Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

joi 21 februarie 2019

Calendar
ianuarie februarie martie aprilie mai iunie iulie august septembrie octombrie noiembrie decembrie

Să fie şi asta o tristă ironie a istoriei, faptul că anume Shinzō Abe, Prim-ministru al Japoniei în funcție din 26 decembrie 2012, îl propune pe preşedintele American Donald Trump la Premiul Nobel pentru Pace?! (Nu-i mai puţin adevărat că premierul nipon s-a născut în 1954, la 9 ani de la detonarea celor două bombe atomice, la Hiroshima şi Nagasaki…) Ştirea mi s-a părut atât de neverosimilă (de la englezescul Never! = niciodată), încât instinctul meu de cărturar n-a făcut decât să caute o posibilă confirmare (mai exact: infirmare) în… trecut, iar rezultatul nu s-a lăsat mult aşteptat. Acum un an, în 2018, filosoful sloven Slavoj Žižek publica studiul Like A Thief In Broad Daylight: Power in the Era of Post-Humanity, tradus imediat româneşte, Ca un hoţ ziua în amiaza mare. Puterea în epoca postumanităţii, Cartier, 2019 – iată ce se poate citi la paginile 267-269:

„Odată cu primii paşi ai unei împăcări istorice între Nord şi Sud, la începutul lui 2018, tonul s-a schimbat în mod magic în unul de respect reciproc şi colaborare, iar ceea ce provoacă nelinişte e tocmai rapiditatea acestei schimbări, ca şi cum am fi parte la un joc straniu, în care răsturnările bruşte ne împiedică să luăm toate acestea în serios. Dar sunt astfel de răsturnări posibile şi între Israel şi Iran, între SUA şi Rusia? Au început chiar să circule zvonuri nebuneşti că Trump ar merita un Premiu Nobel pentru pace – îl va primi el oare? Francezii au o expresie minunată, Voyons voir, care se poate traduce aproximativ prin „Să aşteptăm să vedem ce o să vedem”. Patru preşedinţi americani au primit până acum Premiul Nobel pentru Pace: Theodore

Roosevelt, Woodrow Wilson, Jimmy Carter (după încheierea mandatului) şi Barack Obama în 2009, pentru „extraordinarele lui eforturi de a întări diplomaţia şi cooperarea internaţionale dintre popoare” – o explicaţie înşelătoare, care nu făcea decât să exprime speranţa că Obama va acţiona astfel în viitor.

Oricât de incredibilă ar fi propunerea ca Trump să pri­mească Premiul Nobel pentru pace, ar trebui totuşi să facem trei lucruri ca reacţie la ea. În primul rând, ar trebui să ne amintim că marele compromis care a creat breşa către o soluţionare paşnică a crizei coreene a fost făcut nu de Trump, ci de Kim Jong-Un: Kim a fost cel care a făcut concesia esenţială, astfel că Premiul ar trebui oferit lui Kim şi Trump, iar ridicolul acestei idei e evident – un Premiu pentru Pace pentru şeful a ceea ce, probabil, e cel mai represiv regim din lume? Chiar ar trebui premiaţi Donald şi Kim doar pentru că au executat o întoarcere bruscă cu 180 de grade şi nu au acţionat atât de nebunesc pe cât ne temeam? Mai mult, cum să combinăm iniţiativa „Premiul Păcii pentru Trump” cu retragerea beligerantă a lui Trump din pactul cu Iranul? Faptul că acestei retrageri i s-au opus toţi aliaţii vest-europeni ai SUA creează noi posibilităţi pentru o rearanjare geopolitică globală: ar putea să izoleze SUA de comunitatea statelor care vor continua să susţină pactul, reducând astfel şi mai mult SUA la statutul de putere globală printre altele.

Cu toate acestea, adevărul neplăcut (pentru liberalii de stânga) e că, departe de a fi doar nebunul şi belicosul lider al SUA, Trump nu iese atât de rău din comparaţia cu Hillary Clinton. Întrebată de Guardian dacă crede cu adevărat că Clinton ar fi mai periculoasă decât Trump, Susan Sarandon a răspuns:

«Într-adevăr, am crezut că e foarte, foarte periculoasă. Încă am folosi fracturarea hidraulică, am fi în război [dacă ar fi ea preşedinte]. Lucrurile nu ar fi mult mai calme. Uitaţi-vă ce s-a întâmplat sub Obama şi n-am observat. Ar fi procedat la fel ca Obama, adică pe furiş. Obama a deportat mai mulţi oameni decât au fost deportaţi acum. Nu înţeleg cum a luat Premiul Nobel.»

Astfel, nu ar trebui să uităm niciodată că, în cea mai rea ipostază a lui, Trump e, în mare, doar continuarea politicii predecesorilor lui.

Atunci când, după anunţarea întâlnirii cu Kim Jong-Un, Trump a decis să se retragă din acordul cu Iranul, ar fi putut să pară că am văzut doi Trump în succesiune rapidă, Trump „cel paşnic”, ale cărui acţiuni duc la perspectiva unei dezarmări în Coreea, şi Trump „cel beligerant”, care a decis să se retragă din pactul cu Iranul şi astfel a adus instabilitate şi ameninţarea unui război în Orientul Mijlociu (şi nu numai). Dar există un singur Trump, care făcea exact acelaşi lucru în ambele cazuri. În cazul Coreei de Nord, Trump a început prin a exercita presiuni extreme, inclusiv sancţiuni economice şi ameninţări militare, şi face la fel cu Iranul, poate în speranţa că, dacă a funcţionat prima dată, va funcţiona şi acum… Aşa va fi oare? N-ar trebui să uităm diferenţa evidentă dintre cele două cazuri: Coreea de Nord e un stat izolat, care nu are niciun interes faţă de regiunea lui mai largă, în timp ce Iranul e profund implicat în conflictele din Orientul Mijlociu. Unul din puţinele evenimente care au adus o mică sclipire de speranţă în acest haos periculos a fost surprinzătoarea întâlnire directă dintre liderul Coreei de Sud şi cel al Coreei de Nord, spre sfârşitul lui mai 2018, după ce Trump a contramandat întâlnirea cu Kim. Poate că asta e singura modalitate adecvată de a proceda: şuntarea amestecului american şi atenuarea tensiunilor la nivel local, fără „ajutorul” superputerilor.

Dar dacă SUA e foarte conştientă că presiunea asupra Iranului nu va funcţiona? Dacă, împreună cu Israelul şi Arabia Saudită, se pregăteşte de război cu Iranul? E dificil de speculat în privinţa consecinţelor unui astfel de conflict militar, mai ales dacă ne amintim că, pe termen lung, nu e posibil să împiedici o ţară să dobândească arme nucleare (sau chimice, sau biologice). Totuşi, ceea ce nu e dificil de înţeles e absurditatea ideii înseşi ca Trump să fie candidat la Premiul Nobel pentru Pace – atunci cine îl merită cu adevărat? Cei care, fără îndoială, n-o să-l primească niciodată. ”

Ce-ar mai fi de adăugat după acest adevărat rechizitoriu?!

Bineînţeles, chiar numele celor care „îl merită cu adevărat” – în acest sens, fiecare ţară are datoria să le identifice, sigur dacă „regimul” nu se identifică el însuşi cu „statul”, şi tocmai din „raţiuni de stat” va face tot ce-i stă în putere ca aceştia „să nu-l primească niciodată”. Oare de ce-mi vine în minte numele Laurei Codruţa Kövesi, pe care actuala putere din România încearcă s-o împiedice în fel şi chip, doar-doar nu va ajunge să câştige funcţia de Procuror-şef european?!

Născut pe 13 februarie 1959 în s. Buda, Călăraşi, într-o zi cu Petru Cărare (n. 1935), doar că la distanţă de ani, Nicolae POPA a avut „ghinionul” de a debuta în forţă – Timpul probabil, Literatura artistică, 1983, este – nici mai mult, nici mai puţin! – „buzduganul” generaţiei ’80 din Basarabia, iar comparaţia cu impetuosul Nicolae Labiş, „care aducea cu el la Bucureşti aerul ozonat de cetina munţilor” (Eugen Lungu) se impune de la sine. Promis unei cariere literare de excepţie, luat sub aripă de câţiva poeţi importanţi ai generaţiei ’60 (Liviu Damian, în primul rând), aclamat pe la cenacluri & întâlniri cu cititorii, curtat de reviste culturale & edituri, foarte harnicul tânăr scriitor se grăbeşte să confirme, iar ocazia nu se lasă aşteptată – în întâmpinarea cometei Halley, în trecere pe cerul Terrei, concepe, scrie şi publică un ditamai Ghid pentru cometa Halley, Literatura artistică, 1987, însumând nu mai puţin de 174 pagini, volum în trei părţi – Terestră, Astrală şi Cardiacă –, 13 sectoare – „Alfa”, „Beta”, „Gamma” ş.a. – şi 117 de titluri. Răsunător eşec, recompensat însă cu Premiul Comsomolului „Boris Glavan”. Cei care tocmai puneau cruce pe poetul proaspăt laureat n-aveau însă a-şi încălzi mult timp mâinile la focul rece al rateului unui confrate…

Câţiva ani mai târziu, Nicolae Popa publică romanul Cubul de zahăr, Hyperion, 1991, mult mai apropiat ca atmosferă şi scriitură de „ozonizatul” Timp probabil. (De-aici încolo, să mi se îngăduie a-mi face şi eu apariţia în acest text, de unde eram prezent în viaţa autorului nostru încă din 1982, când preluam de la studentul din anul 4 cenaclul „M. Eminescu” al Universităţii de Stat din Chişinău.) Aşadar, sunt în măsură să depun mărturie despre perioada „moscovită” a lui Nicolae Popa (în toamna lui 1987, tocmai intrase la Cursurile superioare de literatură de pe lângă Institutul de Literatură „M. Gorki”, unde îmi făceam şi eu doctorantura), răstimp în care a încheiat o primă redacţie a romanului, dar şi a scris mai multe poeme din ceea ce avea să devină cartea sa de vizită ca poet în anii ’90, Lunaticul nopţii scitice, Cartier, 1995 (Premiul USM, Premiul USR). Nicolae Popa trecea printr-o metamorfoză chinuitoare, după ce cunoscuse un enorm succes (binemeritat) cu volumul de debut, şi o „victorie à la Pyrrus” cu Ghid…-ul; soluţia pe care a găsit-o mi se pare şi azi singura salvatoare: a mers pe mâna tradiţiei în roman (în care s-a păstrat oarecum atmosfera din Timpul probabil), şi s-a deschis spre poeticele moderniste în Lunaticul… Cu alte cuvinte, a dat o dublă lovitură, impunându-se drept unul dintre vârfurile generaţiei ’80, atât ca poet, cât şi ca romancier.

Primii ani ai statalităţii moldave au fost deosebit de dificili din pdv economic – salutată ca „generaţia sincronizării” în România, 80-iştii treceau în Republica Moldova drept cosmopoliţi (dar şi „trădători de neam” – se putea altfel?!). În aceste condiţii, tocmai optzeciştii au făcut ceea ce s-ar numi „apostolat cultural” de cea mai înaltă probă, prin câteva publicaţii ce dădeau tonul: Suplimentul literar la „Sfatul Ţării”, apoi revista „Basarabia”, urmată de revista „Contrafort”. Am fost coleg – cu Nicolae Popa şi Eugen Lungu – la primele două; pe lângă editarea propriu-zisă a revistelor, am pus de-un Festival de Proză, iar în 1995 scoteam (sub semnătura lui Eugen Lungu, care redacta şi prefaţa; nu-i mai puţin adevărat că selecţia o făcusem în trei) antologia Portret de grup, Ed. ARC, „o adevărată Atlantidă poetică” (Al. Muşina) ce avea să-i impună pe optzeciştii basarabeni în contextul poeziei române contemporane. A fost ultima noastră acţiune comună; după, Eugen Lungu şi-a căutat de treabă la Editura ARC, în calitate de redactor-şef; la fel şi subsemnatul, la Editura Cartier; iar Nicolae Popa a mai scos o vreme – sporadic – revista „Basarabia”, apoi a tot schimbat slujbe, ajungând o vreme la Muzeul de Literatură…

În toţi aceşti ani a scris şi publicat: Păsări mergând pe jos. Povestiri de nepovestit, ARC, 2001; Careul cu raci, versuri, Cartier, 2003; Cubul de zahăr, ediţia a 2-a, cristalizată, Cartier, 2005; Avionul mirosea a peşte, roman, ARC, 2008; Baloane pentru elefanţi, microroman pentru copii şi adolescenţi, Prut Internaţional, 2011; Marele Ciulică, povestire pentru copii, Prut Internaţional, 2011; Elegiile Casei Scriitorilor, versuri, Vinea, 2013; Ghiozdanul zburător, microroman pentru copii şi adolescenţi, ARC, 2016; O mie de ani cu faţa la soare, antologie de versuri, ARC, 2019 – ceea ce-l face pe foarte exigentul (dar şi prudentul de cele mai multe ori!) critic Eugen Lungu să afirme: „Este, cred, poate cel mai realizat scriitor al generaţiei sale, poetul fiind concurat serios de romancierul Nicolae Popa, de autorul unor aiuritoare ca imaginar şi cuceritoare ca demers proze scurte, de povestitorul pentru copii cu o spontaneitate a fantazării prea puţin obişnuite la noi”.

După mine, Nicolae Popa este, înainte de toate, un artist de la Dumnezeu – fie că s-a exprimat în versuri sau grafică (merită văzută şi menţionată!), fie că şi-a dat măsura în romane pentru adulţi sau copii şi adolescenţi –, printre foarte puţinii care şi-a reinvestit mereu talanţii (uneori, în pierdere!) în noi şi noi acţiuni literare, mai puţin în hârtii de valoare. Deşi promis de la bun început unei strălucite cariere literare, a preferat să facă literatură propriu-zisă, cu preţul a numeroase renunţări, niciodată însă abdicând de la credinţa care l-a animat în toţi aceşti ani. „O, e poet!”, parafrazez la rându-mi un titlu de-al lui Nicolae Înaintemergătorul, care iată a ajuns la 60 de ani să-şi vadă ABIA prima antologie, de unde nu există volum de-al său să nu conţină cel puţin câteva poeme antologice. Cu unul dintr-acestea şi închei, respectându-i verticalitatea:

Ultimul, ultima

Ultimul poet

va scrie ultima poezie cu unghia

pe o halcă de slănină.

Noi doi putem fi fericiţi, porcule.

Şirul poeţilor de după mine

se pierde hăt peste orizont,

iar tu nu eşti ultimul porc

ce aţine calea unui poet.

Uite,

a mai căzut o stea –

s-a mai dus un poet.

A mai căzut o ghindă –

se mai îngraşă un porc.

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG