Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

joi 20 iunie 2019

Calendar

trecea în lumea celor drepţi, într-o zi de joi, 15 iunie, şi astfel cel mai mare poet român al tuturor timpurilor intra nu atât în postumitate – anticipată oarecum de volumul Poesii, scos în decembrie 1883 de către Titu Maiorescu, autorul selecţiei şi semnatarul unui studiu introductiv, fără acordul poetului, cu cele patru versiuni ale lui „Mai am un singur dor…” incluse în cuprinsul cărţii –, cât în legendă, ridicat la rang de mit fondator & poet naţional. Simetrică zilei de 15 ianuarie, data de 15 iunie închidea paranteza unei vieţi chinuite – împreună, constituie polii unui calendar naţional construit în jurul figurii de Pantocrator a lui Eminescu.

Dacă în tot acest răstimp de 130 de ani încă nu s-a încheiat editarea operei complete a lui Mihai Eminescu, vă imaginaţi câtă literatură – exegetică, biografică, de ficţiune – s-a scris despre „omul total al culturii române” (C. Noica). Doar Eminesciana poetică ar fi în stare să alcătuiască o bibliotecă pe măsura celei de poezie română contemporană de la complexul memorial Ipoteşti; prozatorii de ultimă oră au pus şi ei mâna la crearea chipului lui Eminescu, de-ar fi s-o amintesc pe Florina Ilis cu Vieţile paralele, roman de 688 de pagini a cărui naraţiune debutează în ziua de 28 iunie 1883 şi se încheie la 15 iunie 1989, Polirom, 2012 (Premiul „Liviu Rebreanu” pentru proză al USR, Filiala Cluj; Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România; Premiul Naţional de Proză al Ziarului de Iaşi, 2013; Premiul Radio România Cultural, 2013), iar mai încoace – pe Adrian G. Romila, cu Apocalipsis, Polirom, 2019, cu acea secvenţă memorabilă relatând moartea poetului în sanatoriul Mărcuţa al „eminentului doctor Alexandru Şuţu”, din care, cu îngăduinţa Dvs., voi cita un fragment:

„Întins pe un pat cu roţi, acoperit complet cu un cearşaf curat, în penumbra beciului plin de borcane, furtunuri, găleţi şi alte ustensile nichelate, cadavrul părea mai degrabă un monument funerar de marmură, ridicat pe un postament fără nume. Chemară un infirmier care trase patul în dreptul micuţei ferestre din dreptul tavanului, cu vedere spre curtea interioară. Razele prăfoase ale soarelui de-amiază luminau acum corpul, descoperit până la genunchi prin tragerea cearşafului. Sub privirile curioase ale infirmierului, se aşezară de jur împrejur, să vadă bine cum ajunsese marele poet. Fruntea şi aproape tot capul îi erau bandajate proaspăt cu pânză neagră, autopsierul tăiase craniul pe circumferinţă, ca să-i extragă creierul, pe care-l depusese pe o tipsie medicală, separat, pentru vreun eventual studiu. În contrast cu părul tuns foarte scurt şi cu sprâncenele încă negre, faţa pergamentoasă-i era liniştită, cu ţepii bărbii ieşiţi şi mustaţa acoperind buza de sus, uşor ridicată. Sub ea se puteau vedea parţial şirul dinţilor stricaţi şi îngălbeniţi de tutun. Gura-i stătea căscată, cu bărbia înţepenită, căzută dizgraţios înspre piept. Tăietura bisturiului desenase o deschizătură lungă şi înfricoşătoare, pornind de sub gât până aproape de genitale, chircite şi zbârcite sub părul pubian, bogat în inele. Cusătura era grosolană, se vedea aţa cenuşie mergând neregulat în zigzag, de pe pântecul rămas flasc până sus, de-a lungul marginilor vinete ale tăieturii pe unde-i scoseseră intestinele şi organele şi-l îmbălsămaseră. Şirianu, profesorul de istorie, fusese singurul care lăcrimase, şoptind: «Iată ce-a rămas din trupul regelui – regele poeziei româneşti», ceilalţi rămăseseră îngheţaţi, cu ochii pironiţi pe cadavru. Infirmierul îi împinse bărbia în sus, ca să i se-nchidă gura, controlă bandajul din jurul capului, să acopere complet tăietura circulară, şi mai trase o dată cu palmele pleoapele mortului, ca să stea definitiv coborâte.”

Întâmplarea face că în seara zilei de 14 iunie curent PDM – singurul partid de la noi care s-a aflat nonstop la guvernare, în varii formule, din 2010 încoace – îşi anunţa retragerea, FĂRĂ a fi recunoscut însă legitimitatea Guvernului Maia Sandu; cu doar câteva ore înainte, începusem să redactez o Scrisoare deschisă către şeful IGP, colonelul Gheorghe Cavcaliuc, autorul „celebrei” (cu ghilimelele de rigoare) poezii „Poliţistul devotat” (vă mai amintiţi: „Polițistul devotat,/ Este important în stat./ Jurământ de când a dat,/ Tot la post, cinstit a stat./ Protejând cu demnitate/ Drepturi, legi și libertate…”), cu gândul la mitingul de susţinere a actualei guvernări programat pentru 16 iunie – nu care cumva să intre forţele de ordine în manifestanţi. Îmi venise şi un titlu haios – Literatura vsregimul autoritar: de la Kafka la Cavcaliuc–, găsisem şi tonul potrivit (ca de la poet la… poet, cum ar veni), când colo regimul Plahotnic se vede silit să capituleze, iar omul nostru cu veleităţi de literat iată-l pune de-un nou partid: „îmi propun implicarea în politică şi crearea unei noi formațiuni politice, care va evoluționa (Sic!!!) spre bine Republica Moldova pentru urmaşii urmaşilor noştri!” Întrebarea mea este dacă în noua formaţiune lirico-patriotică se vor înscrie şi toţi acei poeţi & scriitori ADEVĂRAŢI care, în zilele din urmă, au susţinut până în ultima clipă vechiul regim, devenind astfel complici ai celei mai odioase guvernări de la 1991 încoace. N-am să le spun pe nume – este plin Facebook-ul de postările lor, care mai de care mai agresivă –; voi spune doar că începând cu ziua de 15 iunie 2019, la 130 de ani de la stingerea lui Eminescu şi aproape 30 de ani de la trecerea la alfabetul românesc, se scrie o nouă filă în istoria Basarabiei, una cu alineat.

Alinierea la valori (şi nu la alde Cavcaliuc, paranteză închisă)!

În ziua de 9 iunie 2019 s-a încercat substituirea acvilei din stema Republicii Moldova printr-un… curcan – altfel spus, peste gardul de fier forjat al Preşedinţiei au fost aruncaţi cinci

Duminică, în fața clădirii Președinției R. Moldova
Duminică, în fața clădirii Președinției R. Moldova

curcani, pe care i-a „binecuvântat” pentru martiriu, mângâindu-i pe creastă, însuşi liderul PDM, ieşit să facă o baie de mulţime care numai a demonstraţie de forţă n-a arătat, în ciuda zecilor de bodigarzi & sutelor de oameni aduşi cu de-a sila în PMN. Gestul – de o cruzime inimaginabilă, frizând bestialitatea – face trimitere directă la practicile mafiotice de reglare de conturi: este chiar Asul de Pică (alias, черная метка), şi încă în 5 exemplare (amintiţi-vă de celebra replică dintr-un film sovietic: «У тебя же в колоде пять тузов!»), vestitor al sfârşitului. Faptul că prin acest „mesaj” regimul Vlad Plahotniuc şi-a dat pe faţă esenţa-i morbidă, şi astfel s-a auto-condamnat în ochii opiniei publice naţionale şi internaţionale, este dincolo de orice îndoială – cine ar fi gata să-i întindă mâna unui asasin de animale nevinovate? ce forţă politică ar fi dispusă să recunoască legitimitatea unui „premier” & „preşedinte” interimar ce asistă neputincios, şi chiar dă din pumn în semn de solidaritate, în faţa unei barbarii ca aceasta?! câtă „siguranţă” mai emană guvernarea care, refuzând să plece de la putere ca urmare a constituirii unui nou Legislativ & nou Executiv, numeşte data viitoarelor alegeri anticipate într-o zi de… vineri, 6 septembrie?!

