Vladimir Tismăneanu

Pentru prietenii mei dragi, mai vechi și mai noi, care m-au făcut și mă fac să înțeleg că nu există dar mai frumos decât le don de l’amitié.

Îmi place istoria alternativă, contrafactuală. Problema ar începe cu ce-aș fi făcut înainte de 22 decembrie 1989. Probabil că în anii '80 aș fi ajuns să trimit scrisori publice în Vest, în direcția partidelor eurocomuniste. Îl cunoșteam prin sora mamei mele, Cristina Luca, pe Francis Cohen, directorul revistei teoretice mensuale a PCF, „La Nouvelle Critique”. Intelectual, aș fi evoluat pe linia liberalismului civic, asemeni, toutes proportions gardées, unor Miklós Haraszti, Adam Michnik, Jacek Kuroń, Bronisław Wildstein, Karol Modzelewski, János Kis, György Bence, Martin Palouš. Deci, dinspre neo- și post-marxism anti-totalitar (Școala de la Frankfurt, Castoriadis, Lefort) spre Isaiah Berlin, Hannah Arendt, Hayek, Raymond Aron. Aș fi urmat, cum am făcut-o și în Vest, traiectoria celui care mi-a fost model intelectual și moral, Leszek Kołakowski. Aș fi menținut și dezvoltat contacte cu prieteni de idei, îndeosebi în lumea tinerilor scriitori și critici literari (Radu G. Țeposu, Ioan Buduca, Andrei Corbea-Hoișie, Ioan T. Morar). Cu Biju Morar sunt prieten de suflet, lipsa lui Țepi o resimțim amândoi. Râdem împreună, privim cu amuzament spectacolul grotesc al atâtor schimbări de măști. Așa cum m-am împrietenit cu Dan Pavel, în 1990, aș fi făcut-o, mai devreme. M-aș fi văzut des, cum o făceam înaintea plecării din 1981, cu Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Petru Creția, Alexandru Paleologu. Habar n-am unde ar fi dus aceste întâlniri. Poate la un manifest comun, cine știe.

Cel care organiza adesea întâlnirile noastre era regretatul critic de artă Radu Bogdan. Îl cunoscusem prin Radu Stern, prietenul meu din liceu, actualul critic de artă elvețian. În fabuloasa locuință, un fel de casuță pe două niveluri a lui Radu Bogdan de pe strada Iulius Fucik (revenită, după 1990, la numele ei originar, Thomas G. Masaryk), un templu al cărților rare păzite cu proverbiala, auto-torturanta vigilență, am conversat îndelung despre Cassirer și Caspar David Friedrich, despre Malraux și Berenson. Uneori și despre mizeriile ideologice ale epocii, despre de-alde Radu Pantazi și Nicolae Gogoneață, tartori ai „filosofiei” oficiale, dar, în genere, preferam să evităm motivele de greață.

Ar fi fost inevitabil să mă împrietenesc, încă de-atunci, cu Mircea Mihăieș. Cred că drumurile mele s-ar fi încrucișat cu acelea ale lui Horia Patapievici și Mircea Cărtărescu, am fi ajuns instantaneu prieteni pe viață. Bănuiesc că aș fi vorbit cu Horia despre tânărul Lukács și despre Hegel, erau pasiuni comune. Mircea era prieten cu Tudor Jebeleanu, un om care a fost și este ca și fratele meu. De-aici, îi las pe cititori să-și imagineze încotro aș fi mers. În orice caz, nu spre grupul Trocadero (Vasile Secăreș, Dorel Șandor, Ioan Mircea Pașcu, etc). În pofida minciunilor ordinare care se debitează despre mine, n-am vrut niciodată să lucrez la „Ștefan Gheorghiu”. Desfid pe oricine va putea oferi vreo probă că aș fi încercat să fiu angajat acolo ori că am făcut cursuri la „academia” partidului. Aș fi continuat prietenia cu sociologii Călin Anastasiu și Alin Teodorescu, deci aș fi semnat, în decembrie 1989, câteva zile înaintea revoluției, apelul de solidaritate cu Mircea Dinescu. Aș fi fost, ca și ei, unul dintre fondatorii GDS. Aș fi scris din primul număr al revistei „22” (în realitate, am apărut cu un lung interviu luat de Stelian Tănase cam prin numărul 10). Ar fi urmat, firește, atacurile feseniste. Deci, in the long run, aș fi ajuns unde am ajuns, ca prezență publică în România, trăind în Statele Unite. În cuvintele unui mare scriitor și drag prieten: „Pentru că nu împrejurările, ci caracterul determină destinul unui om, până la urmă tot unde ești ai fi ajuns.” The world is a small place, indeed!

L-am cunoscut pe Gabriel Liiceanu în 1974. Mi l-a prezentat prietenul meu Adrian Rezuș, lucrau amândoi la Institutul de Filosofie. Adrian a lucrat la traducerile din Platon (primul volum), a plecat apoi din țară, trăiește, din câte știu, în Olanda. Am povestit despre prietenia noastră (a mea cu Gabriel) în volumul omagial „Liber Amicorum”. Nu făceam parte dintre cei care vizitau Păltinișul, dar aveam mulți amici printre aceștia. Eram apropiat, între alții, de George Purdea, traducătorul lui Jaspers, el însuși apropiat de Constantin Noica prin Vasile Dem. Zamfirescu. Pe Gabriel îl întâlneam adeseori duminica, la criticul de artă Radu Bogdan. Îmi amintesc o cină, erau și Andrei Pleșu și Alexandru Paleologu, cu ocazia unei vizite la București a lui Victor Ieronim Stoichiță (pe Ivi îl știam din copilărie, locuia în aceeași casă, pe strada Andrei Mureșanu, la numărul 29, cu sora tatălui meu, doctorița Nema Tisminețki). Ne-am revăzut în martie anul trecut, la Fribourg. Tatăl meu era bun prieten cu unchiul său, Radu Stoichiță, profesor de logică la Facultatea de Filosofie, intelectual ilegalist, un om de o admirabilă curățenie sufletească, traducător din Hegel.

Am avut marea șansă să fiu prieten cu Petru Creția, l-am revăzut după revoluție, în 1990. Am și acum unele rânduri pe care mi le-a trimis în timpul mineriadei din iunie 1990. Un detaliu amuzant: am avut, câteva luni, un Cocker Spaniel, l-am numit Orlando la sugestia lui Petru. Să ne gândim în aceste clipe cu drag la acel om minunat care a fost Petru Creția, să ne gândim la spiritul nobil și liber care a fost Imre Tóth, să ne gândim la Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Vlad Georgescu, Noel Bernard, Ioan Petru Culianu, Cornel Chiriac, Șerban Orescu, recent stins din viață.

Să ne gândim la acei doi oameni minunați care au fost jurnaliștii Dan Costescu și Cornel Dumitrescu, devotați luptei pentru adevăr, cei care au publicat revista „Lumea Liberă Românească" de la New York, acolo unde a scris săptămânal Ioan Petru Culianu (scriam și eu, scriau și alții). Să ne gândim că in 2014 s-au împlinit o sută de ani de la nașterea lui Corneliu Coposu de care am fost extrem de apropiat.

Despre Noica am scris încă din anii când eram în țară, în "Amfiteatru". Despre cercul său filosofic am vorbit, în anii '80, la „Europa Liberă”. Am scris un eseu cu titlul „Gând întârziat despre Păltinișul magic”. Era și o aluzie la Zauberberg-ul lui Thomas Mann. Timpuri vrăjite, experiențe ale dezvrăjirii. La fel ca despre Hans Castorp, poate că s-ar putea spune și despre mine: Placet experiri…

http://tismaneanu.wordpress.com/2009/07/24/centenar-noica-un-hegel-pentru-sufletul-nostru/

Învață dictatorii din lecțiile istoriei sau cel puțin din cele ale timpului prezent? Pot demonstra oare inventivitate, imaginație, chiar flexibilitate atunci când sunt contestați de forțe cu caracter emancipator? Sau din contră, orbiți de propriile vise de putere totală, prizonieri ai cercurilor sicofante care îi înconjoară, acești tirani rămân imuni la semnalele unei realități în schimbare? Chiar și Putin, nu-i așa, a fost șocat în primăvara lui 2012, când demonstrații în masă au izbucnit în semn de protest față de alegerile falsificate? Nu disprețuiesc liderii autoritari orice formă de libertate spontană, ajungând chiar să ignore existența acestora?

Jurnalistul William Dobson a pornit pe o direcție fascinantă, încercând să descifreze răspunsul la aceste extrem de importante întrebări. Volumul său, The Dictator’s Learning Curve: Inside the Global Battle for Democracy (London: Harvill Secker. 2012) reprezintă o pertinentă analiză a tribulațiilor politice ale regimurilor care, în pofida folosirii accesoriilor de suprafață ale democrației, instrumentează instituțiile în moduri fundamental non și anti-democratice. În acest fel, Dobson oferă un echivalent empiric excelent la literatura de specialitate contemporană despre democrațiile iliberale, de fațadă. Cartea îndeplinește astfel un obiectiv esențial: scoate în evidență metodele folosite de dictatori impenitenți și imuabili pentru a menține o putere prezumtiv eternă.

Bazându-se pe o cercetare extensivă, care acoperă diverse regiuni, de la Moscova la Kuala Lumpur, de la Caracas la Beijing, Dobson ajunge la o concluzie judicioasă, în mod particular relevantă pentru perioada care a urmat revoltelor succesive cunoscute drept Primăvara Arabă: „În zilele noastre, dictatorii si liderii autoritariști sunt mult mai sofisticați, abili și flexibili decât cei din trecut. Confruntați cu o presiune crescândă, cei mai inteligenți dintre ei nu își radicalizează regimurile în state polițienești și nu se izolează de restul lumii. În schimb însă învață și se adaptează. În cazul a numeroase regimuri autoritare, provocările create de progresul democrației au generat experimente, creativitate și inventivitate. Autoritariștii moderni au adoptat cu succes tehnici, metode și formule noi de prezervare a puterii, adaptându-și dictatura la epoca modernă”.

