„Istorii urbane” este o nouă colecție a Editurii Corint, editură pentru care trecutul – național, european, universal, între 100 și 500 de ani – este de multă vreme obiectiv prioritar. Coordonatorul colecției este Adrian Majuru (n. 1968, cu doctorat în geografie umană, 2004, profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” , din 2014 directorul Muzeului Municipiului București), un antropolog care își află, și aici, locul ideal. Nu pot spune cu siguranță dacă albumul Cum se distrau românii odinioară, pe care l-am găsit la standul editurii la Târgul Gaudeamus din 2019 este o reeditare a cărții omonime din 2011, completată sau nu cu extrase din redutabila bibliografie de antropologie urbană a autorului cu titluri din 2007, 2009, 2017. În orice caz, ca istoric, sociolog și antropolog preocupat de studiul mentalităților, familiarizat în egală măsură cu arhivistica și etnopsihologia, frecventând asiduu evoluția legislației urbane, anuarele statistice și documentația cadastral-administrativă a orașului, fără a ocoli pitorescul memorialisticii și bogăția anecdotică dintotdeauna specifică Bucureștilor, Adrian Majuru este un nume cu credibilitate neîndoielnică.
Luat din scurt, la capitolul loisir, cred că fiecare iubitor al trecutului valah va cita la iuțeală mulțimea balurilor, vilegiaturismul, echitația și bătăile cu flori de la Șosea, iar din Cișmigiu patinajul, chioșcurile caritabile și tirul la porumbei. Inventarul lui Adrian Majuru este însă mult mai cuprinzător. Potrivit ierarhiei social-economice, evoluăm de-a lungul unei scale surprinzătoare între cluburile exclusiviste și Târgul Moșilor din Obor, trecând prin verile petrecute la conacul de la moșie, ori la Constanța, Karlsbad, Geneva, Dauville, Roma sau Balcic, iernile de schi la Clăbucet printre audiențe și audiții la Peleș, către cazinourile din Monte Carlo, lojile rezervate la Teatrul Mare, ciclism, automobilism și aviație, fără a uita reperele sacre ale boemei și nici ieșitul la iarbă verde al proletarilor în zilele de 1 și 10 Mai, cu mititeii, fleicile, berea și pelinul ce concurau vârtos meniurile somptuoase stropite din belșug dinspre Drăgășani la mesele din high life.
Aiuritoarea alternanță de apariții și dispariții ale mahalalelor, paralel cu varietatea fluxurilor etnic-profesionale (care au dus la segmente urbane de greci, evrei, armeni, aromâni, germani, bulgari, sârbi, albanezi, maghiari, italieni, tătari, țigani) au condus, după caz, la o mozaicare benefică, atomizare contraproductivă, uniformizare și osmoză socială, în vreme ce melting pot-ul etnic a îmbogățit, rafinat ori distorsionat arhaice mentalități autohtone, înrădăcinate în sărăcie, promiscuitate, anomie și indolență administrativă, cu tot cu acceptarea nonșalantă a adulterului, a divorțurilor, avorturilor, copiilor abandonați, mortalității infantile mereu avansate, cu analfabetism sanitar și igienic, uriașe falii discriminatorii ș.a.m.d.
În referințele lui Adrian Majuru, pe lângă bogatul material arhivistic, îi întâlnim pe Bacalbașa, Marsillac, Damé, C. Giurescu și George Potra, pe colonelul Popa Lumină, Victor Bilciurescu, N. Vătămanu, alături de Neagu Djuvara, N. T. Orășeanu și Dan Berindei, de la Ionnescu-Gion la Hagi-Moscu și Gheorghe Parussi, ceea ce face ca lectura să fie plăcut folositoare și pentru studiosul citind cu creionul la îndemână, ca și pentru lenevosul cufundat cu plăcere în fotoliu.
Loisir este un termen la fel de greu traductibil ca terroir, iar demersul de față dovedește din plin cât de searbăd și meschin este înțelesul cuvântului distracție din zilele noastre, pe lângă noblețea aristocratică, varietatea ludică și sportivitatea pasionată din vremurile trecute, când vânătoarea și colindarea muzeelor, turismul cultural european, universul domestic tabietliu amestecând pitoresc Occidentul și Orientul, dar și turful, speculația bancară, mania colecțiilor, alpinismul, ștrandurile se intersectau cu naturalețe și reciproc folos cu șvarțul, alvița, braga, șprițul, hergheliile lui Marghiloman, cramele lui Știrbey, berile lui Oppler, Luther și Bragadiru, ca să nu mai spun de scenele insolite în care modelul loisir-ului regal se poate regăsi adeseori până în ultimul sat de munte sau în grădinile urbane ale micii burghezii.
Sunt de conspectat copios capitolele „Casa la țară, de la medieval la modern”, „În weekend odinioară, excursie și vilegiatură”, „Bâlciuri, circuri și bufoni”, „Grădina din jurul casei și din jurul nostru”, „Dulcele la români”, dar în special tot ceea ce se leagă de relația periferie (mahalale) și centru. Aceasta pentru că „Segmentele de relief au influențat maniera de apariție a suburbiilor târgului. Multe dintre suburbii, chiar și mahalalele populate și aflate spre târg erau adesea izolate unele de altele prin vaste maidane, islazuri, mlaștini, lacuri, băltace, grinduri, păduri, terenuri cultivate cu legume, viță de vie și pomi fructiferi. Numele unora dintre ele au păstrat astfel trimiteri la o anumită particularitate a reliefului: Sf. Nicolae din Prund, Livedea Gospod, Izvor, Broșteni, Gorgani, Crângași, Oțetari, Batiștei, Stejarului, Salcia Trăznită, Bate Pește, Fântâna Boului, Schitul Măgureanului, Spirea din Deal etc.” Acestora li se pot adăuga zonele dedicate branșelor meșteșugărești, de unde Lipscani, Precupeții vechi, Blănari, Băcani, Cojocari, Scaune (de la butucii de tăiat carne), Orzari, Zlătari, Șelari, Scorțari, Mătăsari, Pieptănari, Ferentari ș.a.m.d. Încă un farmec al cărții rezidă în aducerea în contemporaneitate a vechilor obiceiuri de joc și relaxare. Așa ajungem de la spălatul rufelor și cailor în Dâmbovița la ștrandul Lido, ca reper literar al hărții sociale bucureștene, și de la datul în „dulapul” vechilor iarmaroace la caruselul, călușeii sau roata cea mare din Herăstrău.
Pentru Adrian Majuru, „Bucureștiul este un caz în care periferia a învins. A învins ajutată de impresionantul fond acultural, peste care s-au aruncat de-a valma tipare și modele împrumutate contextual, refuzându-se procesul transformărilor graduale. S-a crezut că mult mai acceptabilă este coabitarea între lux și mizerie, între oameni și câini, între colibe și palate, între burghez și cerșetor sau țiganul despuiat, între noroi sau praf și îmbrăcămintea elegantă”. În ciuda concluziilor amare, albumul rămâne unul reconfortant, grație dexterității asociative a autorului și mai ales bogăției iconografice, calitate care îl recomandă ca demnă pereche a cărților lui Emanuel Bădescu. Ne putem delecta, de pildă, cu imaginea locului de închiriere a birjelor în fața statuii lui Gh. Lazăr de la Universitate, cu fotografii de la Circul Krateyl, de la Ștrandul Kiseleff în 1940 sau de la Lido în 1936, paralel cu scăldatul colectiv în Dâmbovița la 1906. O „soarea” la ing. Dumitru Minovici în 1942 ne amintește că Adrian Majuru este și autorul binevenitei monografii Minovici – o sută de ani de pionierat (1870-1970), publicată în 2017.
Citirea acestui album în plină isterie planetară a pandemiei m-a făcut să mă gândesc o dată mai mult la binecuvântatul haz de necaz al strămoșilor noștri, pentru care războaiele, invaziile, molimele, catastrofele naturale, sărăcia și nemernicia ajungeau a fi tot atâtea prilejuri prin care ludicul utopiei sfidează vindecător catastrofismul distopic. Vorba lui Marin Sorescu, „De bine-de rău... e bine!”.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.