Pictoriţa Valentina Rusu-Ciobanu (n. 28 octombrie 1920, la Chişinău, dintr-o mamă lituaniană, Maria Podziunaite, şi un tată român basarabean, Gheorghe Rusu-Ciobanu), tocmai şi-a sărbătorit centenarul, prin vernisarea unei expoziției „Valentina Rusu-Ciobanu: 10 portrete de scriitori din colecția Muzeului Național de Literatură «Mihail Kogălniceanu» la 100 de ani de la nașterea artistei” şi a unei ample expoziţii de pictură la Muzeul Naţional de Artă al Moldovei, ocazia cu care MNAM a publicat un catalog îngrijit de directorul venerabilei instituţiei, pictorul Tudor Zbârnea. N-am apucat să ajung, la 14.00, la expoziţia de la MNL „Mihail Kogălniceanu”, n-aş fi ratat însă pentru nimic în lume vernisarea de la MNAM de la 16.00.
Valentina Rusu Ciobanu
Multe feţe cunoscute – în ciuda măştilor de protecţie! –, de la artişti plastici, scriitori & actori la politicieni (Maia Sandu, Monica Babuc, ca să dau doar două nume „cu rezonanţă”), pe care le-am recunoscut mai cu seamă după sclipirea ochilor – pentru o seară, atmosfera nu mai este una deprimantă, de „stare de asediu” fără sfârşit, ci de-a dreptul ozonizată. Câte tablouri, tot atâtea ferestre deschise spre lumile imaginare, într-o succesiune de etape de creaţie ce-au marcat artele plastice de la noi.
„La începutul carierei artistice Valentina Rusu-Ciobanu se manifestă în albia tradiţională elaborând o galerie impunătoare de portrete lucrate în cheie clar-obscur, în culori complementare, uşor nuanţate prin ansamblul lor, urmând să surprindă de fiecare dată psihologia şi individualitatea personajelor. (…) În perioada anilor 1960 în creaţia Valentinei Rusu-Ciobanu se observă o cotitură radicală şi prima lucrare care marchează această nouă tendinţă este Plantarea pomilor (1961), în care se observă anumite schimbări de ordin stilistic şi cromatic. Modul în care este structurată compoziţia, stilizarea figurilor, lipsa clar-obscurului, frecvent în operele anterioare, totul prevesteşte o nouă manieră stilistică, specifică pentru arta naivă. (…) În perioada anilor 1970-1980, creaţia Valentinei Rusu-Ciobanu se orientează spre o nouă variantă şi tendinţă stilistică, abordând în tematică o reinterpretare a mesajelor artei occidentale, renascentiste. Foto-realismul sau realismul fotografic, aflat în vogă în spaţiul occidental şi criticat de esteticienii sovietici, care nu acceptau egalarea acestuia cu realismul socialist (procedau la fel şi în cazurile cu impresionismul, expresionismul etc.). Stil refractar, lipsit de orice mesaj ideologic sau conceptual, apărut iniţial pe la mijlocul anilor ’70 în Statele Unite ale Americii, drept succesor al hiperrealismului, este preluat de artistă într-o formă originală şi inconfundabilă. De fapt, Valentina Rusu-Ciobanu continuă să utilizeze narativismul naiv, combinându-l cu foto-realismul şi demonstrând astfel că nu a acceptat integral acest stil. (…) Sfârşitul ultimului deceniu al secolului XX în creaţia Valentinei Rusu-Ciobanu este marcat de incertitudinea unui viitor al generaţiilor de tineri, care nu au cunoscut vicisitudinile dramatice ale propriului destin, reflectând doar speranţă. În acest sens ultimele lucrări – Desuetudine (1990), Uitare (1990), Anno Domine (1990) – sunt o evocare a timpurilor, a etapelor existenţei contemporane. (…) La domeniile deja cunoscute practicate de Valentina Rusu-Ciobanu am adăuga încă unul – scenografia, realizată prin decorul spectacolelor Radu Ştefan – întâiul şi ultimul de Aureliu Busuioc (teatrul „Luceafărul” din Chişinău) şi Păsările tinereţii noastre de Ion Druţă (montat de „Teatrul Mic” din Moscova). (…) Admirând tablourile Valentinei Rusu-Ciobanu, pictate cu ani în urmă, avem senzaţia că au fost create astăzi, anticipând şi intuind tendinţele artei contemporane” (din catalogul expoziţiei).
### Vezi și... ### Antologia picturii moldoveneşti în 18 artişti plasticiLa rându-mi, găsesc multă poezie în pânzele artistei, iar dacă ar fi să-mi alcătuiesc chiar eu o mică galerie personală, cu câte un singur tablou pentru fiecare dinte etapele de creaţie ale Valentinei Rusu-Ciobanu, aceasta ar arăta astfel: Fată la fereastră (1954); Portretul Eugeniei Surugiu (1960); Regizorul Emil Loteanu (1967); Compoziţie decorativă – IV (anii ’70); Micul dejun (1979); Desuetudine (1990). Norocul nostru este că, preţ de o lună şi mai bine (până pe la mijlocul lui decembrie curent), aveam şansă să-i contemplăm pe viu mare parte din capodoperele Domniei Sale atât la Muzeului Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu”, cât şi la Muzeul Naţional de Artă al Moldovei.