Nu sunt comentator politic, mi se întâmplă însă să scriu (şi) pe teme politice & sociale, în calitate de cetăţean activ (anexa la buletin plină de ştampilele secţiilor de votare stă mărturie în acest sens: am mers la toate alegerile, locale, parlamentare & prezidenţiale); ceea ce pot să spun e că, în ziua de 9 iunie, tocmai am asistat – căci s-a dat live pe Publika TV – la un act de barbarie medievală, iar ca dovadă în acest sens fac trimitere la studiul lui Michel Pastoureau O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, Cartier, 2004, în mod special la capitolul „Scroafa din Falaise”, unde se vorbeşte despre procesul intentat pe 9 ianuarie 1386 unei scroafe „infanticide, despre care ştim cui aparţinea, (şi care) i-a devorat braţul micuţului şi o parte a feţei”, drept care acesta muri: „Procesul dură nouă zile, timp în care scroafa a trebuit hrănită şi supravegheată”, ulterior fiind „condamnată la moarte, după ce a fost supusă aceloraşi mutilări pe care le cauzase victimei sale”. Iar ca totul să capete un aer de legalitate, „sentinţa i-a fost adusă la cunoştinţă animalului în temniţă, la fel ca unui bărbat sau unei femei. În schimb, nici un preot nu i-a ascultat spovedania”. Şi, ceva mai jos, după ce sunt evocate alte procese similare (numeroase, în Evul Mediu!), pe post de concluzie: „A propos de tortură, se pare că pe măsură ce înaintăm în timp, justiţia umană se străduieşte mai abitir să-l facă pe animalul declarat vinovat să sufere înainte de a-l executa. Ar merita efortul să facem o comparaţie între evoluţia pedepsei aplicate animalului şi a celei aplicate omului, din secolul al XIII-lea până în secolul al XVII-lea. În cazul bărbaţilor şi al femeilor condamnaţi la pedeapsa capitală, să asistăm oare, începând cu sfârşitul secolului al XIV-lea, la o creştere a suferinţelor aplicate înainte de moarte? În special atunci când crima a fost comisă în circumstanţe sau sub forme judecate ca fiind agravante (…). Aceste circumstanţe agravante sunt uneori luate în consideraţie în procesele intentate animalelor şi au consecinţe în ceea ce priveşte supliciile şi ritualurile care precedă sau urmează execuţia: expunerea, târârea, mutilarea, umilirea şi sfâşierea cadavrului”.

Întrebarea mea este: cu se s-au făcut vinovate nişte biete păsări necuvântătoare, după ce că poporul şi-a spus cuvântul vizavi de regimul Vlad Plahotniuc (de care, în paranteză fie spus, PDM-ul ar trebui să se debaraseze cât mai repede cu putinţă, dacă nu vrea să păţească la fel ca PSD-ul lui Liviu Dragnea)? Să însemne că, după curcani, le vine rândul şi unor oameni să fie aruncaţi peste gard?! Şi încă: ştiindu-se ce rol simbolic are în SUA curcanul pus pe masă de Ziua Recunoştinţei, cum îl vor mai primi – dacă îl vor mai primi?! – diverşi oficiali americani pe omul cu pufuşor (& sânge!) de vietate pe mâini?!!

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG