Dan C.Mihăilescu

Potrivit destinului nostru ondulatoriu, cel puțin așa cum sublim îl poematizează Ecleziastul, există vremuri pentru bucurie și vremuri de întristare, un timp al rodirii și altul al ofilirii. Pentru omul de litere, însă, legea alternanței dintre încercănare și cu jubilație se ipostaziază inclusiv editorial, biobibliografic.

Pentru mine, cel mai actual și impresionant exemplu în acest context îl constituie relația volumului de poeme Lista de așteptare, publicat de Ion Pop în 2019, cu momentul editorial apoteotic înregistrat de același autor în 2020. În vreme ce poezia era oglinda unui impas existențial, o răspântie în valea suspinelor, cu spaime tainice, solitudine amară, presimțiri funebre și resemnare încercănată, noul suiș întru lumină și împlinire ni l-a redat pe ilustrul echinoxist în plinătatea simbiozei dintre criticul și istoricul literar, dintre expertul în avangardism și cronicarul asiduu, maramureșeanul fidel tradițiilor locului și universitarul dăruit tematismului franco-elvețian, profesor sorbonard, exemplară energie colocvial-epistolară și subtil devot al diplomației culturale, gata să-și încheie o impunătoare istorie a literaturii române contemporane.

La sfârșitul lui 2020, Ion Pop a publicat un lot epistolar masiv ce cuprindea aproape patru decenii de prietenie cu Mircea Zaciu, impresionant în esență prin fidelitatea fostului emul devenit magistru-în-dialog cu fostul mentor, reinventat ca proaspăt ucenic plin de curiozitate și elanuri plăsmuitor spirituale. Fost coautor al Dicționarului Scriitorilor Români pentru a deveni el însuși coordonatorul redutabilului Dicționar analitic de opere literare românești, universitarul care a defrișat, clasificat, sintetizat, analizat și editat istoria avangardei noastre a scris nu doar una dintre cele mai convingătoare exegeze ale generației șaizeci, dar și o carte despre Blaga, și cea mai cuprinzătoare exegeză a operei lui Ioan Alexandru, cu egală empatie pentru toate meandrele păgâno-iisusiace ale acesteia. Apoi, în Cărți la alegere. Poeți și poezie, publicată la Tracus Arte tot în 2020, a alcătuit un florilegiu din cronicile tipărite între anii 2000 și 2019. Acest din urmă volum, ne anunță autorul în prefață, va fi urmat de volete dedicate prozei, criticii și eseisticii.

Despre Poeți și poezie voi încerca să dau seamă acum, fiindcă mi se pare cea mai bine echilibrată, mai judicios chibzuită și mai penetrantă, din unghiul verdictelor, pentru a fi prezentată drept carte de vizită celor care vor face cunoștință abia acum cu fermecătoarea „pedagogie a lecturii” și a criticii de identificare, cum spunea încă din 1994 Ion Negoițescu despre Ion Pop (vezi Panorama criticii literare românești. Dicționar ilustrat 1950-2000 de Irina Petraș, 2001, p.530).

Grație cvadruplei sale formații – poet, exeget, istoric literar, profesor universitar – Ion Pop își poate calibra perfect discursul. Păstrează mereu perspectiva temporală, înscrie întotdeauna cartea comentată în ansamblul operei, caută unitatea în diversitate, abordează creația în evoluția ei organică, făcând adeseori o adevărată detectivistică în aflarea volumului de debut al autorului comentat. Totul dublat de contextualizarea textului într-o constelație de stil sau generație, dar și în tradiția lirică națională, cu trimiteri precise la modelele universale sau la biografia autorului. De aceea mi se pare consult să recomand ca, înainte de citirea cronicilor inseriate aici, să fie studiate sintezele intitulate Echinox, o revistă multiculturală și Prefață la o antologie poetică Echinox, urmate de interviul acordat lui Gellu Dorian reprodus ca postfață. Aici se văd cel mai bine amplitudinea abordărilor, respectul pentru interdisciplinaritate, cultul integraționist care pune în osmoză stiluri, vârste, școli estetice, categorii etnice, atitudini și biografeme sugestive artistic. Deschiderea compasului opțional e impresionantă, iar prefixul neo- pare cel mai eficient adecvat aici, criticul pianotând cu aceeași virtuozitate pe neotradiționalism, neomodernism, neoavangardism, neoexpresionism, aplicat deopotrivă asupra lirismului franciscan, lunedismului beatnic, baladismului cerchist sibian (empatizând în egală măsură cu vitalismul egofil al șaizeciștilor și cu estetismului livresc șaptezecist), metaforismului, prozaismuluiui liric, alegoriilor manieriste și artei combinatorii, ecorșeurilor, poeziei de amvon, senzorialității debordante și purității metafizice, totul cu o seducătoare temperatură de topire a polarităților. Fidel la modul absolut, dar și onest fără fisură, își etalează cu nobilă mândrie și ludică nonșalanță partizanatele irepresibile – transilvanismul, echinoxismul, avangardismul, jocul asocierilor iute revelatoare cu disocierile dibace ân mod strategic, asigurând comentarii vrednice să figureze cu aceeași elocvență și adecvare în sinteze istorico-literare naționale, în antologii europene, la reuniuni academice, conferințe de breaslă, colocvii de specialitate, ca și în oricare publicație care mai cultivă jurnalismul cultural. Exemplul cel mai semnificativ pentru a exemplifica toate cele scrise până acum este examinarea în paralel a poeticilor decadelor ’60, ’70 și ’80 . În mod special, sunt de remarcat sinteza dedicată optzecismului, lucrată cu admirabil dozaj în cartografierea geografiei literare, disocierile operate între tipurile de insurgență individuală și spiritul de corp generaționisto-cenaclier, sau analiza specificului etnic în conflict cu ideologia totalitară a contextului politic

Bun cunoscător al istoriei literare, al metodologiilor postmoderne de investigare textuală, dar și al micii istorii literare, cu orgoliile ei războinice, alergia la capitală și provincialismul revendicativ, Ion Pop nu minimalizează lunedismul și realismul cotidian coroziv, dar nu uită să le asocieze cu activismul subtil-protestatar al tinerilor poeți maghiari, germani sau sârbi din siajul echinoxist, după cum comentează la fel de aplicat, de devotat și consonant cărțile lui Mircea Cărtărescu, Liviu Ioan Stoiciu, Emil Hurezeanu, Marta Petreu. Să notăm că, dacă altădată îi comenta cu aceeași eleganță pe Ana Blandiana, Ion Alexandru , Adrian Păunescu, Adrian Popescu, Grete Tartler sau Ileana Mălăncioiu, astăzi o face pentru Dan Coman, Arcadie Suceveanu, Claudiu Komartin, Nicolae Tzone și Lucian Vasiliu. Familiarizarea cu manifestele teribilismului avangardist îl transformă în filtru onorabil pentru aprecierea comprehensiv pedagogică a mizerabilismului nevrotic, atât de abundent în nouăzecism și douămiism, inclusiv pentru un contact detensionat cu anume versuri, prizate mai degrabă ca scandaluri, din fracturismul lui Marius Ianuș.

Adevărat, uneori disponibilitatea, integrismul programatic și chiar nonșalanța cu care sunt rezolvate - adică dizolvate - situările oximoronice într-un sumar ce-i cuprinde și pe Paul Celan, Emil Brumaru, Ioan Moldovan, Radu Vancu și Ioan Pintea, ca și pe Nora Iuga, Horia Gârbea, Gabriel Chifu, Ion Cocora, Andrei Zanca și Teodor Dună, riscă să debusoleze ori să contrarieze o percepție predispusă la radicalism, relativism sau, la limită, reducționism. Ansamblul însă convinge. Atrage și impune, mai cu seamă cu nume precum Ștefan Manasia, Dumitru Crudu, Alex Văsieș, Leo Butnaru, ca să nu mai spun de maghiarii, basarabenii și germanii arareori comentați în critica noastră de întâmpinare, dar frecventați tenace și cu empatică asiduitate de Ion Pop (unii dintre ei comentați la fiecare nouă apariție editorială și, oricum, niciodată uitați din sinteze, niciodată puși doar decorativ și propagandistic în sumare viciate de agenda politică, interese mercantile).

