Dan C.Mihăilescu

Cum am mai spus, Stejărel Olaru a îngrijit primele trei volume din Jurnalul lui Ion Rațiu, apărute până acum la Editura Corint, în regim de capodoperă.

### Vezi și... ###

„J.R.”, lordul corăbier din Turda, cu cala plină de rozătoare - Jurnalului lui Ion Rațiu (I)

Demult familiarizat cu arhivele serviciilor speciale, de la Moruzov și Cristescu până la Pleșiță și Doicaru, Stejărel Olaru (n. 1973, istoric, politolog, expert în istoria serviciilor de informații, fost consilier guvernamental între 2006-2008 și directorul IICCR din 2000 în 2010) este autorul unor volume precum Cei cinci care au speriat Vestul. Adevărul asupra Legației RPR de la Berna, Agentul nostru Victor și coautor la volume ca Securiștii Partidului. Serviciul de cadre al PCR ca poliție politică.

În ansamblul jurnalului lui Ion Rațiu, între 1940 și 1970 tocmai relația cu Silviu Crăciunaș (agentul Victor) și diversele operațiuni legate de grupul Beldeanu, în cadrul procesului intentat atacatorilor Legației României din Berna, reprezintă aproape o treime. Așa se face că Stejărel Olaru face din aparatul de note al jurnalului liderului Uniunii Mondiale a Românilor Liberi când un carnaval caragialesc de qui pro quo-uri, cu aliați inamici și turnători binevoitori, când o suită de „puneri în abis”, unde textul diaristic, adică puntea navei, este sistematic ciuruit(ă) de forfota rozătoarelor, dirijată marionetistic din țară de Direcția de Informații Externe, dublată corespunzător de departamentele de intelligence anglo-americane.

”În perioada 1963-1968, doar pe parcursul a șase ani, Securitatea a infiltrat în cercul relațional al lui Ion Rațiu cel puțin 16 informatori, români din exil stabiliți în Anglia, iar din România alți 14 informatori pentru a se întâlni cu el. Este greu de găsit un alt român refugiat în Occident în timpul regimului comunist care să fi fost urmărit cu mai multă perseverență și tenacitate”, conchide Stejărel Olaru.

Cum se bucură autorul jurnalului de întâlnirea cu un concitadin, cu un coleg de studii sau de partid, ori de reușita unei inițiative de coagulare anticomunistă împotriva stalinismului bucureștean, cum sună alarma din subsolul paginii și apar detaliile privind data recrutării de către DIE a respectivului, misiunea pentru care a fost instruit și rezumarea informării pe care o trimite ofițerului recrutor din țară. Întâlnim în carnaval măști precum Nicolae Oprean, Pitu Pop, Camelia Popa, Beatrice Strelisker, Paul Dimitriu, Aurel Buteanu, Gheorghe Mariția, Laurențiu Onea, Sever Oțel.

În prefața volumului al III-lea, Nicolae C. Rațiu conturează hotărât în numai câteva tușe jocul năucitor de planuri dintre text, context și subtext, în care de multe ori biografiile „rozătoarelor” din subsol iau fața revelațiilor de la etaj. Să nu uităm că însuși Viorel Tilea, unchiul care l-a impus pe Rațiu în diplomația londoneză, avea să figureze, în ultimii cinci ani de viață (1967-1972) ca agent al DIE.

„Mi-a fost foarte greu și a fost foarte dureros să cred, recunoaște Nicolae Rațiu, dar după ce am văzut atâtea dovezi este imposibil să tăgăduiesc. Fără excepție, Securitatea recruta victimele după ce le identifica și le exploata slăbiciunile. A lui Viorel era nevoia disperată de bani. Nu pentru extravaganțe, ci doar pentru a supraviețui și pentru a fi în stare să achite cheltuielile celei de a doua soții și de a plăti tratamentul fiului său, bolnav psihic. Prin 1965, banii luați la plecare din România fuseseră cheltuiți ori pierduți în investiții păguboase. Din cauza sărăciei, avea gânduri de sinucidere, iar DIE a profitat de oportunitatea apărută. De mult timp, pentru Ion Rațiu, Viorel era un mentor și o figură părintească. Îl iubea pe Viorel în ciuda greșelilor sale sau a disensiunilor dintre ei. I-a fost mereu recunoscător lui Viorel pentru că l-a primit în familia lui când a ajuns pentru prima oară la Londra, în 1940. Au lucrat împreună în anii războiului, în mișcarea Free Romanian, chiar și la înființarea ACARDA, în 1965. Cam în acea perioadă, banii s-au împuținat, iar creditele s-au înmulțit. Înțelegând situația grea în care Viorel se afla, Ion Rațiu l-a sprijinit oferindu-i o funcție și un salariu la biroul său în domeniul transportului naval, astfel încât să poată face dovada unei surse de venit, dar nu a fost de ajuns. După ce Viorel Tilea a fost convins de DIE, cetățenia română i-a fost restituită în secret și, în baza unui sprijin financiar, poziția lui publică și în cercul de prieteni față de regim s-a schimbat în mod dramatic. Toate criticile au încetat, fiind înlocuite cu laude”.

La rândul său, Stejărel Olaru va „călăfătui” practic zecile și sutele de delațiuni rezumate în subsolul paginilor prin detalii din biografiile turnătorilor, prin rapoarte ale rezidenților DIE la Londra și Washington, configurând un context cu subtexte uneori halucinante și cu destine demne, în același timp, de dispreț și compătimire. Păpușarii devin uneori marionete, alteori urmăriții devin urmăritori, judecătorii – judecați, vinovații se inocentează, iar inocenții se îneacă în culpabilitate.

Om de putere și om de lume, politician, politolog, om de afaceri și om de stat, Iancu-Ion-John Rațiu reprezenta un potențial enorm și cât se poate de periculos pentru regimul stalinist de la București. Mai mult decât atât, nefiind un tribun însărcinat să înflăcăreze mulțimile, ci un pasionat politician de cabinet, educat la școala pertractărilor lui Iuliu Maniu și în venerarea răbdării împăciuitoare și tenace a lui Churchill, Rațiu era posesorul unei vocații dinamitarde, atât prin cultul relației inter-umane și sociale, cât și prin pasiunea caritabilă care i-a definit existența și activitatea.

Până la urmă, adevărata avere a acestui jurnal este indicele său de nume. Rolul de mediator al autorului între Vișoianu și Tilea, între Comitetul Național Român, generalul Rădescu, Regele Mihai și camarila lui Carol al II-lea, relațiile umilitoare cu George Serdici și Coca Stătescu, cu Gică Pop și Victor Vladone, Ioachim și Ioana Sussman, Barbu Călinescu (fiul lui Armand), Vintilă Popescu, Lucian Gafton, Michael-Titus, Mircea și Victoria Stroe sau Paul Laptew compun o realitate în scrânciob, când osmotică, dar mai mult antipodică față de relatările din jurnal. Însă pentru adevărata istorie a infiltrării serviciilor speciale în viața formelor politice românești de-a lungul întregului secol XX, pânzăria explicativă desfășurată de Stejărel Olaru în aparatul referențial rămâne una determinantă și, în fapt, esențială. Toată hărnicia informativă a celor înșirați mai sus este pusă în paralel cu planurile Securității din țară și cu inițiativele DIE la Londra.

Pentru obiectivul „Radu Ion”, direcțiile MAI din Turda și Cluj orchestrau nu numai amânarea cu 22 de ani a pașaportului lui Augustin Rațiu (ceea ce transformă întâlnirea londoneză cu fiul său în cea mai emoționantă pagină a Jurnalului), dar și proiectul de un ridicol rocambolesc vizând insinuarea în rol de soț pentru sora lui Rațiu a unui ofițer instruit anume pentru îmblânzirea presupusului spion britanic „Tony”. Câtă lipsă de imaginație : cam în aceiași ani, STASI iniția proiectul „Romeo”, care pregătea un număr de ofițerese îndeajuns de apetisante și eficiente informativ pentru a deveni soțiile demnitarilor occidentali de care avea nevoie spionajul est-german.

Așa se face că, cel puțin pentru un cititor dezangajat, destinul lui Ion Rațiu ilustrat în Jurnal este concurat adeseori viguros de aparițiile unor personaje ca Romeo Popescu, colonel, și locotenent-colonel Angelescu, conducători ai rezidenței DIE din Londra, ca și de Mucio Fernandez Delgado, șef al secției din Londra a postului Radio Europa liberă, decriptat de Securitatea noastră, evident, ca general CIA.

Dacă tot am ajuns aici, să notăm că îndelungatul și sinuosul proiect vizând numirea lui Rațiu ca director al secției românești de la Europa liberă consumă multe pagini din jurnal. Americanii îl susțineau pe Ghiță Ionescu, iar relația dintre Noël Bernard și Rațiu (colaborator intens la BBC, consilier pe probleme românești al Scotland Yard și la multe reviste britanice de top) nu a fost scutită de unele disensiuni abrazive. Aproape nu trece pagină de jurnal fără ca glosările din subsol să nu pună în oglindă o biografie de detractor. Așa aflăm, ușurați, rezervele lui Rațiu față de Pamfil Șeicaru și Iosif Constantin Drăgan, tocmai când citim informările lui Ion Murgu (agentul „Răzvan”).

Abia reușim să trecem peste delirul arghirofil al cuplurilor Crăciunaș ori Serdici, când dăm de lucrăturile locotenent-colonelului Aurel Florea, care parcă se visa un John Le Carré aterizat la rezidența DIE din Londra. Ambiguitățile persistă și în cazul fraților Boilă sau al Margaretei Botea, sora lui Mihail Fărcășanu, dar inconfortul lor pălește când dai de David Loyd, corespondentul „Daily Telegraph”, agent al rușilor încă din 1944, ceea ce ne aduce aminte că Rațiu evolua inclusiv în siajul lui Kim Philby &co.

Nu contează, de vreme ce câteva pagini mai încolo intrăm în corespondența informativă a doctorului Nicolae Oprean, recrutat în 1957 și deconspirat în 1979, ca și de hărnicia lui Puiu Cristea, agent DIE din 1975 și colaborator la Europa liberă din 1976. Abia facem cunoștință cu Virgil Stelea, fostul secretar personal al lui V. V. Tilea la Londra, cel care sfătuia Securitatea să-l invite pe Ion Rațiu la semicentenarul Unirii din 1 Decembrie 1968 pentru a-i flata vanitatea, când citim alt posibil capitol din John Le Carré, despre cuplul Marie-Jeanne MacDonald (născută Livezeanu, prim-balerină a Teatrului de Operă și Balet din București) și Alastair MacDonald, de la Direcția de Resurse Umane a BBC, considerat la București agent al MI5.

Spre cinstea ei, balerina a refuzat colaborarea cu DIE, care îi condiționa astfel viza de plecare în Anglia a mamei sale.

La 9 iunie 1964, Rațiu este la Mișu Cârciog acasă. ”Vorbim la telefon, cu două receptoare separate dar pe aceeași linie, cu doctorul Spârchez, care se găsea în casa doctorului Mețianu de la Paris.Vreo patruzeci de minute. Interesantă este insistența cu care dorea să mă convingă să apăr Transilvania, căci rușii urmează să o utilizeze drept șantaj împotriva lui Gheorghiu-Dej”.

Scene de acest gen se vor repeta periodic, vizându-l pe Rațiu ca liant în apărarea unității transilvane față de revizionismul maghiar, dar ele sunt serios concurate de aluviunile documentare ale lui Stejărel Olaru, precum cea din subsolul zilei de 11 iunie 1964, privind întâlnirile informative dintre Carmelo Lopez și maiorul de Securitate C. Niculescu, la hotelul Ambasador.

Cei care încă mai susțin imaginea unui Rațiu trădător de țară sau cei care îl văd lucrând de conivență cu comunismul bucureștean nu au decât să citească notația din 17 iunie 1964, când „Agerpres-ul a anunțat eliberarea a 2500 de prizonieri politici și promisiunea guvernului să pună în libertate toți deținuții pentru delicte împotriva securității statului înainte de 23 August”, iar „John Leich îmi telefonează forte impresionat căci, după el, această decizie de a anunța eliberarea acestor nenorociți se datorează cererii mele directe adresate lui Gheorghiu-Dej prin doctorul Spârchez”.

La capitolul relațiilor, unde Rațiu rezultă că a fost campion absolut, tinerii jurnaliști de astăzi au de găsit adevărate filoane aurifere, fie în privința colaborării autorului cu secția specială a Scotland Yard pentru sprijinirea unor exilați români – unde dăm de personaje precum inspectorul Tite, detectivii Cote, Gibson, Dobbs –, fie privind intențiile omului de afaceri Rațiu de a cumpăra colecția de artă Thyssen-Bornemisza, fie în paginile de prețuire a unor scriitori precum Mircea Eliade și Vintilă Horia.

Dincolo de toate, mi se pare în cel mai înalt grad semnificativă reacția lui Rațiu când aude că balerinul Stere Popescu a rămas în Anglia fără niciun angajament, niciun contract și nicio relație. Cu mărinimie boierească, de lord, roagă să i se facă legătură cu Margot Fonteyn. Peste două săptămâni, aceasta îi anunța că viitorul balerinului a fost asigurat.

Mă întreb dacă publicarea Jurnalului imediat după 1989 ar fi crescut procentajul electoral al candidatului Rațiu la președinție. E foarte posibil, însă am senzația că abia acum, la patru decenii după, forța lui de impact este copleșitoare și poate deveni modelatoare pentru noile generații de politicieni. Ca prolog, sau epilog, se putea pleca/ajunge (de) la notația din 1965:

„Duminică, 24 ianuarie 1965.

Adevărul este că Winston Churchill a fost îmbuibat de istoria țării lui și de dorința de a-și servi nația. Toată viața s-a pregătit pentru acest rol. Când soarta i l-a adus, n-a avut nicio ezitare. De aceea a reușit așa de minunat, pentru că tot ce i se cerea era doar natural și normal pentru el. Dacă soarta m-ar învrednici cu vreun rol politic în țară, nici eu, deși nu mă compar cu Churchill, nu aș avea nici cea mai mică ezitare.As ști exact ce trebuie să fac.”

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Nu vă alarmați, J.R. nu este maleficul sforar din serialul „Dallas”, ci Iancu/John Rațiu din stirpea memorandiștilor ardeleni, același cu obiectivul „Tony” îndelung lucrat și urmărit de Direcția de Informații Externe a R.P.R./R.S.R., patronul firmei de navlosiri Regent Line, din Londra, un om flancat toată viața de treizeci de ofițeri, rezidenți și informatori ai Securității române. „Este greu de găsit un alt român refugiat în Occident în timpul regimului comunist care să fi fost urmărit cu mai multă perseverență și tenacitate”, ne asigură Stejărel Olaru.

Nu doar onorat, ci de-a dreptul încântat am fost când am revenit în 2018 în juriul pentru premiile „Galei Istoriei Contemporane”, alături de domnii Bogdan Mugescu, Mircea Dumitru, Toader Paleologu și Alin Mureșan, unde premiul pentru memorialistică a fost câștigat de Stejărel Olaru pentru excepționala îngrijire a ediției Jurnalului lui Ion Rațiu, de la Editura Corint. O lucrare demnă să stea în oricare bibliotecă a unui iubitor de istorie românească, fie el elev, student sau academician, în vecinătatea memoriilor și Însemnărilor zilnice ale Reginei Maria sau ale lui C. Argetoianu, nu departe de Jurnalul lui Maiorescu, Agendele lui Lovinescu, memorialistica lui Iorga, Mircea Eliade, Gafencu, I. G. Duca, Ioan Hudiță, Vaida-Voievod, Bossy, Pandrea, C. R. Motru. Și Corneliu Coposu – singurul mare și surprinzător absent din Index-ul cărții. Cu filoane aurifere generoase în egală măsură pentru istoriografia noastră politică și mișcarea exilului românesc, amețitorul arc peste timp construit cu strălucită subiectivitate, dar și cu acribie de profesionist al mărturiei istorice, subtil psiholog și stilistician riguros al mărturisirii, jurnalul lui Ion Rațiu, ținut între 1940 și (presupun) 2000, face deopotrivă dreptate – păcat că o dreptate postumă ! – unui personaj inclasabil, fermecător și controversat cât cuprinde, de o flagrantă atipicitate în peisajul vicleimului politic valah.

Abia astăzi, încoronând posteritatea autorului, jurnalul își recapătă enorma forță de impact de care s-ar fi cuvenit să beneficieze în contextul electoral otrăvit de acum trei decenii, când putreziciunea pamfletară fesenist-peremistă îl reducea pe lordul din Turda la papionul britanic. Fiecare volum din cele trei apărute până acum este flancat de prefața lui Nicolae C. Rațiu (Nick), fiul cel mic al autorului, și se bucură de o îngrijire documentară executată în regim de capodoperă de Stejărel Olaru, îngrijire care valorează cât o carte în carte și despre ea vom vorbi separat ceva mai departe.

Am aflat de existența jurnalului prin 1992-1993, când lucram la „Cotidianul” lui Ion Rațiu, iar Doina Bâscă, redactorul-șef, mi-a sugerat, pe bună dreptate entuziasmată, că Patronul s-ar bucura să ofere suplimentului „Litere, Arte & Idei” câteva secvențe din această operă a vieții în îngrijirea lui Claudiu Secașiu, bursier pe atunci al Fundației „Ion Rațiu”. Regret amarnic acum absența acelor pagini din blazonul „LA&I”, de altfel o revistă foarte dornică de memorialistică, dar presupun că totul s-a datorat excesului de bun simț al autorului. Ca să vă faceți o idee de acest bun simț, e de povestit singurul „trafic de influență” la care s-a dedat Ion Rațiu : o poetă oferise spre publicare redacției „LA&I” niște poezii, dar ele nu apăreau. Atunci, Ion Rațiu ne-a mărturisit cu timiditate întristată : „E nepoata mea. Bine, dacă nu publicați poezii, asta o să-i transmit”.

Primul volum din Jurnal a fost publicat în 2017 cu subtitlul Începuturile unui exil îndelungat (1940-1954). Al doilea, care cuprinde intervalul 1955-1962, a apărut tot în 2017, cu subtitlul Între spioni și trădători de țară, iar în 2019 au fost editate însemnările - sau „încrustările”, cu arhaismul plăcut al autorului – dintre 1963 și 1968, focalizate în formula Reorganizarea exilului.

Cele trei fotoportrete ale lui Ion Rațiu, extrase din arhiva familiei și puse pe coperta întâi a fiecărui volum, îmi pare că rezumă perfect substanța și evoluția personajului, ca și materia cărții. La început, îl vedem pe nepotul de 20-23 de ani al doctorului Ioan Rațiu, poate chiar în primăvara lui 1940, când unchiul său Viorel V. Tilea îl instruise în diplomație și îl expediase cancelar-diurnist la Legația României din Londra. Chip luminos, voință și seninătate, încredere în sine, virilitate degajată, chibzuință și optimism. Tânăr încrezător, mândru de obârșia, statutul și faima familiei sale, „Iancu” pare o întruchipare atașantă a modelului de student interbelic român. Cu privirea necruțătoare și un rictus amar, ușor sceptic și blazat precum al lui Cioran, dar cu costum, cravată și guler scrobit, tipice tânărului ardelean educat în tradiție habsburgică. Era pregătit să se îndrepte, de lângă Iuliu Maniu, către Winston Churchill. Pare că-i deslușești pe fizionomie amestecul de ambiție, siguranță în dominare, prudență diplomatică și orgoliu plin de abnegație, totul dezvoltat în cultul bunelor maniere și al patriotismului pragmatic.

Chipul de pe coperta volumului al doilea adoptă atitudinea instituțională a intelectualului angajat și reflexiv, cu arătătorul mâinii drepte dus la tâmplă, așa cum boierii de altădată se fotografiau cu o carte, în fotoliu, iar doamnele prețuitoare de lieduri, cu mâna sprijinită de un colț al pianului. Deja avem de a face cu un om de putere, conștient de rolul său, expert în relaționarea social-politică, deschis actelor de caritate și conștient că deține cel puțin două calități esențiale în politică și afaceri : talentul de negociator împăciuitor și o răbdare practic nesfârșită.

Volumul al treilea, subsumat uriașei misiuni de armonizare a exilului, ne arată un Rațiu așezat parcă undeva în Regent (ca în Downing) Street, care știa cât de multe speranțe îl înconjoară, cât de multe suspiciuni îl pândesc și ce miză națională a devenit.

Cel dintâi efect major și copleșitor al lecturii este că topește încet, dar sigur toată zvonistica disprețuitor-minimalizatoare, elaborată și răspândită de reaua voință a anturajului politic suspect de dornic în a-l ponegri pe Ion Rațiu. Un personaj atât de atipic, remarcabil și memorabil nu putea evita probele de suspectare și discreditare ale unei lumi dedicate prin excelență cancaneriei nimicitoare și ironiei corozive. Unul câte unul, toate defectele atribuite autorului prin tradiția bârfei locale se văd spulberate.

În fața filantropiei amplu desfășurate și a angajărilor caritabile de-a dreptul amețitoare, așa-zisa avariție a lui Ion Rațiu se dovedește până la urmă o simplă dar demnă urmașă a înțelepciunii universale conform căreia ajungi să fii dușmănit cel mai tare de cei pe care i-ai ajutat cel mai mult. Pe lângă finanțările voluntare de genul buletinului „Free Romanian News”, din care Fundația Rațiu expedia bilunar câte două mii de exemplare, există aici zeci de exemple de sponsorizare, oscilând între 12 lire și 20.000 de dolari. Ca să nu mai vorbim de adevăratele „halimale”, cum ar spune personajul caragialian, cum au fost relațiile cu cele două cupluri de nevindecabili tapeurs : soții Serdici și Crăciunaș.

Spionistica anglofilă a lui Rațiu, atât de trâmbițată de Corneliu Vadim Tudor în paginile „României Mari” se dovedește a fi, din fiecare pagină, când idealism romantic, când patos naționalist pașoptist, când vocație de apărător al Estului Europei față de imperialismul sovietizant și avocat ardent al românismului în fața revanșismului maghiar și a placidității aliaților occidentali.

Cât despre donjuanismul de care s-a făcut atâta caz mediatic, cele 1500 de pagini apărute până acum și care însumează aproape trei decenii de viață relevă un soț ireproșabil, un tată extrem de devotat, un bărbat care notează invariabil prezențele feminine din biroul exclusiv prin aprecieri despre grație, zveltețe și inteligența conversației.

În sfârșit, la capitolul orgoliu-egoism-vanitate și chiar megalomanie, păcatul atât de vehiculat de informatorii și ofițerii Securității, acesta se dovedește de-a dreptul invenție otrăvitoare a neînțelegătorilor și răuvoitorilor. Bineînțeles, ca orice intelectual român reușit în context occidental, de la Mircea Eliade la Virgil Nemoianu, și Rațiu notează în jurnal laudele primite după câte o conferință, sau în urma unei alocuțiuni oarecare, după cum nu omite niciodată să-i consemneze pe cei care văd în el întruchiparea coeziunii exilului românesc. Dar de la această firească bucurie a propriilor reușite și până la „megalomanie” este o cale pe care numai suspiciunea invidioasă e capabilă să o străbată.

Seriozitatea împovărată de responsabilitate ce se poate citi pe chipul autorului de pe coperta volumului al treilea te face să te gândești la hărțuitoarea horă a siglelor și acronimelor prezente în volumele anterioare, de la FO (Forreign Office), FEC (Free Europe Commitee), FRM (Free Romanian Mouvement) până la Central European Student and Youth Society, plus inevitabilele MI 5, MI 6, FBI, CIA și Scotland Yard - Special Branch, toate luate în cătare de DIE, inclusiv FIJL (Federația Internațională a Jurnaliștilor Liberi) și Amnesty International.

Să nu uităm că, atât prin lumea de obârșie cât și prin cea de adopție, Rațiu era perfect dotat pentru etalarea scrupuloasă a existenței zilnice. Pe de o parte, venea din tradiția aulică a actelor de cancelarie austro-ungară, dominate de obsesia catalogării precise, de sobrietatea contextuală, voluptatea nuanțelor și mania preciziei bine echilibrate, toate acestea într-o literatură inaugurată tocmai de un raport informativ „za lucrul turcilor”. Pe de altă parte, bursierul Cambridge, viitor președinte al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, avea să fie educat ulterior în tradiția imperială britanică a mărturiei lăsate pentru istorie, ca semn suprem al nobeleții și respectului de sine. Acolo, moștenirea, testamentul și averea sunt inseparabile de transmiterea experienței de viață și de conștiința cîștigării posterității și perpetuării prin confesiune. În spațiul britanic, unde conservarea tradițiilor coincide cu fixismul stratificării sociale, nesațiul colonial și geniul organizării legislativ-teritoriale, literatura mărturisitoare hașurează copios peisajul narativ, caracterizând în egală măsură diplomația, lumea militară, financiară, medicală, politică, universitară, sportivă, artistică, economică, științifică ș.a.m.d. Jurnale legale, conjugale, memorii de campanie sau de război, jurnale expediționare, din vremea ciumei sau a altor calamități naturale, jurnale de colonizări civilizatoare sau dezastruoase, aventuri arheologice, reușite speologice și de orice altă natură – nimic nu scapă neinventariat, neanalizat din toate unghiurile și nelăsat moștenire pilduitoare. Acest fel de mândrie mărturisitoare se degajă din fiecare pagină a acestui jurnal.

Revenind la volumul al treilea, e de observat că, în fapt, despre „reorganizarea exilului” este vorba din plin și în precedentele două tomuri, indiferent că se pomenește de contradicțiile inițiale, chiar de rivalitatea generată de Consiliul Național Român și partida Rădescu-Vișoianu față de gruparea din jurul lui Tilea, ori de tensiunile dintre diversele centre de putere din Germania, Franța și spațiul anglo-american. Evident că dezbinarea politică din țară s-a extins direct proporțional și în afară, astfel încât era nevoie de o uriașă energie coagulantă, aptă să negocieze cu amețitoarea desfășurare de aripi și aripioare, facțiuni și fracțiuni care segmentau în egală măsură stânga și dreapta, aristocrația și socialismul, liberalismul, legionarismul, monarhismul și cominternismul. Nimic unitar, nimic rotund și armonios nicăieri: brătieniști, maniști, georgiști, simiști, antonescieni, carliști, uniați, cominterniști, gogiști, titulescieni, tătărăscani, într-o constelație sufocantă de anglo-, franco-, germano- și rusofilie, plus rivalitățile masonice corespondente. Toată această fâlfâire de aripi plutind între Păsările lui Aristofan și Păsările lui Hitchcock este prezentă la modul aiuritor în fiecare pagină a jurnalului. Fiecare secundă, fiecare oră, fiecare zi beneficiază de sagacitatea insațiabilă a unui misionar contaminat de horror vacui. Ca și pentru Ionel Brătianu sau Iuliu Maniu, pentru Rațiu oricare întâlnire este un steguleț pe harta relațiilor diplomatice. Fiecare invitație sau găzduire la dejunuri, supeuri, serate, la premiere, vernisaje, cocteiluri, fiecare ceai, țigară sau drink, inclusiv partidele de ski sau vânătoare, totul se face în compania magnaților din mass media, a editorilor, politicienilor, parlamentarilor conservatori sau laburiști, printre oameni de afaceri, oficiali guvernamentali sau lideri de ONG. Din acest punct de vedere, jurnalul lui Ion Rațiu oferă un spectacol total de socio-psiho-geografie la fel de captivant pentru cercetătorii trecutului și cititorii de azi, din țară și din Occident.

Rațiu intuiește exact relațiile pe care oricare lectură le țese între mărturisire și mărturie, așa că dozează cu atenție scrierea de sine și arhivarea personală a instituției care devenise el însuși. Natural, fiecare volum are centrul său de greutate politică și,în consecință, dilemele echivalente ale exilaților cu greutate, misiuni și răspunderi colective.

La finele anilor cincizeci, în notațiile zilnice totul gravita în jurul legilor și măsurilor dictatoriale din România aflată „under the Soviet Yoke”, cu naționalizări, epurări, colectivizare și cote obligatorii, până la abolirea monarhiei, alungarea Regelui și instaurarea republicii sovietice. Va urma Revoluția maghiară, compararea Bucureștiului cu Budapesta și campaniile pentru elucidarea Occidentului întru necesara politică de mână forte față de URSS – aici Rațiu fiind în avans de partea lui Jean-François Revel, cel care condamna îngăduința excesivă a NATO față de politicile imperialiste ale Pactului de la Varșovia. De această dată, după 1958 și timidul reformism dejist, înaintând către august 1968, analiza partidei Rațiu-George Serdici urmărește tot mai vigilent pașii guvernului de la București către configurarea unei excepții românești ca pereche a celei franceze ilustrate de De Gaulle.

Dilema exilaților era una aproape corneliană, între datorie și sentiment. Sentimentul patriotic cerea slujirea țării în special pe cale economică, mai ales că principalii corifei erau și remarcabili oameni de afaceri (vezi, de exemplu, dialogurile lui Rațiu cu Mihai Cârciog). De cealaltă parte, datoria politică îndreptățea lupta activă împotriva regimului comunist din țară. Ce faci, prin urmare? Ajuți economia socialistă care distrugea românitatea, ori sabotezi regimul comunist împotrivindu-te șubrezirii naționale? În plus, cum te poți alia cu insurgența maghiară când provii dintr-o familie demult deprinsă cu lupta împotriva revizionismului ungar și cunoști foarte bine revolta vecinilor față de deciziile Tratatului de la Versailles, precum și parti pris-ul maghiar al parlamentarismului britanic? Când te numești John Rațiu, ești căsătorit cu Lady Elisabeth Pilkington și ești încurajat să candidezi pentru Parlamentul britanic, pentru ca, tot pe atunci, guvernul Ion Gheorghe Maurer să-ți trimită emisari pentru a te îndupleca să accepți postul de ministru de externe la București, în timp ce știi foarte bine că rudele tale din țară – tatăl, fratele, sora – sunt hărțuite și șantajate pentru un pașaport și o viză de ieșire din țară, tu fiind considerat trădător al României și conducător al rețelelor de spionaj anglo-americane, nu e ușor să-ți păstrezi cumpătul când ai de luat hotărâri pentru coagularea românismului răspândit pe mai multe continente.

Deschid cartea la întâmplare și aleg o mostră de exil dilematic. 1 octombrie 1963:

„L. Lederer îmi spune la Clubul Presei că a stat de vorbă cu delegații gazetari români în repetate rânduri. Au fost la «Observer» la birou, de față cu un reprezentant al Foreign Office. Pe urmă, a stat mult de vorbă, fără martori, în special cu doi dintre ei: Zamfir Brumaru (Agerpres), ardelean de origine, vorbește ungurește. Ceilalți au fost George Ivașcu de la «Contemporanul», Mircea Rădulescu, «România liberă», și Anton Sărescu, redactor științific la «Scânteia». Nimic prea interesant pe lângă ce mi-a spus deja. Doar că omul care ar avea puterea și în jurul căruia se polarizează încercările de independență ale regimuului ar fi Maurer. Cel mai talentat economist dintre oamenii mai tineri ar fi Gaston Marin. Impresia netă a lui Lederer a fost că niciunul din ei nu dorește să fie descris drept comunist. Rușii sunt acceptați doar ca un rău necesar”.

Trecem în august 1964:

„Multe conversații cu Gaston Palewski, ministrul francez cu care au negociat RPR-iștii din delegația Maurer. Toate astea s-au petrecut la villa Favorita (din Lugano, n.n.). Heinrich Tyssen era și el acasă. Prima seară am stat amândoi de vorbă până târziu. Omul îmi place. A doua seară am jucat table cu el și cu Serge Owsiewsky. Cina am luat-o la doctorul Heinemann, cel care l-a ajutat pe tatăl lui Heinrich să facă muzeul de pictură. E splendid. Cu Heinrich am vorbit de posibilitatea de a face un troc cu RPR: minereu de fier contra produse de petrol în vapoarele lui. Mă gândeam că Gicu Pop ar putea să se ocupe de această chestiune. Palewski nu și-a prea deschis gura. Îmi spune însă că, pentru moment, nu e vorba decât despre un schimb de tehnicieni, mai ales în domeniul energiei atomice. Șansele sunt bune pentru o dezvoltare mai amplă. Maurer ar fi făcut o foarte bună împresie, în general, și lui De Gaulle în special. De asemenea, Bârlădeanu. Corneliu Mănescu însă lasă de dorit. «Nu e de calibrul unui ministru de externe», mi-a spus Palewski. M-am folosit de ocazie să-i sugerez să ceară deschiderea frontierelor pentru turiști în ambele direcții. Inteligent, foarte cult, Palewski cunoaște problemele Răsăritului Europei. E circumspect însă. I-a transmis salutări lui Viorel Tilea, pe care îl cunoaște mai demult”.

În sfârșit, altă dilemă care domină jurnalul este oscilația dintre urmarea căilor diplomatice la concurență cu opțiunea revoluționară. Prima dată întrebarea apare chiar în 1963:

„Drumul de urmat e neclar. Să lucrez oare direct pentru o revoluție în România? Va duce la rezultat pozitiv, sau numai la o sinucidere în masă? Situația internațională nu permite speranțele noastre, dacă suntem realiști. Ce e de făcut atunci? Sub impresia evenimentelor trăite în ultimele nouă zile, îmi face impresia că ar trebui să contribui și eu la lupta pentru independență a țărilor cărora independența le este astăzi treptat acordată. E ca un fel de modă. Astăzi, africanii trebuie să se emancipeze de sub jugul colonialist. Poate mâine vor putea crea o nouă vogă. Emanciparea țărilor noastre de sub jugul sovietic. Pentru moment însă, orice efort în această direcție e ca sâmburele căzut pe caldarâmul șoselei bine bătute. E văzut, dar roade nu dă. Trebuie deci să așteptăm și să înăsprim lupta pentru independență. Să realizăm realitatea acestei independențe acolo, în Africa, unde este acordată. Într-o bună zi, mersul inexorabil al istoriei ne va duce și pe noi în mijlocul curentului pentru independență, chiar dacă obrazele noastre nu sunt negre ca tăciunele”.

În tot acest timp, rozătoarele Securității bortileau de zor cala corăbierului de pe Tamisa. Alături de Silviu Crăciunaș, agentul ”Victor” despre care Stejărel Olaru a publicat o carte, de Gicu Pop, Victor Vladone și însuși George Serdici, ba chiar și de V. V. Tilea, ajuns agent al DIE în ultimii cinci ani de viață, alte zeci de persoane injectau otrava dezinformării și dezbinării în anturajul lui Ion Rațiu, într-un adevărat carnaval, pentru care Jurnalul merită recitit. Până atunci însă, să-i dăm cuvântul final tot lordului din Turda:

„30 iulie 1966. Din moment ce n-am absolut nicio intenție de a publica aceste jurnale de zi atâta timp cât sunt în viață și din moment ce nu caut nicidecum să justific în ceea ce scriu acțiunile mele, cer indulgența cititorului de mâine când spun că toată existența mea a fost un efort coordonator – în limitele modestelor mele puteri, bineînțeles – spre a servi asprația și cauza poporului român. (...) Aproape unanimitatea celor care vin în contact cu mine consideră atașamentul meu profund pentru cauza românească drept originalitate și spirit excentric. În zadar le explic că este însăși viața mea. În zadar arăt că întregul motor al energiei mele pornește din românism. Pentru ei, rămân un excentric. În loc să mă concentrez asupra înmulțirii milioanelor ce mi-au fost date de soartă, și mai ales asupra cheltuirii lor pentru satisfacerea tuturor mofturilor, fie ale mele, fie ale celor din jurul meu, iată că eu duc o viață relativ austeră și cheltuiesc sume importante pentru cauza românească. De ce?

Dumnezeu știe.(...) Patriotismul meu însă nu este o puternică formulă automată, ca în cazul lui Eminescu sau Bălcescu, ca să nu mă refer la Coșbuc, Budai-Deleanu sau atâția alții. Eu sunt mult inferior lor. Ca să parafrazez o expresie engleză, nu sunt în măsură măcar să înnod șireturile ghetelor purtate de acești giganți ai românismului. Totuși, fenomenul e prezent. Tot ceea ce fac este în ultimă analiză ghidat de nevoia mea psihologică de a servi și de a promova aspirațiile autentice ale nației române. Noi, românii, suntem destinați de soartă să arătăm lumii întregi nu numai că suntem un element disciplinat și creator în Europa Răsăriteană, dar că noi, românii, dăm civilizației apusene o confirmare și o potențare a idealurilor libertății individuale și ale independenței naționale”.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.