Dan C.Mihăilescu

Apărută surprinzător, exploziv și benefic din toate punctele de vedere în peisajul cultural, precum, la vremea lor, Humanitas, Polirom, Nemira și apoi Paideia sau Baroque Books & Arts, Editura Spandugino pare a-și fi propus ca scop axial selectarea și etalarea valorilor excelând în mediul academo-universitar, opere ale unor personalități a căror carieră este cunoscută intercontinental și care îmbină armonios cărturăria și reveria autobiografică. Erudiție și sensibilitate, savanterie și jubilație existențială, excelență pedagogică, farmec personal și exemplaritate catedratică, pe scurt mijlocitori pitorești precum Virgil Nemoianu, Sanda Golopenția, Solomon Marcus, Alexandru Ciorănescu. Eseuri autobiografice printre lucrări de referință, literatură comparată, estetică și filozofia culturii în siajul lui Lucian Blaga și Tudor Vianu, radiografii ale construcției personale, spirit științific și lirism sapiențial, totul indică o strategie editorială cu blazon și definește pertinent o nișă originală în ceea ce poate fi considerat numitorul comun aproape obsesiv al literaturii memorialistice românești: desăvârșirea de sine.

M-am bucurat îndoit în seara lansării seriei de Opere Alexandru Ciorănescu la Editura Spandugino, întâi de prezența lui Andrei Pleșu, Mihai Zamfir, Mircea Anghelescu și a doamnei Lavinia Spandonide. A doua oară, pentru alegerea lui Mircea Anghelescu ca editor, distinsul istoric literar fiind încă demult un sincer admirator al acestei adevărate dinastii științific-literare, cum poate fi considerată familia Ciorănescu. Mircea Anghelescu a fost editorul primului volum din aceste Amintiri fără memorie cu care se deschide seria de Opere, în 1995, la Fundația Culturală Română. Primul volum (1911-1934) mergea din copilărie până la anii rodnici de la Liceul „Spiru Haret”. El este reeditat acum împreună cu al doilea volet (1934-1992), cu o serie de inedite intrate ulterior în posesia îngrijitorului ediției.

Afirmația liminară a autorului, păcătuind prin smerenia excesivă, se cuvine luată în relativ:

„Aceste amintiri nu sunt decât asta, aduceri aminte; nu sunt nici memorii, nici un jurnal, nici cronica unei vieți. Au fost scrise târziu, fără documentare, fără note anterioare, fără a mă servi de memoria celorlalți. Judecând drept, un episod oarecare, așa cum îl povestesc eu, nu e nici ceva fost, nici ce au crezut alți martori despre el, ci numai ceea ce cred acum despre ceea ce credeam atunci. Aceste pagini nu sunt un text literar, nici istorie. Nu sunt literatură, pentru că aceasta e un produs al imaginației. Nu sunt istorie, pentru că dovezile și documentarea le fabric eu singur. Istoria ar fi, în acest caz, un produs al memoriei mele – și n-am nicio încredere în memoria mea”.

În fapt, Amintiri fără memorie înseamnă retrospecții fără premeditare, fără o agendă ascunsă. Autorul nu justifică, nu inculpă, nu disculpă, ci își rememorează și cartografiază meandrele existenței cu un aer de cititor care descoperă jurnalul de bord al unui aventurier descoperitor de teritorii exotice. Știu că mă folosesc de un banal truc gazetăresc, dar nu pot să nu compar mnemografia lui Alexandru Ciorănescu cu opera sa de bibliofil, bibliograf și bibliolog. Fiecare secvență este încadrată, contextualizată, caracterizată meticulos.

În Enciclopedia exilului literar românesc, Florin Manolescu punctează învecinarea lui Alexandru Ciorănescu (1911-1999) cu F. Baldensperger, Philippe Van Tieghen și Paul Hazard. Pentru Mircea Anghelescu, savantul român rămâne în primul rând autorul primului dicționar etimologic complet al limbii române și autorul antologiei La Roumanie vue par les étrangers, 1944, în vreme ce lucrarea de referință cunoscută în toate universitățile lumii rămâne Barocul sau descoperirea dramei, tradusă deja și în românește. Rămâne să redescoperim titluri incitante precum L’Avenir du passé și Spiritul european în cultura românească, 1942. Cercetător la CNRS, romanistul Ciorănescu a oferit Franței trei volume cu bibliografia literaturii franceze în secolele al XVI-lea, al XVII-lea și al XVIII-lea, apărute între 1959 și 1969, ca și cea dintâi traducere în franceză a Divinei Comedii. În plus, ajuns profesor în Insulele Canare, la Universitatea din Tenerife, Alexandru Ciorănescu avea să realizeze prima biografie completă și prima ediție de opere Cristofor Columb, în 1960.

„Alexandru Ciorănescu este de departe umanistul, profesorul, cercetătorul cu cel mai strălucitor curriculum dintre toți, dintre mulții profesori români care au trăit și activat în exil : doctor în litere la Sorbona, cu o teză de stat despre Ariosto etc., traducător al lui Dante în franceză și al lui Cervantes în italiană etc., specialist recunoscut în istoria și cultura Canarelor până la a i se atribui încă în timpul vieții numele unei străzi din Laguna, Alexandru Ciorănescu n-a obținut niciodată titllul de profesor plin la Universitatea din Tenerife. Abia revenit în țară, el a putut fi ales membtu de onoare al Academiei Române, doctor honoris causa și profesor al Universității din București (…). El a fost însă, indiscutabil, de departe, profesorul generației mele, nu numai de comparatism, cercetare tematică și ceea ce astăzi nmim studii culturale, ci și de ținută intelectuală, de ținută pur și simplu”, conchide Mircea Anghelescu.

Conștient că ursitoarele i-au fost binevoitoare și i-au pus destinul sub semnul împlinirilor, memorialistul are, la rându-i, o atenție egal distribuită fiecărui detaliu, fiecăror secvențe sau repere din viață, fie că e vorba de pescuitul cu mâna al zglăvocilor în copilăria de pe malul Ialomiței, fie că ne aflăm în preajma lui Iorga la școala de la Fontenay-aux-Roses sau la Casa Română din Roma, în cancelarii universitare sau diplomatice, fie că-l vizităm pe Borges în Argentina, sau ne pasionăm de matematici împreună cu fratele Nicu, bun prieten cu Ion Barbu.

Tatăl, Ion Ciorănescu, născut în satul Râul Alb din județul Dâmbovița, s-a stabilit la Moroeni ca institutor pe la 1900 și avea să fie trimis de Spiru Haret bursier la Charlottenburg „să studieze metodologia învățământului pentru surdomuți”. Constantin, fratele cel mic al tatălui, „intelectual introvertit și mizantrop”, s-a format mai târziu în cercul lui Panait Moșoiu. Tatăl și-a ridicat casa la Moroeni în stil bavarez. „Curtea era terenul nostru de joc, grădina era a lui tata, care avea o pasiune pentru grădinărit. Cum dispunea de un spațiu limitat, l-a multiplicat altoind pomii roditori: piersicul făceași pere, mărul producea gutui, caisul era și cireș. De aici, totul se înșiră ca mărgăritarele pe ața din poveste: livada, magia nucului din fundul curții, Rozica, primii fiori pentru fetița din vecini, școala Mavrogheni din București, colecția revistei „Albina”, primele bucurii de lectură – Coșbuc, Conan Doyle, Nick Carter, Iancu Jianu, Gruia lui Novac, titlurile apărute în „Biblioteca pentru toți”, calendarele „Căminul” și „Minerva”, apoi cărțile aduse din Germania de tată, adică operele lui Goethe, Schiller, Heine, citite în paralel cu Alecsandri, Eminescu, Vlahuță, Iorga, Agârbiceanu, Radu Rosetti, Șt. O Iosif și Ion Vissarion. Elevul citea și mergând pe stradă, pândind o privire binevoitoare dinspre Virginica, fiica directorului școlii, „o brună frumoasă și mai ales cochetă. Mă mulțumeam să-mi mângâi ochii cu grația ei de animal tânăr. N-am avut curajul să vorbesc cu ea”.

Prietenia fratelui Nicolae cu Ion Barbu, bazată pe devoțiunea pentru matematici, nu putea stăvili impulsurile uvedenrodice ale poetului care-și delecta prietenii cu inavuabilul context din „Răsturnica”. Imaginarul flamboaiant al poetului îi conduce pe prieteni către „vagul răsunet al unei scoici simbolice ori în trăsuri de somn și de mătase”. Poate că pasiunea mai târzie pentru baroc să-și aibă obârșia chiar în scoicile imaginate de pansexualismul barbian. Pe Ion Barbu „îl supravegheam cu o nerăbdare de mireasă, făgăduindu-mi descoperiri și exaltări lirice, neliniștit și înfrigurat la gândul marii împărtășiri pentru care mă consideram în același timp predestinat și nepregătit; la gândul, de asemenea, al mărgăritarelor sonore – lirliugean – pe care aveam să le culeg însetoșat de pe buzele lui. Avea buzele ca toată lumea și în mână un baston nehotărât între bâta ciobănească și bețișorul de promenadă”.

Cu aceeași impecabilă atenție cu care, parcă înarmat cu o pensetă de entomolog, memorialistul își inventariază redutabila galerie de profesori de la Liceul „Spiru Haret” sau cei mai buni prieteni din facultate, nu sunt omise nici mătușile, care de la Institutul „Moteanu”, care de la „Elena Doamna”, una chiar colegă de cancelarie cu G. Călinescu. Altminteri, e de ajuns să reținem că studentul Ciorănescu avea acces liber la raft în sala mare de lectură a Bibliotecii Academiei la toate zecile de volume din Patrologia lui Migne ca să înțelegem de ce a ajuns să impresioneze toată lumea academică occidentală.

Deși poate fi, la rigoare, ironic sau autopersiflant, în general perspectiva memorialistului asupra oamenilor și întâmplărilor este una senin înțelegătoare. Nu e simplu să îl înțelegi pe Cioran „în momentul în care Parisul se golea de locuitori pentru că era iminentă ocupația capitalei de către germani” și să-i înțelegi motivația: „Mi-a răspuns că vrea să rămână la Paris ca să asiste la arderea Atenei”. După cum nu e simplu să califici Histoire et utopie: „o carte impresionantă și luminoasă, ca toate ale lui”.

În ciuda voinței antiliterare a autorului, Amintiri fără memorie are destule secvențe seducătoare narativ și psihologic, de la întâlnirea viitoarei soții Lyda, pe când avea 17 ani, până la fragmentul dedicat Elenei Văcărescu. Domnișoara Văcărescu „o bârfea mai mult ca oricine pe Martha Bibescu, pe care nu putea să o sufere pentru că era mai cosmopolită și mai amestecată decât ea cu lumea cea mai distinsă a politicii internaționale. Atât de mult o detesta pe Martha Bibescu și pe toți Bibeștii în general, că s-a aliat cu altă femeie pe care nu putea s-o sufere, contesa de Noailles. (...) Am auzit-o pe d-ra Văcărescu povestind uneori că primul Bibescu, care a fost înfiat de ultimul Brâncovean, fusese mai înainte bucătar la curtea Văcăreștilor. Bănuiesc că nu era adevărat, pentru că prea o spunea cu poftă”. Un Brâncuși recitând în trăsură la Paris „apologuri taoiste”, o Martha Bibescu pândind avid privirile tuturor bărbaților din sală, un Eugen Ionescu „cu care se bea serios” și o vizită la Matisse completează picant peisajul.

Fiecare instructive în felul lor sunt și întâlnirile tânărului Ciorănescu cu profesori ca Iorga, M. Dragomirescu, N. Cartojan, Ov. Densușianu, Demostene Russo, Charles Drouhet și Ramiro Ortiz, ca și prietenia cu Dan Simonescu și Emil Turdeanu.

Vorbind cândva cu Andrei Pleșu despre această strălucitoare categorie umană și cărturărească, despre oameni ca George Matei Cantacuzino, Neagu Djuvara, Matyla Ghyka, Pârvan, Andrei Scrima și Tudor Vianu, domnia sa a găsit, ca de obicei, formula perfectă: „Dragă, pur și simplu erau din alt aluat”. În sensul acesta trebuie recitită și formula lui Mircea Anghelescu, „Alexandru Ciorănescu, profesorul nostru de ținută”.

Ca mai tot studentul filolog, am fost și eu sedus pe la douăzeci de ani de mania etimologismului. Toate necunoscutele, toate noțiunile esențiale, filozofie, viață, religie, idei, se supuneau ca prin farmec etimonului real ori fantezist, mai ales că îl aveam în Ioan Alexandru pe mijlocitorul fascinat nu numai de energiile necreate, ci și de Heidegger, un Alexandru proaspăt întors din Pădurea Neagră și pentru care etimonul era alfa și omega pentru orice. Pe atunci, am dat într-o carte a lui Șerban Stati de etimologia cuvântului întâmplare. Era vorba desigur de templu, adică de locul în care profetesele așteptau apariția haruspiciilor (viitoarele bune auspicii), respectiv porumbeii zeiești purtători ai mesajelor premonitorii urzite Dincolo. Or, cum apariția și aterizarea porumbeilor in-templum întru con-templare era totalmente imprevizibilă și, deci, invariabil surprinzătoare, noțiunea întâmplătorului era ca și forjată. Mi-am readus-o acum în minte ca introducere pentru Cartea întâmplărilor, coordonată în 2019 de Tatiana Niculescu la Humanitas.

Subintitulată Mistere, ciudățenii, uimiri, cartea are un casting lăudabil și invidiabil, douăzeci de personalități cu vârste, temperamente, convingeri și stiluri diferite, însă reunite perfect în jurul a tot ceea ce înseamnă determinarea destinului de voința celor nevăzute. Semne prevestitoare, coincidențe stranii, mesaje oculte, vedenii, himere onirice, mesageri bizari, scene ambigue, dătătoare de fiori, camuflări ale sacrului în profan, situații limită sau bizarerii inexplicabile. Acestea sunt adevăratele personaje ale cărții, pe care Mircea Eliade le-ar fi reunit în noțiunea „avertismente”. Când Claude-Henri Rocquet îl întreabă pe Eliade în Încercarea labirintului:

„– Credeți că cineva care vrea să se cunoască și să se tranforme trebuie să-și noteze câteodată visele?”, scriitorul răspunde:

„... – Cred că în aceste vise, de care-mi aduc uneori foarte bine aminte, e vorba de autorevelația propriului destin. Destinul se dezvăluie, în sensul unei existențe care se îndreaptă spre un scop precis, o acțiune, o operă, pe care trebuie să le îndeplinești... E vorba de un destin profund, deci și de obstacole pe care trebuie să le întâmpini. E vorba de hotărâri grave, ireversibile, pe care trebuie să le iei.”

Tatiana Niculescu mărturisește că „ideea unui volum colectiv care să cuprindă atingeri cu lumea nevăzutelor” i-a venit în urma propriilor experiențe bibliografice. Suita de întâmplări aproape inexplicabile rațional a determinat-o să accepte că „realitatea, încifrată în cifratele-i camuflări, bate cea mai năstrușnică închipuire. (...) Iată-ne așadar pe toți cei adunați în acest volum al uimirilor povestindu-ne întâmplări, coincidențe, vise, ciudățenii, de care primii surprinși suntem noi înșine. Surprinși în ambele sensuri: surprinși de situațiile în care ne-am trezit și surprinși în flagrant delict de coabitare cu o logică nevăzută care ne depășește și ne face ridicoli în fața rațiunii dominante”.

În debutul unei mărturisiri împânzite de aripile puflase ale unor mesageri ai întunericului, înzestrați cu înainte-vedere, ce i-au traversat provocator existența de la douăzeci de ani și până astăzi, Corina Șuteu recunoaște: „Am avut de copil convingerea nestrămutată că trăim cu toții în interiorul unui scenariu miraculos, pe care îl scriem pe măsură ce îl parcurgem și pe care, din când în când, îl mai scriu și alții pentru noi, iar noi îl interpretăm doar, mai bine sau mai prost, după capacitatea fiecăruia. Mi-a plăcut și îmi place și azi să cred că inimaginabilul se poate întâmpla, că există miracole, că, descifrate cu atenție, situațiile vieții au semnificații pe care nu le percepem imediat și poate pe care nu le vom înțelege pe deplin niciodată”. „Nu deschiderea către posibilul altei lumi îmi lipsește, ci disponibilitatea de a crede că invizibilul poate fi sistematizat, cunoscut”, recunoaște Gabriel Liiceanu.

Pilonii ce susțin arhitectura acestei suite de năzăriri, descântece și lecuiri miraculoase sunt, cel dintâi, încrederea autorilor, fără excepție, în metafizic și, apoi, relația de fecundă reciprocitate dintre sinceritatea/autenticitatea mărturiilor și luxurianta lor literaturitate. Așa se face că, în cele din urmă, chiar și când ești ispitit de suspiciune, decretând implauzibile unele mesaje ori secvențe, forța persuasivă a fabulației te face să accepți autenticul confesiunii. Mai departe, e vorba de însuși tonul demersului pentru care a optat încă demult Tatiana Niculescu, în binecunoscuta tradiție a bunei cumpăniri tipice spiritului britanic și statutului BBC, deosebit și de excesul factologiei germane, și de panașul retoricii emoționale al eseisticii franceze. Același nepartizanat și aceeași bună poziționare între polarități care i-au ghidat riscantul surfing printre statuile cu nimburi de pucioasă ale unor Corneliu Zelea-Codreanu, Elena Lupescu, Carol II, Nae Ionescu și cazul Tanacu, au obligat-o la timeout-ul reprezentat de incursiunea în biografia Reginei Maria și au favorizat acum acest colind la hotarul dintre lumi, unde fiecare ambiguitate lucrează în favoarea unei înțelegeri armonioase.

Cel mai semnficativ și totodată mai spectaculos lucru aici este însuși indecidabilul, adică păstrarea întregului pe hotarul dintre bine și rău. Dacă ne gândim la vremea când Lucian Blaga cocheta cu bogumilismul și răspundea aproape marcionit la întrebarea „De unde-și are raiul lumina?” prin „Îl luminează iadul cu flăcările lui”, va trebui să ne amintim că el vedea sălașul lui Nefârtate chiar între hotare. În Cartea întâmplărilor, același spațiu indecis, pustiit, secătuit și infertil pe vecie nu mai e destinat exclusiv diabolicului, ci unei paradoxale osmoze între angelic și demonic. Nu de supranatural sau de paranormal este vorba aici, unde se pledează în principal pentru trezvie, cum ziceau vechii Părinți, adică pentru deschiderea ușilor și ferestrelor ființei către mesajul nevăzutelor, către o suprarealitate ambivalentă.

