Linkuri accesibilitate

Marius Stan

Aproape de finalul vieții sale, Nikos Kazantzakis (n. 18 febr. 1883–d. 26 oct. 1957) ajunsese să se descrie pe sine drept un „optimist tragic”. În realitate, există atât de multe fațete ale operei lui Kazantzakis încât cu greu l-am putea califica („nihilist optimist”, „vitalist pesimist”, „umanist nihilist”, „pesimist eroic”, etc.)

Unul din „crezurile” care i-au marcat definitiv scrisul a fost marxismul. Kazantzakis i-a citit pe Marx și Engels în anii ’20 și a rămas cu o slăbiciune pentru operele acestora până la sfârșit. Deși Pandelis Prevelakis, prozator marcant al „Generației anilor ’30”, numea cândva viziunea politică a lui Kazantzakis de până în 1922 un „naționalism aristocratic”, scrisorile din epocă ale acestuia trădează o admirație clară pentru ideologia marxistă și Revoluția Rusă.

Nerăbdător să contribuie la eradicarea foametei și inegalităților, profund deziluzionat de creștinismul instituționalizat, Kazantzakis s-a întors la învățăturile filosofului din Trier și la „lecțiile speranței” predate de Lenin și revoluția acestuia. Pentru el, la fel ca pentru Panait Istrati, bolșevismul a devenit întruchiparea Marelui Vis.

În septembrie 1922, în timp ce se afla la Berlin, sentimentul responsabilității sociale și morale l-a făcut să ia în considerare editarea unei reviste de stânga, adresată în special intelectualilor europeni. La sfârșitul anului 1923, chiar își propusese să scrie o carte-radiografie despre epocă, despre realitatea greacă și despre pregătirea generațiilor următoare. În pofida tuturor acestor eforturi, conștiința necesității revoluției a intrat în coliziune cu o anumită timiditate și o indecizie privind metodele implicării marxiste autentice.

Scrisorile din epocă ale lui Kazantzakis (către soție, prieteni, etc.) sunt proba unei anumite grile de lectură troțkiste asupra luptei proletare. Anti-naționalismul lui vehement s-a mai diluat în timp, însă remarcile și opiniile sale din acei ani nu i-au atras prea multe simpatii în Grecia. Și totuși, cei care l-au știut pe Nikos și cei care i-au citit corect intențiile au înțeles că dedesubtul acestei retorici ocazional vitriolante se află dorința de a submina șovinismul elen.

În toate operele sale, într-o formă sau alta, de la Odiseea la Sărăcuțul lui Dumnezeu la Ultima ispită a lui Hristos, Kazantzakis exprimă necesitatea eliminării granițelor naționale de dragul frăției omului. A fost acest tip de mesianism cel care l-a mânat pe Nikos Kazantzakis în jurul lumii, observând, învățând, scriind, propovăduind. Și tot această atitudine a fost cea care l-a împins să învețe tâmplărie și limba rusă suficient cât să lucreze în URSS, iar în timpul liber, să cutreiere satele, încercând asupra altora, așa cum îi scria soției Galatea, „Cuvântul pe care îl poartă cu sine”.

Ce altceva sunt Hristosul lui Kazantzakis, Sfântul Francisc, părintele Yanaros, Manolios sau părintele Fotis dacă nu propagandiști subtili ai virtuții, muncii și justiției? Nevoia lui Kazantzakis de a „evangheliza” transpare din fiecare scrisoare către Galatea. Acest timpuriu și naiv Kazantzakis avea să se domolească până în anii ’40, când, asemeni lui Sartre, și-a formulat propriul socialism filosofic și metafizic. Călătoria sa în Uniunea Sovietică, în 1925, nu fusese chiar ceea ce se așteptase să fie. Intențiile originare și gloria Revoluției fuseseră ofilite sub Stalin, prin birocrație și Realpolitik.

În 1927, chiar plănuise să scrie o carte de „metacomunism”, știind prea bine că ar fi fost detestată de doctrinarii oficiali. Chiar și așa, a păstrat până la sfârșitul vieții o preocupare comunistă pură pentru egalitatea economică și socială. A continuat să-i suspecteze pe bogați, să-i simpatizeze pe săraci, oprimați și banali. Sărăcia nu este sinonimă cu umilința la Kazantzakis. Toți eroii lui stau mizerabil din punct de vedere economic, dar copleșesc prin spirit și curaj.

Acest flirt continuu cu ideologia comunistă a lăsat asupra lui senzația unei anumite responsabilități comunale a intelectualului. În timp, deși a continuat să creadă în necesitatea acțiunii, și-a alterat modelul comunist cu idei de inspirație budistă. Făcând asta, Kazantzakis a respins practic comunismul doctrinar, croindu-și pentru sine un crez „mai existențialist”, „mai metafizic„ și „mai introspectiv”. Pe scurt, un marxism pângărit de misticism. Înainte de echilibrul corect al claselor, echilibrul interior!

Înaintea oricărei „utopii concrete”, cum ar fi zis Ernst Bloch, Kazantzakis a trebuit să concilieze mai întâi pasiunea cu rațiunea, concretul cu abstractul, particularul cu universalul, Dionisiacul cu Apolinicul. Așa cum îi spunea Hristosul său lui Iuda, în Ultima ispită, „dacă sufletul din noi nu se schimbă, lumea dinafara noastră nu se va schimba niciodată. Dușmanul este înăuntru, romanii sunt înăuntru, salvarea începe dinăuntru”. Pentru marxiștii autentici, desigur, aceasta era o periculoasă sustragere.

Evident, atunci, că Nikos Kazantzakis nu s-ar fi lăsat nicicând prins în vreo încartiruire de tip doctrinar. Nu ar fi devenit slujitorul dogmatismului marxist, însă nici n-ar fi încetat să simpatizeze cu ceea ce vedea a fi progresist în ideologia comunistă...

Dacă te numești Vladimir Putin și urmezi o anumită traiectorie antidemocratică, atunci, în mod natural, îți dorești state similare în jurul tău. Viktor Ianukovici, președinte al Ucrainei între 2010–2014, era omul ideal al Kremlinului, pe care Putka nu s-a sfiit să-l promoveze fățiș și să-l felicite, ori de câte ori a avut ocazia, pentru „convingătoarele victorii”. Valul de proteste devenit „Euromaidan” începând cu noaptea de 21 noiembrie 2013 a fost ceva cu totul neliniștitor (și chiar șocant) pentru Țarul de la Kremlin.

Avem în față un om a cărui carieră ante-prezidențială s-a bazat exclusiv pe exercitarea puterii administrative, în mod deschis și ascuns deopotrivă. O putere verticală, așa cum o numesc rușii, care pare (în lumina ultimului deceniu, cel puțin) să nu fi prins rădăcini și în Ucraina.

Nimeni nu l-a avertizat atunci pe Putin de cele ce se petreceau la Kiev, nici măcar consilierii de încredere pe care îi trimisese în țara vecină să se asigure de victoria candidatului-marionetă. În fața acelor bannere afișate la Kiev din de-acum faimoasa Piață a Independenței, Putin a părut un om stupefiat: „Ucraina azi, Belarus mâine, Rusia...?”.

Faimoasele cicatrice de pe fața lui Viktor Iușcenko, președinte al Ucrainei între 2005–2010, efectul unei misterioase otrăviri petrecută la apogeul campaniei sale electorale, n-au făcut decât să amplifice, dacă vreți, drama triumfului din 2004 al Ucrainei.

Nu s-a șters nimic din toate acestea în anii care au trecut. Vuietul Euromaidanului încă reverberează pe holurile Kremlinului și nu puțini sunt cei de acolo care cred că Ucraina poate deveni un cap de pod antirusesc, o „a doua Polonie” care părăsește matca sovietică tradițională spre a se alătura Occidentului. În spatele retoricii oficiale a Moscovei, azi ca și ieri, se află teama, chiar oroarea că „revoluțiile portocalii” sunt un fel de virus geopolitic extrem de contagios.

Obsesia unui scenariu Kiev și a efectului său de domino există și se cere luată în calcul. Putiniștii intransigenți nu se feresc să învinovățească Statele Unite pentru toate aceste neliniști. Din punctul lor de vedere, ceea ce s-a petrecut în Ucraina după Revoluția Portocalie din 2004 nu este într-atât de mult efectul unor năzuințe democratice reale, cât al unei vaste conspirații menită să izoleze Rusia și s-o deposedeze de influența care i-a mai rămas după Războiul Rece.

Altfel spus, în cheia lor de lectură, Ucraina n-ar fi decât prima etapă dintr-o operațiune specială geopolitică mai largă orchestrată de Occident. Din acest punct de vedere, finanțarea occidentală (deopotrivă americană și europeană) a activității organizațiilor non-guvernamentale din Ucraina capătă la Moscova dimensiunile unei dovezi irefutabile.

Iraționale au ba, aceste preocupări sunt reale, chiar dacă Occidentul nu pare a pune prea mare preț pe teoria „efectului de domino”. Aleksandr Lukașenka este un alt lider autoritar regional care nu s-a ferit de-a lungul timpului să-și exprime sentimentele față de ce anume se petrece la Kiev. Fermentul de la granițele Rusiei, inclusiv protestele din Belarus din 2020, se aseamănă în multe privințe cu ceea ce se petrecea la începutul anului 1989. Diferența este că revoluțiile din ’89 s-au îndreptat împotriva totalitarismului sovietic.

Lupta Ucrainei de azi, lupta oricăror mișcări și forțe democratice din regiune, este, de fapt, una împotriva unei „democrații de fațadă”: guverne autocratice, extrem de corupte, operând prin înțelegeri tacite alături de oligarhii lor de casă, indiferente la dorințele și năzuințele propriilor popoare. „Ucrainenii vor o țară care să îi respecte!” Este mesajul central care i se aplică și lui Putin și altor vecini cu metehne și apucături similare. Până la urmă, cu o putere concentrată în mâinile unui singur om și cu multe dintre libertățile fundamentale schilodite, această „democrație de fațadă” descrie perfect ceea ce se întâmplă în Rusia zilelor noastre.

Pentru membrii baltici și est-europeni ai Uniunii Europene, Ucraina a fost și este un test major al zonei. Așa cum se vede astăzi din cancelariile de la Varșovia, Tallinn, Vilnius sau Riga, securitatea și bunăstarea economică a propriilor state nu pot fi reconfirmate și întărite decât în contextul unei Ucraine mai stabile, mai prospere și mai ancorată în valorile și instituțiile europene. În pofida ambivalențelor vest-europene (germane bunăoară), aceste state de la periferia estică a Uniunii sunt și cele care resimt cel mai acut tentativele Rusiei de a-și prezerva prin orice mijloace influența istorică în regiune.

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG