi chiar
în lipsa
acesteia
din urmă –
Moartea
însăşi să
caute cum
ţi-ar imita
semnătura
spre a se
nemuri…