Cu alte cuvinte, suntem într-un perioadă a regimurilor post-totalitare. Ceea ce nu înseamnă că nu asistăm, mai cu seamă în ultimii ani, la resurecția autoritarismului, în Europa, America Latină și în alte zone. Principala diferență în raport cu experimentele ideologice monstruoase ale secolului trecut pare să fie această slăbiciune, sau chiar absență, a impulsului utopic. Dictaturile examinate de Dobson nu încearcă sa creeze un Om Nou, să transforme condiția umană. Chiar și Venezuela răposatului Chavez, cu socialismul său bolivarian de mascaradă, nu s-a transformat într-un stat ideologic. Aceasta este o distincție majoră între Chavez, de altfel un lider vindicativ și obsedat de putere, și frații Castro în Cuba. De fapt, așa cum arată Dobson, astfel de „dictatori moderni înțeleg că este mai bine să apară ca și cum ar fi câștigat alegerile la limită, decât să le falsifice pe față”. Nu este vorba așadar despre democrații, dar nici despre autocrații tradiționale. Profesoara Karen Dawisha le-a numit pe buna dreptate electocrații.

Cazurile discutate de Dobson sunt excelent alese. El oferă informații excelente asupra tacticilor dictatorilor cât și în ceea ce privește strategiile opoziției în asemenea tiranii moderne (am fi tentați chiar sa le numim post-moderne). În ciuda unui sistem la suprafață multipartinic, Rusia lui Vladimir Putin este clar dominată de politicile extrem de personalizate, uneori capricioase, ale acestui lider. Nu este vorba de totalitarism: cetățenii călătoresc liber, forme minimale ale societății civile sunt tolerate (dar nu încurajate). În același timp, mass-media este strict controlată și jurnalismul independent este atacat, existând o rata alarmantă de crime și alte forme dure de hărțuire a ziariștilor. Într-un astfel de regim, persecuția este greu de anticipat. Regulile jocului se schimbă frecvent, liderii încercând sa prevadă și să prevină planurile opoziției. Dobson consideră că „este vorba de o chestiune de abilități – acelea ale regimului versus cele ale oponenților săi”. Ceea ce contează nu este doar capacitatea liderilor de a învăța, dar și a opozanților de a răspunde rapid la orice oportunitate care apare. Chiar acest lucru s-a întâmplat în Tunisia unde dictatura sclerozată a lui Ben Ali a fost clar depășită de provocarea valurilor de rebeliune civica.

Revoluțiile anti-autoritare ale epocii noastre au fost inspirate de idei, dar ele nu propun modele ideologice. Aceasta a fost trăsătura esențială a revoluțiilor din 1989, care mi s-a părut totodată insuficient accentuată în analiza provocatoare a lui Dobson. De fapt, în timpul revoluțiilor în cauză am fost martorii triumfului filosofiei drepturilor universale ale omului asupra minciunilor sponsorizate de stat. A face legătura între mișcările anti-autoritare din prezent și moștenirea acestor revoluții mi se pare extrem de relevant din punct de vedere conceptual, dar și legitim in plan istoric. Este așadar puțin surprinzător că nu găsim în volum de față referințe la ideile despre puterea celor fără de putere ale lui Vaclav Havel și la rolul societății civile în înlăturarea dictaturii. Spun acest lucru pentru că știu cât de puternic a fost impactul acestor noțiuni asupra dizidenților din Birmania, Cuba, și China. Nu a fost o coincidență faptul că manifestul lui Liu Xiaobo, pentru care a fost condamnat si intemnitat, a purtat titlul „Charta 08”, un ecou direct la Charta 77 din Cehoslovacia.

Opoziția non-violentă este un concept care a fost intr-adevăr formulat de gânditorul american Gene Sharp, dar care a fost dezvoltat și de către dizidentul polonez Adam Michnik în eseul său fundamental despre noul evoluționism, scris în 1976. Dobson menționează execuția dictatorului român Nicolae Ceaușescu din decembrie 1989. Soarta sa nu a fost însă decisă de „popor”, ci de membrii eșalonului secund al nomenclaturii comuniste conduși de Ion Iliescu. În timpul Primăverii Arabe, numeroși activiști și-au reamintit această lecție a anului 1989 atunci când au susținut o ruptură radicală cu vechiul regim. Dictatorii învață unul de la celălalt, dar același lucru se întâmplă și în cazul revoluționarilor democratici. Acest remarcabil volum ne ajută să înțelegem cum sunt posibile asemenea transformări.