„Cine este cel ce rostește cuvintele? Cine este cel ce dictează?” ne lasă indefinit în suspensie Ana Blandiana după o scenă bizară, cu litere revoltate într-o tipărire halucinantă, unde rigoarea, logica și ierarhia sensurilor se împiedică de o forță implacabilă, nedeclarat demonică, dar fără o sorginte credibilă. Pe cât de captiv este Mircea Cărtărescu în propriul „imperiu mnezic”, pe atât de binecuvântat de liber este să-l cutreiere cu voluptate. Dar cine poate spune sigur dacă scurtul înec de la vârsta de 10 ani a fost o ursită anume urzită pentru viitorul scafandru în inconștient, sau o alfabetizare întru moartea ritualică? Să-ți vezi, precum Ioana Pârvulescu, umbra megaloscopată pe zăpadă, ori să te salvezi in extremis de la o catastrofă grație unei hierofanii inexplicabile, reprezintă o camuflare a sacralității, dar poate fi și o lucrătură a nenumitului stăpân al aporiei. La fel, împins pe nevăzute din spate de suflul întunericului, „personajul” Cristinei Cioabă va fi salvat de justesse de un zid invizibil al luminii necreate, al cărui zidar poate fi în egală măsură Fârtate și Nefârtate, dacă nu cumva optăm pentru același Mare Păpușar care poate fi citit deasupra tuturor marionetelor imaginare ce compun strania coregrafie a întregii cărți.

Aceeași ambivalență osmotică o regăsim în biblioteca alchimică a lui Florin Bican, în istoria brățării călătorite parcă psihopomp între Ioana Nicolaie și Ov. S. Crohmălniceanu, în vaza lui Vili din proza semnată de Adriana Bittel, în viziunile spectrale ale Andreei Răsuceanu, ca și în Ferentarii cu descântece ai Alinei Pavelescu, sau în grădina cu povești a bunicii lui Marius Chivu.

Până la un punct, ai senzația că primează diabolicul disjunctiv, cel care fisurează, sabotează sau destramă realitatea prin breșele fantasticului (în definiția lui Roger Caillois), după care observi că elementul hotărâtor rămâne conjuncția, închiderea fantelor sulfuroase, epifania vindecătoare făcută în numele sinesteziei armonioase. Totul e să fii pregătit permanent pentru apariția mesagerului și a mesajelor de dincolo, într-o neadormire ce asigură combustia și perenitatea scriiturii. Iar dacă nu întâlnim fantome, zâne, troli și zombies, sau vampiri în case bântuite avem în schimb himere zoo- și antropomorfe, fetișuri, făpturi mediumnice, intersecții inexplicabile întrupate la mijloc de drum între arsenalul romanului gotic și filmele tip „Twin Peaks”, „Tales of Unexpected” și „Twilight Zone”.

La o judecare pripită, ar putea să rezulte că cele două impulsuri dominante aici, voința confesivă și voința literaturizantă, obligă la o lectură disociată între scrierea de sine și exuberanța estetizantă. De o parte, Cristina Cioabă, Mircea Cărtărescu, Ioana Pârvulescu, Gabriel Liiceanu, Monica Pillat, iar de cealaltă parte, Florin Bican, Gabriela Tabacu, Ioan-Florin Florescu, Andreea Răsuceanu, Ioana Nicolaie și Adriana Bittel. Însă deschideri generoase către cărți viitoare există din partea tuturor. Dacă Monica Pillat oferă aici o cheie pentru măcar unul dintre sertarele ce compun Croitorul de cărți, Corina Șuteu se lasă imaginată ca scenarist, dramaturg sau redutabil autor de eseuri autobiografice, iar Ioan-Florin Florescu poate face din personajul cocoșatului cerșetor de aici, parcă născut simultan din Gogol, Bulgakov și Beckett, un cap de serie pitoresc-psihologică. Să sperăm că Florin Bican își va continua viziunile de fantastic magico-livresc în linie E. A. Poe-Villiers de l’Isle-Adam, că Andreea Răsuceanu îl va relua înzecit pe Krapp și că Gabriela Tabacu va definitiva o „Carte a Marinei”, care să lege eliadesc metafizica Bucureștilor de tragismul destinelor ostracizate.

Probabil că Mircea Eliade ar fi degustat cu voluptate acest volum ca mentor, martor și adeseori călăuză în itinerariile reunite aici.