Trag nădejde că Ion Pop își va reedita într-un singur volum Orele franceze, poate împletite cu pagini din corespondența cu Mircea Zaciu – un fel de pereche a Teritoriilor și încă un eșantion generos din vasta-i operă. În ce mă privește, mă pregătesc să-i glosez cartea despre Ioan Alexandru.

În linii mari, pare că două ar fi manierele dialogale în lumea noastră scriitoricească. Una distributivă, unde întrebătorul, fie gazetar, reporter sau scriitor la rându-i, se pliază pe biobibliografia interlocutorului, dornic să-i pună cât mai bine conturat în valoare personalitatea, ori să-i descifreze misterul, și alta atributivă, unde subiectul devine în cele din urmă pretext fie pentru spectacolul reporterului, fie pentru obsesiile ori agenda secretă ale acestuia. Când am scris despre Convorbiri la sfârșit de mileniu de Mircea Iorgulescu, remarcam tocmai justa distribuire a criticului într-o remarcabilă varietate de stiluri, vârste și destine, în tradiția interviului interbelic – F. Aderca, I. Valerian, R. Dianu – care ajunge inclusiv la Adrian Păunescu și George Arion. De data aceasta, în cele 28 de interviuri realizate începând din 1991 de Marta Petreu pentru revista „Apostrof” și reunite în volumul Conversații cu... apărut la editura Universal Dalsi în 2006, ne aflăm în prezența unei energii atributive, care-și supune subiecții propriei agende.

Convinsă de justețea premeditată a argumentelor sale și de irezistibila lor forță de seducție, ea își învăluie acaparator interlocutorii și îi descoase dibaci până ce și-i face aliați fideli întru cauza prestabilită, fie aceasta feminitatea, ba chiar, la limită, feminismul egalitarist și revendicativ, evreitatea, sau cerchismul sibiano-clujean, fie ardelenismul, optzecismul invincibil, corporalitatea, sexualitatea sau polaritatea provincie-capitală. Atunci când filosoful logician, eseistul istoric literar și jurnalistul atacă frontal și iau fața poetului febril și intelectualului tezist, invitații acceptă cu noblețe captivitatea și oferă cu atrăgătoare dărnicie revelații, cum se întâmplă cu Dorli Blaga, Anton Dumitriu, Cornel Țăranu, Arșavir Acterian, I. Negoițescu, Cornel Regman, Horia Stanca sau Mircea Zaciu, Ștefan Baciu și Andrei Pleșu. În schimb, cu Ileana Mălăncioiu, Ruxandra Cesereanu, George Vulturescu, Emil Hurezeanu, Dora Pavel, Gabriela Melinescu, Norman Manea sau Alain Paruit, manipularea pare intens premeditată și răsfățul narcisiac al jurnalistului exhibă complicități și face din mărturii pledoarii deghizate.

Culmea e că însăși autoarea dezvăluie încă în prefață că nu este „în mod natural înzestrată” pentru genul entretiens, interviews etc., doar că supune dialogul unei prejudecăți reducționiste. „Cum interviul este, după părerea mea, în primul rând o formă a flateriei, sunt mulțumită că interlocutorii mei sunt bine puși în evidență în aceste conversații”. Mai înțelegător și cuprinzător se dovedește Cornel Regman când pune just în balanță poetul și gazetarul, fiindcă, să nu uităm, curiozitatea întrebătorului de aici aparține în chip esențial arhitectului egocentric acaparator al „Apostrof”-ului și abia în ultimă instanță poetei pasionate de culisele istoriei mici și de grilajele corectitudinii politice. „Cine o cunoaște pe Marta Petreu din versurile sale amare, sarcastice, necruțătoare cu lumea și cu ea însăși, obsesiv aliniate la un comportament de insomniacă și în același timp pe entuziasta, atașanta, calina, curajoasa, puternica – psihic și moral – persoană care a întemeiat Apostrof>, una din cele mai dinamice reviste din țară – spunea Cornel Regman – va putea oare să reziste ispitei de a crede în ambivalențe, în dedublare? Pentru că avem aici chiar proba unei existențe bipolare în care imaginativul ce tinde spre dezastruos conviețuiește cu o structură pozitivă, prin excelență constructivă. În ambele cazuri cu rezultate fecunde. În primul, pentru cauza poeziei, în al doilea pentru cauza literaturii și a culturii.”

Așadar, când, în defavoarea show-ului egocentric, primează interesul istorico-literar, conversațiile Martei Petreu se învecinează ca funcționalitate cu cele trei volume de Biografii posibile semnate de Ileana Corbea și Nicolae Florescu. Anton Dumitriu își rememorează cu egală participare anii de închisoare, 1948-1954, și evoluția care l-a dus la Istoria logicii, ca și o scenă copleșitoare de la Aiud cu Iuliu Hațieganu. Cu dibăcie remarcabilă se ajunge de la tentativele de sinucidere ale lui I. Negoițescu, la sexualitatea precoce a acestuia. „La 23 de ani eram încă virgin, dar obsedat sexual. Am avut întotdeauna față de actul fizic o repulsie de neînțeles, deși dorința mă teroriza. Eram student și nici nu știam în ce constă el de fapt. Nu cred ca cineva să fi plâns mai mult ca mine”. E de așteptat ca numărul „Apostrof”-ului ce va fi dedicat apariției Jurnalului lui „Nego”, autorul-cult al Martei Petreu, să aibă peste o sută de pagini.

Mircea Zaciu își mărturisește – surpriză totală – o satisfație. „Un singur critic a avut răbdarea – dar și pătrunderea extraordinară – să mă scruteze prin intermediul unui text, Livius Ciocârlie, scriitorul extraordinar și subtil, scriind despre cartea mea Teritorii, a intuit cel mai bine eul meu autentic”. Atacat cu baionetă la Noica, Andrei Pleșu răspunde memorabil și în chipul cel mai larg exemplar: „Nu-mi plac cei care nu-l pot citi pe Gherea pentru că-i de stânga și pe Nae Ionescu pentru că-i de dreapta. Nu mi se pare că pentru însănătoșirea climatului nostru intelectual strategia cea mai rentabilă, urgența supremă, prioritatea absolută, e exersarea spiritului nostru critic pe cazuri ca Eminescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica”. Benefic provocatoare sunt declarațiile despre ratare ale lui Alex Ștefănescu și mai ales acest verdict: „În România există o conspirație a nerealizaților îndreptată împotriva elitei, a elitei din orice domeniu. Această conspirație ne-a lăsat-o amintire comunismul și este, de altfel, esența lui”. Impresionantă este recunoștința pe care i-o poartă, peste ani, Ileana Mălăncioiu lui Emil Botta, cel care a sprijinit-o la debut.

Însă o adevărată sărbătoare este dialogul cu Dorli Blaga, unde chiar se petrece coincidența poet-redactor, odată cu empatia reciprocă și unde tandra complicitate a celor două doamne îmbină convingător anecdotica de breaslă, rigoarea documentară și reveria introspectivă, fie că este vorba de mult răstălmăcita relație a lui Blaga cu șirul muzelor sale ispititoare, ori de îngăduința Corneliei Blaga – demult devenită aproape legendară în perimetrul istoriei literare – față de slăbiciunile, în cele din urmă înduioșătoare, ale soțului –, fie că se vorbește despre destinul spectacologic al dramaturgiei blagiene. La pagina 295 e de citit, chiar dacă doar cu neputincioasă revoltă, povestea interzicerii montării lui Mihai Măniuțiu cu Tulburarea apelor, înainte de 1989, proiect asasinat de Mihai Dulea în persoană. Până acum, tot ce știam din interviurile regizorului era doar persistența visului său de a-și înfăptui viziunea într-o biserică ruinată și abandonată. Altminteri, rămânem cu informația că Dinu Cernescu a reușit, totuși, un „Zamolxe foarte interesant la Budapesta în 80”, dar în special cu detaliile despre Tudor Bugnariu și clarificarea bârfelor privind relația fiicei lui Blaga cu George Ivașcu. Și convorbirea cu Cornel Țăranu este plină de informații cu bătaie lungă.

Îmi place să cred că, nu peste multă vreme, Marta Petreu își va reedita, îmbogățită și actualizată, însumarea conversațiilor, adăugând poate și una cu Ion Vartic.